Interviu ASTERO

Formaţia Astero este una dintre cele mai interesante şi promiţătoare apariţii pe scena rock autohtonă de anul trecut. Albumul lor de debut, „Voi, noi şi maimuţele,” ne dezvăluie un rock alternativ plin de energie şi o voce feminină remarcabilă, dar şi o trupă cu un potenţial artistic consistent şi un viitor promiţător. Aşadar, am rugat-o pe Laura, solista celor de la Astero, să ne răspundă la câteva scurte întrebări legate de album şi de activitatea formaţiei.

Muzika Magika: Salut, în primul rând îţi mulţumesc că ai acceptat ideea interviului. Anul trecut aţi lansat albumul de debut „Voi, noi şi maimuţele”. Eşti mulţumită de reacţiile de până acum ale presei şi fanilor?

Laura: Bună, mulţumesc şi eu de invitaţie. Da, anul trecut în noiembrie am lansat albumul şi până acum am primit destul de mult feedback pozitiv de la cei care ne-au ascultat fie live, fie albumul. De asemenea, de la lansare primim mai multe propuneri de concerte în diverse cluburi decât aveam înainte. Cel mai frumos mi se pare că, de atunci, din ce în ce mai mulţi oameni mă abordează să ne felicite pentru vreun concert de-al nostru la care au nimerit din greşeală şi care le-a plăcut sau pentru că au dat peste vreuna din paginile noastre de internet şi ne-au ascultat piesele de pe album. Astea sunt cele mai mişto reacţii, din care înţeleg că e ok ceea ce facem şi că lumea ne înţelege muzica.

MM: Aţi lansat albumul pe cont propriu, nu la o casă de discuri. De ce aţi ales varianta asta?

Laura: Uf, multe motive aici… în primul rând albumul a fost oarecum un experiment pentru noi, aşa, să vedem ce se întâmplă şi cum decurge procesul de lansare a unui album; voiam mai multe canale prin care să ne facem auziţi, plus că pentru participări la festivaluri sau pentru a încerca să cântăm într-un club ni se cerea un demo, aşa că am înregistrat un demo mai lung şi am zis să îl dăm la toată lumea nu doar organizatorilor şi patronilor din baruri. Fiind un experiment, nu ne-am permis să investim foarte mult în el şi o casă de discuri ar fi însemnat bani în plus pentru impozite, pentru timbru şi pentru un număr mai mare de exemplare decât ce aveam noi în cap, şi de banii ăştia primeam în schimb doar plasarea albumului în magazine, pe când publicul nostru ţintă nu prea stă să caute albume de alternativ pe rafturile din Cora. Toate astea veneau şi cu condiţionarea preţului albumului, ceea ce l-ar fi făcut mai inaccesibil. Per total, prea multe compromisuri şi niciun avantaj. Aşa ne-am făcut noi regulile, cu scopul de a fi cât mai ascultaţi şi cred că până acum s-a dovedit că am ales calea cea bună.

Foto: Adrian Dobre

MM: V-aţi gândit să faceţi un clip la vreo piesă de pe album?

Laura: Sincer, da, avem vreo două piese în vedere pentru clipuri; prima dintre ele, Dimineaţa, este una din piesele care au primit cele mai multe laude, şi este piesa de la care a plecat şi numele albumului. Oricum în ultima vreme am avut parte de multe brainstorm-uri privind subiectul videoclipului şi tipul de filmare. Am vorbit deja cu cei care se vor ocupa de partea tehnică şi mai aşteptăm doar să se facă mai cald afară şi îi dam bătaie! 😀 De-abia aştept, cred că o să fie o experienţă foarte tare. 😀

MM: Ascultând albumul, nu am putut să nu-ţi remarc vocea deosebită. Ai luat lecţii de canto?

Laura: Mulţumesc mult! Nu, canto nu am apucat să fac, ar fi cazul totuşi, mai am foarte multe de învăţat, mai ales pe partea de respiraţie, şi tot vreau şi încerc sa îmi dezvolt vocea de piept, să pot urca cât mai sus ca notă; cine ştie, poate învăţ şi eu să fac powerscreaming :D. Norocul meu a fost că datorită lecţiilor de pian mi-am dezvoltat destul de bine urechea muzicală şi mă ajută să îmi controlez cât de cât vocea, chiar dacă nu am foarte mult exerciţiu în sensul ăsta.

MM: Care sunt câteva dintre vocile feminine care te-au influenţat de-a lungul anilor şi de ce?

Laura: Sunt multe exemple, mai multe masculine, cred, dar sunt câteva metal chicks pe care le admir în mod deosebit: Anneke van Giersbergen (ex-The Gathering), voce deosebită şi un control foarte bun asupra ei, Amy Lee (Evanescence) are un timbru foarte mişto, o ureche impecabilă şi gândeşte armoniile din piesele sale într-un mod incredibil. Anouk – foarte multa forţă şi pasiune în voce şi un timbru destul de grav pentru o fată, atipic şi interesant în acelaşi timp. Solistele de la Guano Apes (Sandra Nasić) şi de la Stolen Babies (Dominique Lenore Persi) îmi mai plac foarte mult, cam pentru aceleaşi motive: atitudine şi jocul dintre melodie ai zbierat, mi se pare o combinaţie foarte mişto şi cât de cât neaşteptată în general la fetele soliste; şi tot ni sensul acesta o admir enorm pe solista de la Arch Enemy (Angela Gossow), are un fel de a ţipa foarte puternic şi mişto şi reuşeşte sa îi înveţe pe multi dintre băieţii duri ai heavy metalului meserie :P. De pe plaiurile mioritice, sunt două voci care în opinia mea sunt cele mai deosebite din ce am ascultat pana acum: Petra Acker şi Raluca Leahu (Magnolia), ambele compun frumos şi au voci memorabile.

Sunt multe, foarte multe tipe cu voci geniale, nu toate şi le folosesc aşa cum ar trebui, nu toate cântă ceva ce să ascult eu, dar sunt multe fete incredibile în industria asta, care ar merita menţionate.

MM: Mai eşti implicată şi în alte proiecte muzicale în afară de Astero? Şi dacă da, care sunt acestea?

Laura: În momentul de faţă nu sunt, am stabilit împreună cu băieţii din trupă că Astero cere exclusivitate, aşa că nici unul dintre noi nu este implicat în alte proiecte muzicale.

Foto: Dana Andrei

MM: La ce trebuie să se aştepte cei care doresc să meargă la un concert Astero?

Laura: Distracţie şi vremuri bune 😛 Păi, în primul rând muzică bună, energie, ceva stand up comedy şi un ritm mişto pe care să dai din plete. Încercăm să învăţam de la un concert la altul cum să facem un spectacol cât mai bun şi mai antrenant şi să ne distrăm din ce în ce mai mult cântând ceea ce ne place. Noi ne aşteptăm de la public la energie, ceva sing along pe piesele mai cunoscute şi băieţii tot spera la groupies, minione şi blonde 😀

MM: Aveţi deja idei sau piese pentru viitorul material discografic?

Laura: Avem şi facem în continuare piese noi, setlist-ul nostru actual este pe jumătate făcut din piese care nu se regăsesc pe album. Cu experienţa vine şi cunoaşterea şi piesele mai noi suna din ce în ce mai bine şi sunt din ce în ce mai lucrate, dar vrem sa avem o lista suficient de mare de piese ca sa alegem doar ce este mai bun pentru viitorul album. Cu primul ne-am grăbit puţin, asta e, entuziasmul, şi am regretat că nu am putut include şi piese compuse după înregistrarea albumului.

MM: Cei care doresc să achiziţioneze albumul, cum o pot face?

Laura: Albumul se poate găsi sub formă de CD la noi, avem datele de contact pe www.myspace.com/trupaastero si pe pagina de Facebook, cine doreşte ne trimite mesaj şi îi trimitem albumul, ori ne întâlnim personal sa i-l înmânam, se va mai putea găsi şi la intrare la unele concerte; sub formă digitală se poate achiziţiona de pe situl bestmusic.ro la categoria “shop” – http://www.triplu.ro/download-mp3/Astero–Voi-noi-si-maimutele/32138

MM: Mulţumim pentru interviu şi mult succes în continuare.

Laura: A fost plăcerea mea, mulţumim mult şi de asemenea succes şi vouă!

Foto: Adrian Dobre

Anunțuri

Interview with THOU

Thou is a band that needs no introduction to the fans of the sludge/doom genre. They are one of hardest working bands out there, and their thus-far impressive output testifies to their immense talent. Their latest album, entitled „Summit” and released by Gilead Media, received much praise from the fans and many accolades in the press, earning spot no. 8 on Decibel’s Top 40 Metal Albums of 2010. We sent a few questions to the band about their latest releases, upcoming European tour, as well as other interesting aspects. Here is what Bryan (vocals) and Andy (guitars) answered.

Thou - live in Newport, UK

Muzikamagika: When you chose the title “Summit” for your new album, did you intend to point out that you reached a creative peak or you had other reasons?

ANDY: The original idea behind the album was to incorporate more sprawling, uplifting, and epic ideas into this album, both musically and lyrically. All that seemed to work well with the title „Summit,” even though it ended up sounding a lot different than how we originally envisioned it. It also fit in with the singularity of the titles of our other full lengths („Tyrant” and „Peasant”).

BRYAN: It doesn’t really have anything to do with our creative output — though I think we’ve all been really surprised and thrilled with the positive response we’ve gotten to the record. „Summit” just worked as a title that encompassed our overall concept for the record, growing out of the major themes of the other two full lengths: outsider and fringe groups shrugging off the chains of the middle and lower classes and confronting the whips and vices of the ruling aristocracy. It’s about trying to reach a higher level of consciousness and striving toward being more pro-active in how one interacts with the world.

MM: On the new studio album, you included several interesting musical elements, such as piano, windpipes, and choir, which expanded your sound a bit. Do you intend to continue on this path and include more experimentation in your music?

The cover of the CD version of "Summit"

ANDY: Honestly, at this point I have no idea what the next release will sound like. If the music lends itself to having more orchestral instrumentation, then I’m completely open to it. I actually really like what The Body did on their newest record, integrating a full choir into a few of the songs. But we definitely wouldn’t force that kind of stuff onto the music.

BRYAN: Part of adding those elements to “Summit” came out of the ideals of inclusiveness that we draw from in the punk scene. A few of us are really big fans of Why Are We Building Such a Big Ship?, so it seemed natural to try and fit them into one of our projects – not to mention that the sort of droney, durgey music they play, albeit in a completely different genre, seems to strike a similar chord to what we do. We had also worked with Emily McWilliams before on the Leech and Salome splits, and we all loved what she did with those records. Her vocals on the chorus of “Grissecon” and her piano work at the end really push that song to the next level for me. And Daniel Ray who plays trombone on “Prometheus” is also a strong supporter of our band; he comes out to a lot of our New Orleans shows, and he’s put us on a few shows he’s involved with. So integrating all these people on “Summit” just seemed really natural. The EP we wrote and recorded a couple months later was a lot more stripped down and straight forward, so we ended up keeping that one with just the core Thou members.

MM: Could you describe the lyrical concept of “Summit”?

BRYAN: Overall, we were trying to capture a feeling of transcendence. In a social or political sense, it’s about defying the suffocating class system that grows out of modern day capitalism. On a more metaphysical level, it’s about overcoming the limitations of physical and emotional oppression, self-imposed or otherwise.

MM: You released a limited rough-mix version of “Summit” for the the US tour with Moloch (UK). Were you so eager to share it with your fans?

BRYAN: We have a pretty limited amount of time available for touring, and our schedule for writing and recording new material can sometimes hamper getting a release out in time for a specific tour. While we try not to focus too much on getting a record done for particular shows, we also have been outpacing a lot of releases in terms of what we end up playing live. Basically, by the time we’re out on tour, we’re already on to a new batch of songs that we’d prefer to play live to keep things interesting for us every night. So for that tour, we really wanted to have a new release with us that would include at least some of the music that we were playing every other night. And, yeah, we were all pretty pleased with how the record came out, and we were excited about getting it out. There were some frustrating issues with the recording that slowed down the official release — namely, this was our first time using analog to record and the process of converting that master copy of the recording to digital in order to get it mixed and mastered was full of mistakes and missteps on our end. But that tour version of the CD is actually a fully mixed and mastered version. The mix is only slightly different than what Adam eventually pressed to CD, and there’s some almost indiscernible background noise that our obsessive natures compelled us to go back and fix for the final, pressed version.

The cover of their split LP with Moloch

MM: I noticed that much of your cover artwork is based on Medieval imagery. Do you have a particular interest in this historical period?

BRYAN: Only in the sense that we’re interested in how the artists of the day captured images and ideas and how well that aesthetic works in expressing a certain facet of the music we create. Obviously, I’m talking about people like Albrecht Dürer and other artists who concentrated on woodcuts and engravings, and subsequent masters like Gustave Doré, Edmund Dulac, Melvin Peake, Aubrey Beardsley, Harry Clarke, etc. A lot of these guys focused their craft on the Medieval, the biblical, the strange and fantastical. I think images of a stark, sometimes violent, sometimes grotesque world add another component to our music, echoing the timelessness of or acting as a symbolic reference to some of the major thematic elements we try to incorporate.

MM: What’s the story behind the title of your split EP with Moloch? Was it inspired by a line from the Alice in Chains song “I Stay Away”?

ANDY: A running theme with us is taking other band’s/people’s lyrics, quotes, song titles, etc. out of their original context and throwing them into our own weird little niche. The Alice in Chains reference, at least to me, is more of a nod to the music we all grew up listening to: Alice in Chains, Nirvana, Soundgarden, Pearl Jam, etc.

BRYAN: I’ve always been drawn to the methods of detournment used by the French Situationists, the Weathermen Underground, the Crimethinc umbrella, punks in general. The idea of taking some title or quote and juxtaposing it with a new image to create a completely different meaning, taking some lyric that I’ve been singing along with since I was a teenager and putting my own spin on its meaning — these are clear, direct ways for me to impose my creativity and my will on art or history that has had some impact on my life. I think for an outsider too, it can act as sort of a Rorschach test for how we view the world.

MM: You have released most of your materials only on vinyl and tapes. However, you made your back catalog available for streaming and download on your official web site. Do you intend to release sometime a discography box-set on CD format, similar to the tape box-set “Kingdoms”?

BRYAN: At some point we’re going to release a double CD that will include all of our EP and split tracks (minus the cover songs). We’ll probably also do a triple LP or split that into several volumes collecting the out of print tracks on vinyl. That’s probably a little ways down the line though. We’re going to let the splits run their course and then put a little time between them going out of print and us re-releasing them on vinyl. Gilead Media will be helping us with those releases.

MM: Are you planning a comprehensive European tour for this year?

Live pic from Sheffield, UK

ANDY: I’m not sure about „comprehensive” since Europe is so big, but we’re planning a three week tour and are in the process of booking it right now.

BRYAN: It’s hard for us to do any kind of comprehensive touring anywhere with our jobs and financial situations at home — not to mention the fact that we usually enjoy tour more and get along better when the traveling is more abbreviated and manageable. But that three week Europe tour [this] summer should cover a good bit of the mainland, most focusing on Germany, and we should be able to do a couple of shows in the UK on the way in and the way out.

MM: Will you ever consider making a video for one of your songs or it is something you reject out of hand?

ANDY: Normally I don’t like to speak for everyone in the band, but I think we can all agree that doing a video would be pretty silly. My main gripes are how they essentially become little commercials for your band, and how they tend to hype up a band’s image. We aren’t really concerned with either of those things.

BRYAN: I think Mitch and Josh would probably be into making a video just for the fun of it. I could see maybe doing something if it was at the same level as, say, those early Tool videos, something that was an extension of the music and was bringing another level to the art. But without having connections with people who could do that sort of thing for nothing, I think we would have to make a lot of concessions that none of us would be comfortable making. And at the end of the day, I feel the same way about music videos as Andy and just see them as kind of pointless. I think that same line of thought — straddling the line between creating art that you’re proud of and just creating something you can brand with your band name — I think that is what’s led us in terms of our records and shirts and whatever else we do to use less and less of our logo and not having an abundance of text pasted over the images we choose. We’d rather let the music and the artwork that surrounds it speak for it, rather than whatever people have tied into our band name or might infer from images of us.

MM: Considering your already extensive back catalog, can we expect the release of a full-length live CD or a DVD in the foreseeable future?

ANDY: It’s doubtful that we’d use a live performance as an official release, but I guess anything is possible. I think our plan is to slow down on the releases and spend more time on each one. Plus, these days it’s easy enough to get on YouTube or whatever and see what we’re like in a live context.

BRYAN: We did contribute a live version of “Smoke Pigs” from an old Oklahoma City show to a local compilation, and a live version of our cover of Born Against’s “Well Fed Fuck” is on a bootleg split cassette with The Faeries. I could see us putting out some live material in a limited, single-press, fan-only release, like we do with the tribute records. We did an on-air performance on a radio show in Los Altos Hills, California last summer, and we have some similar plans for that sort of thing. I guess if we had some stuff like that and it sounded good, we might release it in some low-run capacity. Chris Donaldson from Drugged Conscience and a few other folks have expressed interest in putting out stuff like that. It’s a nice document to have for the hardcore fans and mainly for us, but in the same sense that we eschew putting live photos of ourselves in records, I don’t see us releasing anything live on a large scale. If people want to know what we look like or experience the live performance, they need to be coming out to shows or using their imaginations. As much as we all enjoy archiving what we’re doing in Thou, we’re trying to stay grounded in real interactions and experiences, and I think a live DVD would just seem sort of out line with that idea and generally kind of pompous.

MM: How much more room for growth do you think there is for the sludge/doom genre?

Live pic from Sheffield, UK

ANDY: Potentially, tons of growth. I’ve seen hundreds of bands doing the same boring riffs in front of a wall of expensive amps, with an unenthusiastic metal guy growling up front. I’d like to see less smoke machines and Eyehategod riffs and more raw energy. Less macho attitude and more hardcore/punk influence. Dystopia comes to mind as a band that’s doing it right. That said, I can definitely appreciate the bands going for more subtlety, like Om or Yob. Those are two bands that can write 15-minute songs and still make it compelling. A lot of bands don’t realize that just being really loud and tuned really low isn’t enough. You have to learn how to write compelling music, too.

BRYAN: There are some bands out there doing some really amazing things. I think The Body would be at the top of that list. “All the Waters…” is probably my favorite record of 2010. I think they’re really pushing some creative boundaries and bringing a lot of energy to the genre. I think our friends in Moloch have a really amazing sound, sort of pulling out the best parts of Eyehategod and Dystopia and putting together some really straightforward, brutal, punk music. Kowloon Walled City does sort of the same thing but with more an Unsane or early Neurosis vibe, giving it more of a sludged out hardcore feel. I just heard a recording that my friend Stef’s band Resister did, and it sounds great, kind of a looser version of Kowloon Walled City, maybe a little more melodic, a little more Refused. I also really like what Velnias and Coffinworm are doing.

MM: How would you describe the current American sludge/doom scene or community?

ANDY: We don’t really operate too much within the sludge/doom scene, as strange as that sounds. Even in Louisiana, we don’t attract the same type of crowd that Crowbar or Eyehategod does. We tend to play shows within the DIY/punk community, which to me seems pretty alive at the moment. Though we’re definitely the odd band out a lot of times, we’ve received a tremendous amount of support and have encountered some really inspiring bands/people in our travels.

MM: I read on your official web site that another tribute EP is in the works. Could you give us more details about it?

BRYAN: It’s called “You’ll Know That You’re Right,” and it’s a tribute to Fiona Apple, an artist who has sort of been a lynch pin for us a band. Though there’s a lot of overlap, we all have pretty divergent tastes. But she has probably been the one artist aside from Pearl Jam who we can all agree on. We’ve only just started working on this record, and it’s actually been a little difficult for us. Obviously the strength of Fiona Apple’s music mostly lies in her piano playing and the delivery of her vocals, so when you strip the songs down to guitars and add a lot of distortion and one note screams, you tend to lose a bit of the magic. We’re still working on this though, so we’ll see how it goes. We’re not on any real deadline constraints, so we’re trying to just take our time — something new for us. This might not even happen at all if we can’t put something together that we think sounds good.

MM: Given that you are an environmentally- and socially-conscious band, I would like to know what your thoughts are on the environmental and economic disaster caused by the massive oil spill in the Gulf of Mexico, which gravely affected, among others, the state of Louisiana.

BRYAN: It’s just completely depressing and draining on a scale comparable to the devastation left by Hurricane Katrina. Only in some respects it’s even more frustrating because it’s a completely man-made catastrophe, and you can see the people responsible getting away almost free and clear — sadly typical of the Louisiana and United States government, I think.

Live photos used with kind permission of the band

THOU is:

Matthew Thudium – Guitar
Andy Gibbs – Guitar
Mitch Wells – Bass
Josh Nee – Drums
Bryan Funck – Vocals

Links: Official site, Gilead Media, Perpetual Motion Machine, Feast Of Tentacles, Bis Auf’s Messer, Southern Lord, and Robotic Empire.

Interviu ALTERNATIV QUARTET

Alternativ Quartet este un nume care pe zi ce trece devine tot mai cunoscut în rândul ascultătorilor de sonorităţi post-rock, rock alternativ sau progresiv. Albumul lor de debut, intitulat „Liniştea astupă goluri,” a primit aprecieri pozitive atât din partea mass-mediei de specialitate, cât şi din partea publicului. Aşadar, mai jos puteţi citi un scurt interviu despre noul lor album, echipament şi alte aspecte interesante.


Muzikamagika: Ce semnifică pentru voi titlul albumului?

Alternativ Quartet: Prin „Liniştea astupă goluri” am încercat să evidenţiem importanţa liniştii, atât în muzică cât şi în viaţa de zi cu zi. Liniştea permite muzicii să existe iar „muzica este liniştea dintre note” (Claude Debussy).

MM: Versurile voastre au evidente valenţe poetice. Care sunt principalele surse de inspiraţie şi ce anume doriţi să transmiteţi prin ele? Există anumiţi poeţi sau textieri care v-au influenţat în mod special?

AQ: E foarte greu să identifici surse exacte de inspiraţie pentru ceva care consideri foarte sincer. Simţi că acel lucru vine doar din tine dar este evident influenţat de foarte multe lucruri din jur: persoane, întâmplări, etc. Poeţi care au influenţat versurile AQ ar fi probabil Ion Barbu, Nichita Stanescu şi versurile de la The Doors şi Tool.

MM: La concertele din ultima perioadă aţi cântat mai multe piese noi pe lângă cele de pe „Liniştea astupă goluri”, deşi l-aţi lansat foarte recent. Ai putea să ne spui câte ceva despre direcţia muzicală a viitorului material?

AQ: Nu recunosc direcţia în care ne îndreptăm. Tot ce ştiu este că încercăm să fim cât mai sinceri şi mai direcţi. Încercăm să ajungem să cântăm exact ceea ce suntem. Stilul pe care îl abordăm se va defini ulterior.

MM: Cum a reacţionat publicul la noile compoziţii?

AQ: Publicul nu cred că ştie care sunt noile sau vechile compoziţii pentru că foarte mulţi ne văd pentru prima oară şi nu cred că foarte multă lume ştie albumul atât de bine încât să recunoască ce nu se află pe el. În general am avut o reacţie pozitivă a publicului oriunde am mers şi am cântat.

MM: Cum se desfăşoară procesul creativ la Alternativ Quartet?

AQ: Nu există încă nici o „reţetă” Alternativ Quartet şi sper să nu existe niciodată. Procesul artistic este în foarte mare parte spontan.

MM: Ce echipament folosiţi pe scenă?

AQ: Chitare Gibson Les Paul şi Abel Axe, bas Ibanez, amplificatoare Blackstar, Hughes&Kettner şi Genz Benz, Cabinete VHT, Eden si Laney, Tobe Yamaha Tour Custom, Theremin şi lista poate continua. Din păcate am fost nevoiţi să investim destul de mult în echipament şi scule pentru a putea obţine sunetul pe care îl dorim şi pentru a putea transmite cu exactitate compoziţiile.

MM: Aveţi în plan realizarea vreunui videoclip sau crezi că ar fi un exerciţiu inutil, dat fiind că aproape niciun post TV de la noi nu se înghesuie să difuzeze muzică rock, în special autohtonă?

AQ: Crearea unui videoclip nu a fost condiţionată din partea noastră niciodată de un post de televiziune sau de orice fenomen care tine de televizor. Noi nu ne uităm aproape niciodată la televizor. Este în mare parte o pierdere de vreme. Informaţiile pot fi găsite pe alte căi mult mai uşor şi eficient şi incurajam pe cât se poate desprinderea de acest parazit social. Am avut în trecut iniţiativa unui videoclip care nu ştim exact când şi cum se va materializa.

MM: Iată că în ceea ce priveşte segmentul de rock alternativ, post-rock şi indie avem deja două trupe (The: Egocentrics şi Go To Berlin) care au reuşit să spargă gheaţa, ca să spun aşa, şi să semneze cu case de discuri din străinătate, ceea ce evident implică o promovare mai bună şi implicit un număr crescut de concerte şi vânzări de CD-uri. Aţi încercat să trimiteţi CD-uri promo la case de discuri de afară sau credeţi că, versurile voastre fiind în limba română, asta ar putea constitui un impediment în obţinerea unui contract?

AQ: Nu am încercat să trimitem albumul la nici o casă de discuri din păcate dar nu cred că limba în care cântăm este un impediment, ci poate fi chiar un mare plus.

MM: Aveţi un impresar în momentul de faţă sau vă ocupaţi singuri de organizarea turneelor şi concertelor?

AQ: Nu avem impresar. În mare parte ne ocupăm singuri de organizarea concertelor dar acum nu a fost nevoie fiind plecaţi în turneu împreună cu formaţia Luna Amară care au aranjat totul. Le mulţumim mult pentru ocazia de a cânta alături de ei în câteva din locaţiile turneului lor de 10 ani. A fost o experienţă foarte plăcută, iar ei sunt nişte oameni extraordinari.

MM: Pentru cei care încă nu au avut ocazia de a vă vedea live, la ce anume trebuie să se aştepte de la un concert Alternative Quartet?

AQ: La nimic. Trebuie doar să vină deschişi şi să se lase purtaţi într-o călătorie şi o experienţă live plăcută.

MM: Concertele voastre sunt însoţite de proiecţii video. Pe ce criterii alegeţi imaginile? Şi vor fi aceasta o prezenţă constată de acum înainte?

AQ: Proiecţiile video sunt toate din filmul Baraka (1992) iar noi credem că se potrivesc foarte bine cu muzica noastră. Am reuşit cu ajutorul lor să construim în concertele pe care le-am avut o călătorie vizuală de ordin spiritual de la natură şi om înspre transcedental. Filmul Baraka este un film extraordinar şi merită văzut.

MM: V-aţi gândit să apelaţi la platforme online de promovare a muzicii voastre, precum Bandcamp?

AQ: Nu ne-am preocupat foarte tare cu promovarea noastră. Ne-am concentrat 100% pe procesul creativ.

MM: Acum la final, aveţi ceva să le transmiţi fanilor voştri?

AQ: Sperăm ca muzica noastră sa le aducă cât mai mult.

Ascultă, descarcă sau comandă albumul (clic pe imagine):

Interviu LUNA AMARĂ

Pentru ascultătorii de rock din România, numele Luna Amară nu mai are nevoie de nicio prezentare. Albumele şi concertele lor reprezintă garanţia calităţii. Anul acesta, trupa împlineşte zece ani de existenţă pe care îi sărbătoreşte printr-un turneu naţional consistent, aflat în plină desfăşurare în momentul de faţă. Mai mult decât atât, Luna Amară se află în plin proces de creaţie a noului lor album, preconizat să fie lansat anul viitor. Aşadar, l-am rugat pe Răzvan – bateristul şi unul din veteranii formaţiei – să ne răspundă la câteva întrebări atât despre activitatea trupei, precum şi despre pasiunea sa pentru tobe şi viniluri.

Muzikamagika: Salut, Răzvan. În primul rând mersi că ai acceptat ideea interviului. Ce anume sau cine ţi-a stârnit pasiunea pentru tobe?

Răzvan: Salut, Leo. Îţi mulţumesc şi eu pentru interviul ăsta şi sper ca răspunsurile mele să fie pe măsura întrebărilor puse de tine :).

Ca să îţi răspund la prima întrebare trebuie să mă întorc în timp vreo 22 de ani şi să ajung în momentul în care ascultam primele mele casete cu Iron Maiden, Metallica şi Judas Priest. Cam astea au fost primele trupe pe care le-am ascultat şi chestia interesantă e că nu m-au atras chitarele sau vocile, ci tobele. Părintii mei mi-au zis că de când eram mic am avut un simţ al ritmului mai dezvoltat şi cred că totul s-a declanşat odată cu momentul în care am descoperit muzica. Primind reviste din Germania (Metal Hammer, Rock Hard) prin ’88-’89, ţin minte că la un moment dat am găsit un articol despre Metallica referitor la „And Justice For All” şi o poză cu Lars Ulrich stând în spatele kit-ului de tobe. Când am văzut poza aia, am ştiut că trebuie să mă apuc de tobe. Poate că a fost un impuls copilăresc, de moment, însă cert e că după aia m-am dus la Palatul Copiilor şi m-am înscris la un curs de tobe. Totul a durat vreo doi ani de zile, după care am rămas pe cont propriu, ca să zic aşa. În concluzie, sunt cam 60% self-taught ;). Dar mi-au prins tare bine ăia doi ani de cursuri, chiar dacă am învăţat să bat la tobe mai pe stilul straight (mai mult ritmuri decât studiu individual pe snare sau studiat partituri).

MM: Care sunt bateriştii care te-au influenţat cel mai mult de-a lungul anilor şi de ce?

Răzvan: Primul baterist care m-a impresionat cred că a fost Nicko McBrain (Iron Maiden); asta se întâmpla prin ’88, când am ascultat prima dată „Live After Death”-ul din 85. În paralel, ascultând şi Judas Priest, mi-a plăcut şi Dave Holland, tobarul din vremea „Ram It Down”-ului. Lars Ulrich a fost primul meu reper solid, însă norocul meu a fost că de când mă ştiu am căutat mereu lucruri noi în materie de muzică, aşa că, pe rând, odată cu trupe noi am descoperit şi tobari noi (şi, evident, pe Lars l-am cam lăsat într-un sertar, pentru că nu prea mai e pe filmul meu de multă vreme). De multe ori când am fost întrebat care ar fi bateriştii care m-au influenţat şi am dat nişte răspunsuri, am fost confruntat cu întrebarea: „Păi de ce nu cânţi ceva pe stilul respectiv?”. Răspunsul meu a fost: „Păi trebuie să cânt neapărat ce ascult?”. Aşa că am fost influenţat în egală măsură de Pete Sandoval (Morbid Angel – pentru că e tatăl tobarilor), Neil Peart (Rush – pentru că e unul din cei mai inventivi tobari din toate timpurile), Danny Carey (Tool – a real eye-opener în materie de tobe), Josh Freese (NIN, A Perfect Circle, The Vandals, Devo – the man got style!), Hellhammer (Mayhem, Arcturus + încă o mie de trupe – ce face el e absolut unic), Boris Williams (The Cure – simplu şi la obiect), Sean Kinney (Alice In Chains – simplu şi greu), Ahmir ?uestlove (The Roots, The Philadelphia Experiment – e inuman ce flow are omul ăsta). Sunt doar câteva exemple care au avut impact asupra mea şi, după cum vezi, nu sunt profilat pe un anumit tip de baterişti. Am ascultat într-o vreme tobari gen Dave Weckl, însă mi-am dat seama că nu ne aflăm deloc pe acelaşi film. Nu am reuşit niciodată sa văd „povestea” din spatele pieselor cântate de tobari de genul ăsta.

MM: Îţi mai aminteşti care a fost primul tău set de tobe?

Răzvan: Da, normal că îmi amintesc; era un set destul de nasol, care, de altfel, mi-a şi fost furat la ceva timp după ce l-am achiziţionat; îl depozitasem în ceva pivniţă şi a dispărut de acolo. Dar, ce pot sa zic… m-am folosit de el cum s-a putut. That’s that, ca să zic aşa.

MM: Ce echipament foloseşti în momentul de faţă?

Răzvan: De câteva luni folosesc un kit SONOR 3007 9-ply Maple shell, combinat cu un snaredrum SONOR Danny Carey Signature. Dacă tot m-ai întrebat, o sa dau şi toate specificaţiile: 22×17,5” kickdrum, 10×8’’ + 12×8” toms, 16×16” floor tom, 14×8” Danny Carey bronze signature snaredrum. Pe partea de hardware (stative), folosesc SONOR 400 Series cymbal stands, iar pedalele sunt Pearl Eliminator 2002C. Cinelele pe care le folosesc sunt SABIAN (14” AAX Metal Hats, 18” AAX-plosion Crash, 19” AAXtreme Chinese, 20’’ Hand Hammered Leopard Ride) şi STAGG (6” Light Bell Black Metal Series si 6.5” Medium Bell Black Metal Series).

Sunt foarte fericit şi onorat de faptul că începând cu data de 6 octombrie, numele meu (şi implicit cel al trupei în care cânt) apare la secţiunea „Endorser” pe site-ul oficial SONOR. Vreau să le mulţumesc oamenilor de la Morsound.ro (Răzvan, Dragoş, Rareş) pentru că au făcut posibil acest lucru şi, în aceeaşi măsură, vreau să le mulţumesc tuturor celor care ne-au ascultat în toţi aceşti zece ani. E o chestie de reciprocitate în aceasta ecuaţie, şi mă simt recunoscător că am ajuns aici.

MM: În anul 2000, când aţi pornit la drum cu Luna Amară, te gândeai că trupa va ajunge să sărbătorească un deceniu de existenţă şi că va deschide pentru Alice in Chains sau Ozzy?

Răzvan: Mi-am pus şi eu de multe ori întrebarea asta, să ştii. Sincer, nu am crezut că se vor întâmpla atâtea chestii frumoase; nu mă înţelege greşit, mi-am dorit mereu să cânt într-o trupă care să aibă concerte multe, să fie percepută ok la nivel cât mai larg, însă aşteptările mi-au fost oarecum depăşite. În primul rând, sunt bucuros că am rămas împreună după atât timp; asta mi se pare cel mai greu lucru când eşti într-o trupă. E vorba de multă răbdare, de compromisuri (uneori), de perseverenţă. Uitându-mă înapoi, cred că nu aş schimba nimic. Cred că am reuşit să trecem cu bine peste tot ce s-a întâmplat negativ în trupă de-a lungul timpului (schimbările de componenţă, plecarea managerului, etc). Iar acum, că sărbătorim zece ani de existenţă ca trupă, asta mi se pare incredibil de frumos. Simt, cumva, că suntem mai puternici ca niciodată.

Anul ăsta cred că a fost anul cu cele mai importante deschideri de concerte pentru noi. De-a lungul timpului am mai cântat cu trupe mari, gen Paradise Lost, Clawfinger, Amorphis, HIM, etc, însă primul pas cu adevărat mare pe care l-am făcut a fost anul trecut, când am deschis concertul Faith No More; nu vreau sa iţi zic ce emoţii am avut în ziua aia, când am cantat acolo, când am văzut concertul FNM şi, mai ales, când am avut ocazia sa îi cunoaştem pe aproape toţi membrii trupei. Pe moment, am zis că ceva mai tare de atât nu cred că se poate, însă anul ăsta mi-a/ne-a fost dovedit contrariul: nu cred ca va exista în România concert/festival mai tare decât Sonisphere. E destul de greu de pus în cuvinte ce am simţit când ne-a fost confirmata prezenţa acolo, în line-up. Au fost două zile de vis (în prima zi de festival nu am putut fi prezenţi în public pentru că am avut concert la Galaţi), două zile în care am avut şansa să stau puţin de vorba cu Kerry King, cu Dave Lombardo, cu Tom Araya (Slayer), cu William Duvall (Alice In Chains), cu Roy Mayorga şi Corey Taylor (Stone Sour) sau cu Christoph Schneider (tobarul de la Rammstein). Încă nu îmi vine să cred că toate astea s-au întâmplat şi, mai ales, că am avut onoarea să deschidem ultima zi a Sonisphere-ului.

Cât despre prezenţa noastră în cadrul concertului lui Ozzy Osbourne, ce pot sa iţi spun? Un alt vis împlinit, mai ales ca toţi din trupă ascultăm Ozzy de pe vremea când eram în liceu. Aşadar, ca să iţi răspund la întrebare, nu, nu prea credeam că o să ajungem sa cântăm pe aceeaşi scenă cu trupele astea, dar uite că totuşi s-a întâmplat.

MM: Care sunt lucrurile care au făcut ca muzica voastră să rămână relevantă la zece ani după înfiinţare?

Răzvan: E o întrebare destul de grea şi cred că cel mai bine ar putea să răspundă cei care ne ascultă :). Probabil faptul că am încercat să rămânem sinceri faţă de noi înşine şi faţă de public a ajutat într-o mare măsură ca piesele+versurile noastre (le pun pe acelaşi plan, pentru că pentru mine textele unei piese contează cam la fel de mult ca muzica) să nu îşi piardă din însemnătate.

MM: În opinia ta, cam care sunt principalele borne din activitatea trupei până în momentul de faţă?

Răzvan: Cred că lansările celor trei albume sunt punctele de reper majore pentru noi, ca trupă. Fiecare album are o însemnătate anume în activitatea trupei, şi fiecare reprezintă un pas logic în istoria trupei. „Asfalt” a apărut cu o oarecare întârziere, şi la momentul respectiv cam toate piesele de pe acest album erau cunoscute (asta e o chestie cu două tăişuri), „Loc Lipsă” a fost un album pe care am experimentat mult mai mult decât pe precedentul (am şi schimbat chitaristul; a plecat Petru şi a venit Vali), am avut şi trei featuring-uri interesante (Andy Ghost/ALTAR, Ombladon/PARAZITII şi Mihai Iordache/KUMM), iar „Don’t Let Your Dreams Fall Asleep” a fost un pas natural pentru noi; mulţi au privit albumul ăsta ca pe o ciudăţenie şi ne-au acuzat ca ne-am comercializat. Personal, nu îl văd ca fiind un album comercial; dacă îl asculţi atent, are nişte părţi destul de alambicate şi nu e neapărat radio-friendly. Se adunaseră prea multe piese de factură mai „acustică” şi am zis să le punem împreuna pe un album. Rezultatul e foarte unitar, după părerea mea. Şi, evident, urmează noul album LUNA AMARĂ, care va fi, şi datorită schimbării de componenta (Mihnea-Andrei a venit în locul lui Vali), un pas într-o noua direcţie.

MM: Cum decurge lucrul la noul album?

Răzvan: De-abia aştept să ne apucăm de înregistrat! Până acum am tot lucrat la piese, şi cred că s-au strâns vreo 10-12, însă vrem să mai compunem, ca să avem de unde alege. Sunt piese mai vechi (compuse acum un an sau doi), piese mai noi, am făcut şi tot felul de permutări între teme, ca să zic aşa. Vrem ca albumul ăsta să iasă foarte bine, şi de aia nu ne-am grăbit să îl scoatem pe piaţă anul ăsta, având în vedere că a trecut un an şi ceva de la lansarea precedentului album. Însă, până la urmă nu ne grăbeşte nimeni, nu suntem sub niciun contract, aşa că nu simţim niciun fel de presiune din punctul ăsta de vedere. Ce pot să zic despre albumul ăsta este că va fi cel mai complet şi complex album LUNA AMARĂ; cel puţin asta simt eu şi sunt foarte mândru de piesele compuse până acum pentru viitorul album. Avem marele noroc că Nick a investit suficient de mult într-un studio al lui şi a cumpărat o groază de scule vintage, asa că nu îmi fac deloc probleme că viitorul nostru album nu va suna cum trebuie. Sunt îndeplinite cam toate premisele ca albumul ăsta să sune fantastic de bine. Ideea e să intram în studio în ianuarie, când oricum e o perioadă cam moartă în materie de concerte, aşa că atunci ne vom putea concentra mai mult pe înregistrări.

MM: Cei care citesc blogul formaţiei ştiu că eşti pasionat de vinil-uri. Ce anume crezi că are în plus acest suport audio faţă de celelalte?

Răzvan: Colecţionatul de viniluri e o pasiune veche de-a mea; practic, primul LP pe care l-am cumpărat a fost „The Black Album” / METALLICA, achiziţionat exact în ziua lansării, din München, în 1991. Cam aşa a început toată treaba, şi de atunci tot cumpăr LP-uri. Ca sa iţi răspund la întrebare, pe mine m-a fascinat căldura sunetului oferit de ascultarea unui album pe vinil; nu se compară cu absolut nimic. Ascultă, de exemplu, „Lateralus” / TOOL pe vinil şi o să vezi (mai bine zis, o să auzi) că există nişte nuanţe acolo prea puţin sesizabile la o ascultare a albumului pe CD.

Pentru mine, un album pe LP e o experienţă unică; ai sunetul ăla cald, eşti nevoit să întorci discul, ai artwork-ul la dimensiuni mai mult decât rezonabile, textele, liner notes-urile, special thanks-urile… Sigur că şi un CD original iţi prezintă cam acelaşi lucru, însă LP-ul iţi da acel extra kick. E mai old school, însă nu mi se pare deloc învechit. Cred că înţelegi ce vreau să spun, mai ales că ştiu că tu şi cu mine suntem din aceeaşi tabără când vine vorba de LP-uri :).

MM: V-aţi gândit să editaţi albumele Luna Amară pe vinil?

Răzvan: Ne-am gândit în primul rând sa reeditam primele doua albume pe CD, pentru că a existat şi există cerere în continuare („Asfalt” e sold-ut, din câte ştiu, iar „Loc Lipsă” mai apare din când în când de vânzare pe diverse forumuri, dar e de negăsit în magazine), însă cei de la Roton se pare că nu prea sunt interesaţi de chestia asta. Nu am înţeles exact de ce; poate e dezinteres, poate e pură ignoranţă. Nu ştiu.

Cât despre editarea lor pe LP, cred că ar fi doar o plăcere pur personală. Eu şi cu Mihnea-Andrei ni le-am cumpăra din când în când 🙂 şi le-am face cadou prietenilor. Nu există piaţă pentru LP-uri în România, din păcate. TEP ZEPI şi ALTERNATIV QUARTET sunt două trupe care şi-au editat un 7”, respectiv un album pe LP. Tot respectul pentru ele.

MM: Acum la final, ai ceva să le transmiţi fanilor formaţiei?

Răzvan: Vreau să le mulţumesc foarte mult că ne-au fost parteneri de călătorie în toţi aceşti ani, că ne-au oferit sprijinul lor şi că au crezut în noi. Contează foarte mult să ştii că există oameni care chiar te ascultă şi la care ajunge şi măcar o mică fărâmă din ce ai tu de transmis, indiferent că e vorba de muzică sau de versuri.

Site oficial Luna Amară: www.luna-amara.ro



Interviu cu Cristina Moraru [JUNETRIP/DRYWOOD]

Salut, Cristina. În primul rând îţi mulţumim pentru disponibilitatea de a ne acorda acest interviu. Pentru început, am vrea să te întrebăm ce anume ţi-a stârnit pasiunea pentru jazz/fusion?

Cristina M: Salut! Eu vă mulţumesc pentru atenţia şi interesul acordate :).

Nu aş putea spune, din păcate, dacă pasiunea pentru jazz este o opţiune conştientă sau dacă ea a survenit datorită mediului în care am crescut. În orice caz, în momentul de faţă este o opţiune cu care mă identific total şi care creşte vizibil, printr-un simplu exerciţiu de interpretare… e ca în povestea cu melcul şi coarnele boureşti… nu îţi dai seama dacă tu l-ai cucerit pe el sau el pe tine.

Ce înseamnă improvizaţia pentru tine? Asta dacă înseamnă ceva, desigur.

Cristina M: Improvizaţia e momentul spre care încercăm să conducem piesele, mai mult sau mai puţin gentil, în funcţie de caz… oricât de fine, respectiv aride, sunt traseele care duc spre improvizaţie, ele îşi păstrează, întotdeauna, savoarea aferentă prelungirii şi descentrării unor fragmente muzicale care devin docile, dar care privesc în permanenţă cu un ochi înspre zona mai puţin sigură a existenţei lor posibile… există, totuşi, o mare problemă în acest tip de abordare şi anume: unde şi când ar trebui să te opreşti… asta îmi aminteşte oarecum de celebra dilemă psihologică, politică, lansată de filmul „Rebel fără cauză”…oricum…here we are…”On the road” again…

Care sunt artiştii care au exercitat cea mai puternică influenţă asupra ta de-a lungul anilor?

Cristina M: Hmmmm…greu de spus…am să încep cu referenul plăcut şi firesc, care fără numele unor Peggy Lee, Billie Holiday, Dinah Washington, Dinah Shore, Nina Simone, Cab Calloway, Nat King Cole, Jo Stafford, Ella Fitzgerald sau Sarah Vaughan ar suna cel puţin fals… sunt artiştii care au propus, cel puţin pentru mine, acel tip de disponibilitate capabilă să faciliteze începutul unei relaţii cu un gen muzical nou.. mai târziu, digestia mea muzicală s-a arătat favorabilă şi unor solişti cu un dosar muzical nu neapărat mai complex, dar mai concis în privinta exigenţelor.. În momentul de faţă, ascult cu mare plăcere solişti de jazz ca Aziza Mustafa, Maria João, Diana Krall, mai excentricele Yma Sumac şi Sussan Deyhim (pe care le recomand insistent), dar ascult cu la fel de multă plăcere muzică fado şi formaţii indie, în special My Brightest Diamond, Clare and The Reasons, Hope Sandoval, Piano Magic, Blow, Cocorosie, Gregor Samsa etc.

Există vreun artist alături de care visezi să cânţi? Sau să înregistrezi?

Cristina M: Nu m-am gândit la cineva anume… mi-ar plăcea foarte mult să încerc un duet cu o voce masculină… dar, mai mult decât orice, îmi doresc să înregistrez şi să cânt în continuare alături de Junetrip şi Drywood.

Cam care ar fi principalele diferenţe muzicale între Drywood şi Junetrip în opinia ta?

Cristina M: Diferenţele sunt sesizabile, în primul rând, la nivel conceptual. Deşi gurile rele susţin contrariul (pe baza unor pătimaşe glumiţe de hârtie), eu cred în continuare că Junetrip şi Drywood  sunt două proiecte care propun sisteme de receptare diferite şi care îşi propun să articuleze un alt tip de imaginar… rămâne la latitudinea fiecăruia să hotărască despre ce tip de imaginar e vorba… nu aş vrea să îngrădesc dând indicaţii…

Cât de importante sunt versurile pieselor pentru tine? Care sunt principalele surse de inspiraţie şi ce anume doriţi să transmiteţi prin ele?

Cristina M: În ceea ce priveşte versurile, atitudinea mea nu se manifestă unitar, pentru că, în momentul de faţă, unele piese pot fi, după părerea mea, piese fixe, a căror stabilitate e susţinută inclusiv de respectarea unor versuri la care eu, cel putin, ţin foarte mult, deoarece ele reprezintă, pentru mine, un prim contact cu piesa, contact pe care fie nu vreau, fie nu pot să il uit. Deşi la prima vedere ar putea părea rutină, acest ritual al versurilor este, de fapt, dimpotrivă, o comemorare a unei intimităţi care îşi propune să alunge rutina. Mai mult de atât, fiind vorba de un întreg harem de piese, eu, cel puţin, nu aş putea invoca plictiseala… Dar mai sunt şi piesele nepremeditate, cărora nu le-am rezervat versuri, pentru că aceste piese pornesc dintr-o colaborare spontană, care îşi propune un alt tip de comunicare. În acest caz, articulez orice îmi vine în minte, indiferent dacă ceea ce încerc să evoc este o prelungire inexistentă a unui cuvânt deja existent, un colaj format din mai multe cuvinte provenind din una sau mai multe limbi, sau un cuvânt inexistent. Nu intenţionez să ordonez sau să înţeleg ceea ce spun şi sper ca nici publicul să nu recurgă în mod insistent la acest tip de ordonare care, cel putin pâna acum, a dat greş… oricum, în cel mai rău caz, încercarea s-ar putea solda cu o gamă haioasă de cuvinte a căror aliniere ar putea starni râsul… Sunt şi piese fixe, ca Lolita FM, în care am păstrat un refren fix, iar restul piesei am preferat să rămână deschisă dezbaterilor lingvistice de moment.

În cazul pieselor premeditate, inspiraţia poate fi rezultatul unor experienţe din trecut, a rememorării unor fragmente din cărţi, filme sau picturi preferate

Am observat că la concerte te pictezi pe faţă. Ce semnificaţii are pentru tine acest mod de manifestare?

Cristina M: Machiajul nu este doar un accesoriu care îşi propune să corijeze ceea ce muzica nu reuşeste să exprime. El este, pentru mine, în primul rand un alibi, un suport moral, dar mai ales un element care întregeşte starea mea de moment.

Aveţi în plan înregistrarea unui material de studio cu vreuna dintre formaţii în viitorul apropiat?

Cristina M: Despre planuri nu aş putea spune prea multe, nu din superstiţie, ci pentru că, după părerea mea, trebuie, în primul rând, să devenim mai compacţi şi mai elaboraţi în ceea ce priveşte concertele… apoi, se va putea discuta şi despre înregistrări…

Este muzica doar un hobby „de studenţie” sau te vezi făcând asta peste 30 de ani?

Cristina M: E mult mai mult decât un hobby. Muzica a devenit, în ultimul timp, scopul meu ultim. Aceasta se datorează foarte mult şi colaborării, incredibil de fericite pentru mine, cu Junetrip şi Drywood. Faptul că am găsit, prin această colaborare, un tip de întelegere şi explicitare muzicală şi spirituală care mă împlinesc, mă face să cred că, cel puţin 30 de ani de acum încolo, voi spera să pot recurge la muzică pentru îndeplinirea unor cerinţe care depăşesc cu mult pretenţiile unui hobby.

Care este scopul tău ultim ca artist?

Cristina M: Pe scurt, acela de a îmi epuiza resursele muzicale în chip cât mai fericit cu putinţă… Cum aş putea face asta? Greu de spus… Găsind, poate, acel mit, acea cultură, care să poată reglementa tot ceea ce în momentul de faţa nu îmi este încă foarte clar…

Drywood sau Junetrip?

Cristina M: Greu de spus… după cum am subliniat şi mai devreme, sunt două concepte diferite şi, prin urmare, jocurile muzicale şi emoţionale pe care le propun se joacă după reguli diferite… Fiecare din cele două formaţii împlineşte o anumită parte din cerinţele mele spirituale pe care cealaltă parte nu le-ar îndeplini cu la fel de multă conştiinciozitate.

http://www.myspace.com/junetrip

http://www.myspace.com/drywoodproject

Interviu SINCARNATE

Sincarnate este deja un nume cunoscut pentru aproape toţi fanii genului death/doom din România. EP-ul „On the Procustean Bed,” lansat în 2008, a făcut ceva valuri în underground-ul autohton, fiind apreciat atât de public, cât şi de presa de specialitate. De asemenea, în ultimii ani, trupa a participat şi la mai multe concerte şi festivaluri de gen din străinătate, cele mai importante fiind apariţiile la Festivalul de Film „DokMa” de la Maribor (Slovenia), precum şi la Festivalul Gahlen Moscht Open Air din Germania. În momentul de faţă, trupa se pregăteşte de lansarea noului album „As I Go Under,” care promite să fie una dintre cele mai interesante apariţii discografice autohtone ale acestui an. Aşadar, l-am rugat pe Giani, unul din chitariştii formaţiei, să ne răspundă la câteva întrebări în special despre noul album.

Salut. Iată că noul vostru album „As I Go Under” e deja înregistrat, mixat, masterizat, şi gata de lansare, ceea ce se întâmpla în luna octombrie din câte am înţeles. Cum decurg pregătirile pentru lansare?

Multzam pentru invitaţia de a răspunde acestui interviu şi pentru interesul arătat faţă de Sincarnate. În privinţa întrebării tale, fără a face pe misteriosul, deocamdată nu pot da mai multe amănunte legate de lansare, în afara faptului ca va avea loc în octombrie, în cadrul unui festival de gen de la noi [n.r. festivalul Hatework care va avea loc la Bucureşti pe 31 octombrie]. Înregistrările şi mixajul au fost, într-adevăr, încheiate în primăvară dar din lipsă de timp am hotărât să amânam lansarea pentru toamnă, când oamenilor întorşi din concedii le revine cheful să mai iasă la o serată dansantă. Concertele pe care le vom susţine în această toamnă vor fi axate pe noul material discografic, aşa că cei interesaţi se pot aştepta la destule piese în primă audiţie, pentru care încercăm să punem la punct şi aspectele legate de o redare cât mai fidelă a lor (multe din ele includ voci din off sau diverse intro-uri, intermezzo-uri mai greu de redat live). Pe partea tehnică am reuşit să mai îmbunătăţim backline-ul, pe el am şi tras, deci live totul se va auzi foarte apropiat de ceea ce poate fi ascultat pe album. Pentru noi adevăratul eveniment în sine este însă faptul că „As I Go Under” va vedea „lumina” presei de multiplicat.

Cum ai descrie albumul din punct de vedere muzical?

Aş putea spune simplu că „As I Go Under” e un album de death-doom dar aş minţi prin omisiune oprindu-mă aici. Sunt influenţe integrate în muzica de pe album care nu mai pot fi trecute cu vederea, şi, deşi nu deplasează muzical trupa spre un alt gen, în mod sigur nu o ţin cantonată în ce am făcut deja pe „On the Procrustean Bed.” Compoziţional s-a pus accentul pe un balans între abordarea cunoscută, mai old-school a genului, pe care am avut-o şi până acum, şi elemente noi, din alte genuri muzicale, chiar din afara metalului, ce împreună cu sound-ul, destul de actual după părerea mea, arată măsura în care am reuşit să ne depăşim propriile limite.

La extreme, din punct de vedere muzical, „As I Go Under” merge de la funeral doom, destul de pregnant pe „Rituals of Obnubilation” sau difuz pe „Doomed As We Are,” până la piese cu accente de black metal precum „I Defy Absurdity” sau death metal pe „Acedia – Tristitia de Buono Spirituali.” Liantul dintre piese rămâne atmosfera melancolic-depresiva pe care am încercat sa o transmitem întotdeauna, cu mici ieşiri în decor.

Ce ai putea să ne spui despre universul liric al acestuia?

Întotdeauna mi s-a părut că metalul extrem are foarte mult de suferit din cauza atât a standardelor industriei (growl = nu contează ce cânţi că oricum nu se înţelege) şi apoi a prejudecăţilor propagate în cadrul curentelor mainstream (în metal se cântă doar despre moarte, sânge şi cadavre). Bineînţeles, e o exagerare, şi există destule trupe cu versuri absolut decente; ce doream însă sa subliniez e faptul ca accentul tinde să cadă în metal pe muzică şi mai puţin pe „universul liric”, cum l-ai denumit.

În cazul nostru, versurile contează foarte mult, şi vin să adauge muzicii o cu totul altă dimensiune. Vom fi probabil acuzaţi în continuare de „cripticism” în versuri fiindcă acestea nu sunt facile (nu exprimă „trăiri interne şi emoţii personale”, scuza comuna pentru a nu spune nimic) şi fac apel permanent la mituri, alegorii şi parabole mai mult sau mai puţin cunoscute, pentru a face cât mai universal şi accesibil un mesaj pe cât de simplu, pe atât de greu de acceptat.

Dacă la o prima vedere „On the Procrustean Bed” încerca liric să transmită cum se vede lumea din jur în clipa în care eşti conştient de modul în care societatea te condiţionează, „As I Go Under” identifică unele din cele mai pregnante, constante şi distrugătoare prejudecăţi umane, „orbiri” însuşite fără nicio judecată şi, mai rău, perpetuate şi impuse generaţiilor viitoare. Mesajul ce prinde formă dincolo de acest aparent mic compendiu al tarelor psihologice umane rămâne să fie descoperit de fiecare în parte.

Ca un lucru interesant, tot ce ţine de acest album, de la titlul sau la titlul fiecărei piese în parte, ordinea lor, numărul pe care îl ocupa fiecare piesa în playlist, influentele recognoscibile din anumite ritualuri religioase sau chiar greşelile de scriere…nimic nu este întâmplator. Totul face parte din „cheia” spre un alt nivel de interpretare a mesajului. Acest mod de a condiţiona accesibilitatea mesajului protejează însă, într-o oarecare măsură, exact pe cei ce vor fi tentaţi să ne acuze de simple exerciţii de hermeneutică.

Aţi ales să lucraţi cu Jeremy Krull pe partea de mixaj şi masterizare. Cum aţi ajuns să colaboraţi cu el şi care a fost aportul său la definitivarea sound-ului?

Având experienţa înregistrării primului EP în spate şi ceva încercări în „regim propriu”, aveam o idee foarte clară despre cum nu trebuie să sune şi una clară despre ceea ce ne dorim în legătură cu sound-ul albumului. O problemă în cazul nostru este şi numărul instrumentelor din trupă, mai ales datorită faptului că rareori împart aceeaşi partitură, şi bineînţeles ne doream ca fiecare să se audă cât mai bine în mix. Era nevoie în primul rând de un om care să reuşească să balanseze atâtea instrumente fără a pierde din forţa compoziţiilor, în acelaşi timp menţinând un echilibru intre chitare, voci, clape şi partea ritmică, lucru destul de dificil de făcut de vreme ce toate instrumentele sunt interdependente în mix, o uşoară modificare a unuia singur debalansând întregul.

Ideea salvatoare i-a venit clăparului nostru, Cristi, care a pornit un fel de test pe un foarte cunoscut forum de sunetişti de afară – a urcat track-urile de la o piesă de pe album şi a cerut mix-uri de probă forumiştilor, urmând să încredinţăm mixul şi masterul albumului celui care ne convinge. A fost destul de greu să facem aceasta alegere, am avut destul de multe propuneri şi e de necrezut (pentru mine cel puţin) în ce măsură inginerul de sunet poate schimba feeling-ul unei piese: am primit mixuri ce mergeau de la un sound de death metal old-school până la cel mai pur sound de Gothenburg… Jeremy intuise însă cel mai bine direcţia în care mergem. Nu în ultimul rând, prezenta garanţii de seriozitate, având un studio profi şi un portofoliu serios. Faptul ca mixa şi alte tipuri de muzică a mai constituit un avantaj din punctul meu de vedere (când am aflat ca a terminat Berkley-ul am înţeles şi de ce mix-ul lui mi-a atras atenţia din prima).

Rezultatul poate fi apreciat de oricine, până la momentul lansării albumului, prin intermediul pieselor postate pe myspace, bineînţeles, în limita calităţii permise de streaming-ul lor. Personal cred că a reuşit sa menţină mixul pe linia foarte fină de demarcaţie dintre un balans ce lasă fiecărui instrument loc să se exprime şi o dinamică cât mai bună a întregului, menţinând tensiunea dintre ele şi agresivitatea ce o implică.

Ce aşteptări aveţi de la „As I Go Under”?

Dificilă întrebare… Pe de o parte, aş fi ipocrit să susţin că nu mă interesează posibilele reacţii ale celor ce vor alege să asculte albumul, pe de altă parte, sunt conştient că albumul n-ar fi fost ceea ce este dacă ar fi fost realizat vizând aceste reacţii. Exprimarea artistică este în sine una solipsistă, atâta vreme cât rămâne una originară, iar întâlnirea cu receptorul are loc în măsura în care reuşeşti să diluezi (mai bine spus, sa înalţi) experienţa personală la nivel universal.

Nu pot decât să sper ca unii vor face efortul necesar pentru a se bucura de acest album în totalitatea lui. Deşi sinceritatea nu este o garanţie a calităţii, „As I Go Under” este un album anacronic de sincer şi personal. Cum gusturile nu se discută, cel mai rău scenariu ar fi cel în care albumul nu generează niciun fel de reacţii, dar asa cum îl văd eu, se înscrie oarecum în genul „love it or hate it”. Cale de mijloc nu prea este.

Cum se desfăşoară procesul creativ la Sincarnate?

De obicei cine are o idee de riff sau linie muzicală vine cu ea la sală şi începem sa „brodim” împreună pe baza lor până când prind o formă agreată de toată lumea. Aici fiecare are ceva de spus, dezvoltând partea sa de instrument în ce fel crede de cuviinţă pentru a da cât mai bine în întreg. Eu încerc apoi sa păstrez balansul între instrumente, având în vedere şi linia vocii, când pun pe hârtie forma finală a piesei. Aceasta nu este însă o reţetă pe care o urmăm neapărat, lucrurile se pot întâmpla diferit, în funcţie de inspiraţie şi moment.

Ce echipament aţi folosit la înregistrări?

Nimic extraordinar şi care nu poate fi cumpărat şi de la noi, la un preţ rezonabil. Un amplificator pe lămpi Bugera 333XL dublat de un cabinet 4X4 Harley Benton, o interfaţă M-Audio, microfoane Shure pentru preluarea chitarelor şi T-Bone pentru înregistrarea tobelor, trei sau patru chitare acustice (nu mai ştiu câte am încerca până am reuşit să găsim una care nu falsează), un talger, câteva monezi de 50 de bani… cam asta ar fi tot. Restul e mâna lui Cristi care a supervizat înregistrările, şi bineînţeles, mai târziu, a lui Jeremy Krull.

Coperta albumului este realizată de binecunoscutul Costin Chioreanu. Ai putea să ne descrii conceptul din spatele acesteia?

Costin s-a întrecut pe sine însuşi cu această lucrare, iar coperta de la „As I Go Under” este modul în care el a transpus în imagini propria viziune asupra ceea ce noi dorim să transmitem prin acest album. Lucrarea iese din canoanele obişnuite ale genului, e provocantă, naivă şi deconcertantă la o prima vedere, bogată însă în trimiteri şi subtilă în aluzii.

Ca orice „opera aperta”, permite diverse interpretări şi cea pe care o pot da eu e doar una personală: un personaj ce e pe cale sa facă trecerea între două lumi însă a rămas încremenit în proiect datorită propriilor limite. Anumite detalii trimit la piese anume şi întreg conceptul este o reflecţie asupra mesajului albumului. Personajul principal are capul întors spre trecut, ochii închişi, conştiinţa şi propria-i suficienţă de sine îl trag spre patul din care, de fapt, n-a putut să se ridice niciodată (On the Procrustean Bed).

Privind coperta excelent realizată şi ascultând cele trei piese noi pe care le-aţi pus la dispoziţia fanilor pe pagina Myspace, e destul de lesne de concluzionat că totul se află la cote ridicate în ceea ce priveşte noul vostru album. Câte sacrificii implică atingerea unui asemenea nivel calitativ?

În privinţa coperţii, doar Costin ar putea să-ţi răspundă la întrebare, eu mă întreb încă „cum?!”

În ceea ce ne priveşte, doresc să evit pe cât posibil uzitatul stereotip cu „cât am muncit şi cât am mai suferit” şi îţi voi spune doar ca „As I Go Under” se poate recomanda singur, fără vreun sprijin lacrimogen din partea noastră. Nu interesează pe nimeni câte „ore, lacrimi şi sudoare” ai investit într-o astfel de intreprindere, ci dacă albumul sună bine, iar în acest caz, da, sună bine, fără nume răsunătoare pe coperţi şi sume ameţitoare investite în acest gen de reclamă.

În ultimii ani au apărut pe Internet mai multe platforme de promovare/distribuţie precum Bigcartel sau Bandcamp. În ce măsură crezi că ar ajuta acestea trupele româneşti să îşi promoveze propriile creaţii?

Aici chiar m-ai prins în offside şi nu as şti ce să-ţi răspund, de vreme ce acum aud de ele pentru prima oară. Intuiesc că acesta va fi viitorul, în pofida colecţionarilor sau împătimiţilor ce preferă sa ţină în mână un CD tradiţional, dar deocamdată, la nivel de promovare, tot casele de discuri dau tonul, online sau offline. Bineînţeles, orice platformă digitală este un ajutor indispensabil pentru trupe aflate la început şi nu numai, deci în măsura în care putem, vom face tot posibilul să fim cât mai prezenţi şi în mediul virtual. Pe de altă parte, nicio trupă nu a devenit cunoscută doar prin intermediul acestui mijloc, ci astfel a ajuns în atenţia unei case de discuri sau a alteia.

Fără îndoială, dintre toate ţările fostului bloc comunist, Polonia are cea mai dezvoltată şi respectată scenă metal în Europa la ora actuală. Deşi şi România se poate mândri cu câteva trupe metal care au scos albume sau au plecat în turnee în Vest, acestea cam pot fi numărate pe degetele unei singure mâini. Ce anume crezi că îi lipseşte scenei autohtone ca să se apropie de nivelul celei poloneze?

Îmi aduc aminte cu nostalgie că în 1992 îmi cumpăram din Germania „The Ultimate Incantation” a celor de la Vader, exista doar vinil-ul pe care nu aveam la ce sa îl ascult, şi hotărâsem să-l cumpăr după ce erau cei de-acolo să mă dea afară că stăteam de câteva ore ocupând un stand unde puteai să asculţi albumul. Nu prea mai rămâne nimic de spus… doar că au o scenă unde şi cele mai obscure trupe ar rupe scena de la noi în două, acolo fiind trupe de eşalonul 2 sau 3. Personal nu cred ca lipsa sculelor, banilor, fanilor, interesului, deşi foarte adevărate, sunt adevăratele piedici cu care se confrunta scena româneasca. Multă vreme scena de la noi a rămas însă tributară curentelor de afară, chiar în momentele în care acestea erau pe ducă (probabil valul ajungea la noi mai târziu, când la ei deja se întâmpla altceva). Dacă ai ceva de spus, iar muzica este modul în care reuşeşti cel mai bine sa te exprimi, curentele ar trebui să fie ultimul punct de reper de la care să pleci. Mai simplu, cea mai bună idee ar fi sa fii sincer cu tine şi să nu ţinteşti un succes imediat la public. Pe de altă parte, nu putem spune că lucrurile nu se mişcă şi la noi mai bine. Ar fi de ajuns să ne aducem puţin aminte anii 1999–2003 când totul era mort. Pe atunci nimeni nu visa că vreo trupă româneasca va cânta la Wacken sau măcar va avea un turneu în afara graniţelor, deci lucrurile se mişcă şi la noi, iar în ultima vreme chiar bine, şi la nivel discografic. Nu ştiu numere exacte, dar mi se pare că anul acesta este unul din cele mai bogate în lansări de discuri autohtone, unele chiar având ceva de spus şi dincolo de mica noastră scenă, ceea ce nu poate decât sa ne bucure.

Acum la final, ai ceva să le transmiţi fanilor Sincarnate?

Să rămână sinceri cu ei înşişi.

Adresa de Myspace Sincarnate: http://www.myspace.com/sincarnateband

For the English version click here

Marius Giura & Adriana Cârcu: dialog despre jazz. Partea II

Cum se organizează un asemenea festival? Într-un cuvânt?  În trei cuvinte? Într-o frază?

Greu. Cu mulţi nervi. Nu ştiu cât de greu se organizează dincolo aşa ceva, dar într-o ţară în care finanţările în mare proporţie nu au nimic de a face cu cultura, e groaznic de greu.  Spre exemplu, există firme extrem de puternice, care sunt interesate de a-şi crea o imagine la festivaluri rock, pop sau la concerte si manifestări care nu au parte de un public atât de numeros, şi totuşi refuză să susţină un asemenea festival.  La zece sponsori abordaţi poţi să speri la un rezultat pozitiv poate de la unul.  În acest context prietenii contează enorm. Aşa s-a întâmplat cu Eberhard Weber sau cu o firmă de avocatură din Bucureşti al cărei patron este fan de jazz şi care mă sprijină necondiţionat.  Aşa se întâmplă cu relaţia bună pe care o am cu cei de la Orange. Dar adevărul este că de la Timişoara nu prea vine nici un ajutor. Este un lucru inexplicabil.

Cum a devenit Gărâna un garant al calităţii pentru muzicieni?

Înainte să se fi construit hotelul de cinci stele de la Crivaia, care este condus de Andrea Tomoioagă, o femeie inimoasă şi pasionată de jazz şi care ne sponsorizează camerele pe perioada festivalului, trebuia să-i conving pe muzicieni să vină încoace spunându-le poveşti cu un sat de vacanţă şi alte asemenea.  Încet, încet am învăţat ce trebuie făcut şi cum să mă folosesc de frumuseţea acestor locuri ca să atrag muzicienii la Gărâna. Faptul că nu am avut nici o reacţie negativă, ba chiar aprecieri neaşteptate, ca cele câteva cuvinte de mulţumire scrise de Jan Garbarek, este un indiciu că strădania mea este apreciată.

Care este criteriul de selecție a artiştilor?

Criteriul meu este unul de ordin subiectiv şi personal, bazat pe propriile-mi afinităţi. Ascult sfaturi, dar iau singur deciziile. Poate sună aspru, dar am fost mereu de convingerea ca ceea ce fac trebuie să fac pe cont propriu.  Dacă reuşesc, este meritul meu, dacă nu, este vina mea. Îmi asum ambele riscuri.  Sunt un fel de lup singuratic şi încerc că rezolv cât mai mult singur. Îmi e greu să lucrez si cu cei cu care sunt nevoit s-o fac.

Ce aduce Gărâna nou?  Exista un aşa numit ”stil Gărâna”, un anume specific?  Si dacă da, cum l-ai defini?

Gărâna este un eveniment cu un standard ridicat, pe care eu l-aş defini drept festival de jazz contemporan; un termen folosit în special în Europa.  Am avut şi artişti americani de frunte, dar aleşi tot după gustul meu şi care nu sunt neapărat tributari jazz-ului tradiţional.  Mike Stern, de pildă, poţi să spui că e un artist al lumii cu un stil personal, care n-are foarte mult de a face cu un Wes Montgomery sau sau alţi mari muzicieni americani tradiţionali.  Stanley Jordan la rândul lui a căutat să-şi creeze o linie proprie, are un stil sofisticat, de parcă ai auzi patru instrumente deodată, nu unul.  Prezenţa Particiei Barber ţine de o dorinţă a mea mai veche de a avea o solistă americană.

În ce măsura se conectează festivalul la tradiţia jazzistică românească sau chiar la cea locală? Mă refer la muzicienii din a doua generație timişoreană, ca Paul Weiner, Puba Hromadka, Liviu Butoi, Eugen Gondi, sau chiar şi Mircea Tiberian, ca să numesc doar câţiva?  După câte ştiu, sunt cu toţii încă activi.

Muzicienii pe care i-ai numit fac parte, aproape toţi, dintre fondatorii acestui festival. Liviu Butoi, după cum spuneam, a fost primul director muzical al festivalului şi poate chiar mai mult decât atâta.  Ceilalţi au cântat şi ei la primele ediţii. Tiberian a mai cântat de multe ori aici. Cu Liviu, care cântă bine şi are nişte realizări discografice foarte frumoase, discut în fiecare an posibilitatea de a participa la festival. Sunt puţini în România care pot participa la un festival de o asemenea anvergură. Legat de Weiner şi de Puba a existat un moment în care Paul a fost oarecum iritat de noul trend pe care l-am dat festivalului.  El îşi dorea probabil ca acest festival să rămână bănăţean; o manifestare de familie la care să vină doar cunoştinţe.  E un punct de vedere pe care-l respect, dar eu structural aşa cred ca sunt croit: eu trebuie să merg mai departe.  Am încercat în fiecare an să-i abordez şi să-i aduc pe scena festivalului, pentru că ei reprezintă enorm pentru tradiţia jazz-ului timişorean.  Cu Puba Hromadka am făcut o emisiune extraordinară la radio anul trecut şi în momentul de faţă aştept de la ei un come-back. Ei au început un lucru bun şi eu l-am dezvoltat, cred eu, bine.

Este clima motivul pentru care la Gărâna nu se cultivă tradiţia jam-session-ului?

La ora la care se termină concertele, pe frigul care se lasă noaptea, e greu sa mai faci jam-uri.  În plus, acesta este un festival extrem de dinamic. Trupele din străinătate vin, cântă şi pleacă; aeroportul e departe. În general se pleacă dimineaţa următoare, pentru că seara deja se cântă altundeva şi fiecare se bucură de câteva ore de somn.

Şi dacă s-ar începe mai devreme?

Nu este posibil tocmai din cauza acestor conexiuni aeriene internaţionale. Datorită lor trupele trebuie să facă proba de sunet în cursul după-amiezii.  Dacă aş avea un elicopter aceste lucruri ar fi posibile.

Seara, după toată nebunia organizatorică de peste zi, reuşeşti să te deconectezi şi să savurezi muzica pe care ţi-ai dorit s-o auzi aici, la Gărâna?

Ieri, după mulţi ani, am făcut asta.  A fost primul concert pe care l-am văzut, nederanjat, de la A la Z.  Mi-am căutat un loc departe de întrebări, de prieteni şi de cunoştinţe şi am ascultat doar muzica.

Duminică 25 iulie

Ajung la han cu o întârziere de un sfert de oră, datorată unor mici vicii de logistică, dar şi faptului că, după ploaia torenţială, care a început ieri după-amiază şi care a biciuit Gărâna timp de vreo 12 ore, prima bucată de drum de la Cabana Sportivilor a devenit greu practicabilă.  Marius îmi acceptă scuzele cu un zâmbet. Abia dacă ştiu cum să abordez dezastrul meteorologic care s-a abătut asupra festivalului.

Marius, cum stai cu nervii?

M-am consolat. Dezastrul de ieri a fost o pierdere în primul rând financiară. Păcat că s-a întâmplat într-o seară atât de bogată muzical.  Este pentru prima dată în istoria festivalului că plouă înaintea primului concert al serii.  Şi ce ploaie! Semnele nu se arată prea faste nici pentru astă-seară.  Acum avem cam vreo zece grade şi cerul e acoperit.

Care sunt impresiile serii trecute?

A fost o seară absolut grozavă.  Am ascultat trei numere frumoase începând cu Marcin Wasilewski Trio, trupă care s-a lansat ca formaţie de acompaniament pentru Tomasz Stanko, liderul şcolii poloneze; poate cea mai tare scoală de jazz din fostul bloc estic.

Marcin Wasiliewski Trio

Jazz clasic, aşa cum îl ştim şi-l iubim.

Exact. Apoi au fost Brederode Quartet cu un pianist foarte sensibil şi muzical, un fel de filozof al jazz-ului olandez, proiect plin de sensibilitate şi de viziune, care, mie personal, mi-a plăcut cel mai mult.

Brederode Quartet

A urmat Wolfgang Muthspiel, un ghitarist de excepţie care a cântat cu Pat Metheny şi cu Jack DeJohnette, cu Maria Joao şi cu Trilok Gurtu, cu un proiect foarte bun, poate pe alocuri inegal stilistic, dar cu interpretări foarte corecte şi foarte frumoase, cu solistici admirabile şi un stil pe alocuri tributar swing-ului. Grupul maghiar Djabe, cel mai bun grup de fusion din Ungaria – un grup care cântă frecvent în Statele Unite (au două premii Grammy) -, a fost în nota aşteptărilor mele: foarte buni profesionişti; foarte bine plasat la încheiere, când publicul trebuia puţin încălzit.  Cei care au plecat înainte de a-i vedea au ce regreta.

Marius, unde se află jazz-ul românesc azi?

Foarte grea întrebare.  Jazz-ul românesc are istorie, are tradiţie, dar nu prea are prezent. Cum spuneam, foarte multe dintre valorile noastre au plecat peste hotare.  Proiectele lor sunt internaţionale şi ei nu mai sunt asimilaţi jazz-ului romanesc. Eu mi-am făcut un titlu de onoare să aduc artişti din diaspora.  Au mai rămas câţiva muzicieni din garda veche: Johnny Răducanu, Marius Popp, Aura Urziceanu, care cântă tot mai puţin.  După ei urmează un hiatus foarte mare.  Mai sunt câţiva muzicieni la vârsta deplinei maturităţi, cum sunt Mircea Tiberian, Liviu Butoi, Toni Kühn, care la rândul lor se descurcă foarte greu cu concertele; concertele de club, de pildă, sunt plătite ridicol.  Sunt alţi câţiva muzicieni buni care au virat spre alte genuri, mai facile şi mai bănoase.  Tânăra generaţie este foarte promiţătoare, dar o parte dintre ei a plecat deja.  Deci prezentul e destul de palid iar viitorul e incert, mai ales în condiţiile actuale. (Sună telefonul şi deduc din conversaţie că Wolfert Brederode şi încă un muzician din trupa lui au dispărut cu tot cu bagaje şi nu sunt de găsit niciunde…) În general promovez  nume mari ale jazz-ului românesc sau trupe foarte tinere, cum au fost şi Funky Growl.

Vorbind despre tradiţia şi continuitatea jazz-ului românesc tocmai mă gândeam la Nicolas Simion – un saxofonist remarcabil, care de data asta a venit ca spectator -, şi la faptul că el, în compoziţiile sale, face o prelucrare stilistică foarte discretă şi elegantă a melosului românesc.  În felul acesta mă gândesc că, deşi cântă peste tot în Europa, el poate fi asimilat continuităţii jazz-ului românesc.


Etno-jazz este un gen pe care eu, în general, nu-l agreez foarte tare, dar ce face el este într-adevăr foarte, foarte frumos şi nu întâmplător are succesul pe care îl are. A cântat cu mari muzicieni şi a ajuns la nişte performanţe pe care doar el şi Decebal Bădilă le au în străinătate. (Au fost găsiţi olandezii, dar acum este nevoie de o maşină separată pentru Particia Barber) La fel şi Alexander Bălănescu, deşi el face parte din altă categorie.  El a plecat de foarte tânăr şi s-a format ca muzician la Londra, unde a făcut şi conservatorul. Proiectul lui, Maria T., este o culme a prelucrării muzicii Mariei Tănase. Amândoi au cântat la festivaluri organizate de mine şi au fost enorm de bine primiţi.

Este  festivalul de la Timişoara, iniţiat tot de tine, iată, acum la a patra ediţie, o prelungire sau o completare a celui de la Gărâna?

Este un moment delicat să răspund la întrebarea asta.  Când am început să-l organizez eu am considerat că, având în vedere tradiţia jazzistică a Timişoarei, el era necesar şi, deşi am fost privit cu reticenţă, nu m-am lăsat abătut. Consider şi azi că Timişoara merită să stea în rând cu Sibiul şi cu Bucureştiul.  Astfel a început seria unor festivaluri la care au cântat artişti cu adevărat mari. Aşa mi-au reuşit trei ediţii fabuloase; un altfel de jazz decât cel de la Gărâna, mult mai soft, mai sofisticat. Am avut de la prima ediţie nume mari ca Esbjorn Svensson, Tord Gustavsen, Bobo Stensson, Nils Petter Molvaer sau, cum spuneam, Alexander Bălănescu. Au fost şi români, Aura Urziceanu, Anca Parghel; a fost Decebal Bădilă.

I-am adus pe Erli Krause la Timişoara, după 41 de ani, împreună cu Doru Apreotesei şi cu Dixi Krauser, într-un un concert extraordinar. Cu acest festival am umplut un gol, la fel cum am umplut un gol şi cu festivalul de la Gărâna.

Unde se situează festivalul de la Gărâna în raport cu intenţiile tale?

Prezenţa atâtor artişti mari la acest festival este o capcană pe care o întind tinerei generaţii.  Românii trebuie să vadă lucruri pe care nu le-au văzut atâţia ani, trebuie să ştie ce înseamnă jazz-ul cel mare, pentru că doar aşa poţi ajunge să-ţi formezi un gust sigur.  Câteodată am încercat să aduc câte o trupă care cântă mai uşor; mai frivol, ca să zic aşa.  Şi asta este, de fapt, tot o capcană; o modalitate de atracţie. Ceea ce îmi doresc eu este să educ şi să canalizez gustul tineretului pentru jazz. Nu ştiu dacă acest lucru mi-a reuşit, dar când mă uit în jur şi văd că vin atâţia tineri docţi şi buni cunoscători ai muzicii de jazz, cred că sămânţa aruncată de mine a început să încolţească.

Pe cine-ţi doreşti să aduci, pe cine putem spera să ascultăm, la festivalurile viitoare?

Vreau să-l aduc pe Anouar Brahem, pe Pat Metheny şi pe Matthias Eich, un norvegian de mare fineţe şi sensibilitate.  Există, de asemenea, un proiect despre care am vorbit de vreo câţiva ani şi care nu s-a materializat încă: un duet Martin Taylor – Ulf Wakenius. Mi l-aş dori pe Keith Jarrett, dar nu-mi fac iluzii. Mi-aş mai dori să-l aduc odată pe Garbarek şi asta cred că-mi va reuşi.

Luni 26 iulie

Cerul e întunecat iar La Răscruce plutește acel aer dezolat, caracteristic sfârşitului unui eveniment. Mi-am ascuns cu greu surpriza când, ieri, la despărţire, Marius mi-a spus că ne vom revedea azi – în nebunia demontării – pentru un scurt wrap-up. Apare cu braţul plin de pulovere şi hanorace pe care le împărţise pe la prieteni seara trecută.  Nu este nici mai trist şi nici mai vesel decât de obicei; nu pare uşurat şi nici nu-l stăpâneşte vreo furie mocnită.  E frig. Ne aşezăm înăuntru şi comandăm cafea şi mămăligă cu brânză şi smântână.

Bună dimineaţa, Marius. Cum te simţi acum, la sfârşit de festival?

Bună dimineaţa. Sunt foarte obosit, dar destul de mulţumit.

Ce a reuşit aşa cum ţi-ai dorit?

Concertele au fost reuşite.  Alegerile făcute s-au dovedit inspirate, cel puţin în ceea ce mă priveşte.

Ce nu a reuşit cum ţi-ai fi dorit?

Festivalul ăsta a depins foarte mult de bilete iar faptul că am avut două zile aproape moarte sporeşte precaritatea financiară în care ne aflăm.

Ai face ceva altfel?

Împotriva ploii şi a naturii nu prea ai ce să faci. Pe de altă parte, ceea ce s-ar putea face altfel nu depine de mine.  Aş betona aleile şi aş scoate comerţul din incinta festivalului, dar, după cum ştii, acel spaţiu nu-mi aparţine; el îmi este dat în folosinţă pe perioada festivalului, dar proprietarul dispune de el cum doreşte.

Ai vrea să faci un review muzical al seri trecute?

A fost o seară de care mi-a fost puţin frică din cauza vremii, dar care mi-a plăcut enorm. Începând cu primul duet, un proiect puţin mai greoi pentru public, saxofon plus acordeon. Acest Trygve Seim aduce într-adevăr cu Garbarek la începuturile lui. Mi-a fost de asemenea teamă că pianul Particiei Barber va fi afectat de umiditate, dar totul a mers bine şi recitalul cred că a fost o surpriză pentru toată lumea.

Patricia Barber

Într-adevăr, recitalul ei a fost o surpriză şi pentru mine. O muziciană sensibilă şi nuanţată, care îşi dozează efectele cu multă economie, ceea ce le face şi mai spectaculoase. Este favorita mea absolută.

Recitalul Dan Berglund’s Tonbruket a fost incendiar; un proiect jazz-rock în care rockul ocupă cam 60%.  Publicul a fost încântat.

Dan Berglund

Pentru că vorbeam acum câteva zile de publicul specializat de la Gărăna, am observat aseară cu uimire cum el se lasă totuşi dus de frenezia specifică rockului. A puncta recitalurile de jazz cu accente de rock este azi un trend caracteristic multor festivaluri mari.

O surpriză foarte mare a fost Bega Blues Band în noua formulă, care dă mari speranţe acestui grup. Au sunat foarte bine.  Ghitaristul, Alex Man, este foarte bun şi a fost în mare vervă, iar vocalista, Maria Chiorean, a făcut progrese remarcabile şi, dacă-şi va păstra linia, în cinci ani va ajunge o cântăreaţă mare. Trupa nouă s-a format ca o notă de continuitate şi de mulţumire faţă de ceea ce a făcut Kamo atâţia ani, proiect în cadrul căruia, Toni Kühn revine, în sfârşit, pe scena festivalului, fapt care mă bucură enorm – mi l-aş dori şi cu chitara, dar Toni e imprevizibil.

Bega Blues Band

Marius, ce  ar trebui să se întâmple ca acest festival să nu mai aibă loc?

Festivalul acesta va avea loc oricum. Depinde unde.  Sunt multe nemulţumiri legate de condiţiile de funcţionare ale acestui festival în Gărâna, plecând de la dificultățile pe care le avem cu hotelierii din zonă până la relaţia cu proprietarii locului si angajații lor.  Dacă festivalul acesta va muri în forma în care se află el acum, probabil că va muri din cauza cârnaţilor şi a atitudinii hulpave a acestor comercianţi conjuncturali.

Deci ar însemna că vor ajunge cârnaţii să ne mănânce pe noi şi nu invers.

Cam aşa.  Poate că aşa sunt eu structurat, dar nu mi se pare firesc ca cineva să  facă profit de acest gen, folosindu-se de notorietatea acestui festival.

Cum ai caracteriza ediţia aceasta?

Am stat toată noaptea şi m-am gândit la tot ce s-a întâmplat până acum şi, cu toate că nu au fost atâtea mari vedete ca în alte dăţi, din punct de vedere muzical cred că a fost o ediţie foarte ridicată valoric. Cred că, în ciuda vremii, cine a vrut sa asculte a avut ce asculta. Deci pot spune  că a fost o ediţie reuşită.

Când organizezi evenimente de asemenea anvergură este foarte greu să-i mulţumeşti pe toţi. Te afectează critica?

Ascult, cântăresc şi călăresc mai departe.


Foto: ©Richard Wayne