Cum se organizează un asemenea festival? Într-un cuvânt? În trei cuvinte? Într-o frază?
Greu. Cu mulţi nervi. Nu ştiu cât de greu se organizează dincolo aşa ceva, dar într-o ţară în care finanţările în mare proporţie nu au nimic de a face cu cultura, e groaznic de greu. Spre exemplu, există firme extrem de puternice, care sunt interesate de a-şi crea o imagine la festivaluri rock, pop sau la concerte si manifestări care nu au parte de un public atât de numeros, şi totuşi refuză să susţină un asemenea festival. La zece sponsori abordaţi poţi să speri la un rezultat pozitiv poate de la unul. În acest context prietenii contează enorm. Aşa s-a întâmplat cu Eberhard Weber sau cu o firmă de avocatură din Bucureşti al cărei patron este fan de jazz şi care mă sprijină necondiţionat. Aşa se întâmplă cu relaţia bună pe care o am cu cei de la Orange. Dar adevărul este că de la Timişoara nu prea vine nici un ajutor. Este un lucru inexplicabil.
Cum a devenit Gărâna un garant al calităţii pentru muzicieni?
Înainte să se fi construit hotelul de cinci stele de la Crivaia, care este condus de Andrea Tomoioagă, o femeie inimoasă şi pasionată de jazz şi care ne sponsorizează camerele pe perioada festivalului, trebuia să-i conving pe muzicieni să vină încoace spunându-le poveşti cu un sat de vacanţă şi alte asemenea. Încet, încet am învăţat ce trebuie făcut şi cum să mă folosesc de frumuseţea acestor locuri ca să atrag muzicienii la Gărâna. Faptul că nu am avut nici o reacţie negativă, ba chiar aprecieri neaşteptate, ca cele câteva cuvinte de mulţumire scrise de Jan Garbarek, este un indiciu că strădania mea este apreciată.
Care este criteriul de selecție a artiştilor?
Criteriul meu este unul de ordin subiectiv şi personal, bazat pe propriile-mi afinităţi. Ascult sfaturi, dar iau singur deciziile. Poate sună aspru, dar am fost mereu de convingerea ca ceea ce fac trebuie să fac pe cont propriu. Dacă reuşesc, este meritul meu, dacă nu, este vina mea. Îmi asum ambele riscuri. Sunt un fel de lup singuratic şi încerc că rezolv cât mai mult singur. Îmi e greu să lucrez si cu cei cu care sunt nevoit s-o fac.
Ce aduce Gărâna nou? Exista un aşa numit ”stil Gărâna”, un anume specific? Si dacă da, cum l-ai defini?
Gărâna este un eveniment cu un standard ridicat, pe care eu l-aş defini drept festival de jazz contemporan; un termen folosit în special în Europa. Am avut şi artişti americani de frunte, dar aleşi tot după gustul meu şi care nu sunt neapărat tributari jazz-ului tradiţional. Mike Stern, de pildă, poţi să spui că e un artist al lumii cu un stil personal, care n-are foarte mult de a face cu un Wes Montgomery sau sau alţi mari muzicieni americani tradiţionali. Stanley Jordan la rândul lui a căutat să-şi creeze o linie proprie, are un stil sofisticat, de parcă ai auzi patru instrumente deodată, nu unul. Prezenţa Particiei Barber ţine de o dorinţă a mea mai veche de a avea o solistă americană.
În ce măsura se conectează festivalul la tradiţia jazzistică românească sau chiar la cea locală? Mă refer la muzicienii din a doua generație timişoreană, ca Paul Weiner, Puba Hromadka, Liviu Butoi, Eugen Gondi, sau chiar şi Mircea Tiberian, ca să numesc doar câţiva? După câte ştiu, sunt cu toţii încă activi.
Muzicienii pe care i-ai numit fac parte, aproape toţi, dintre fondatorii acestui festival. Liviu Butoi, după cum spuneam, a fost primul director muzical al festivalului şi poate chiar mai mult decât atâta. Ceilalţi au cântat şi ei la primele ediţii. Tiberian a mai cântat de multe ori aici. Cu Liviu, care cântă bine şi are nişte realizări discografice foarte frumoase, discut în fiecare an posibilitatea de a participa la festival. Sunt puţini în România care pot participa la un festival de o asemenea anvergură. Legat de Weiner şi de Puba a existat un moment în care Paul a fost oarecum iritat de noul trend pe care l-am dat festivalului. El îşi dorea probabil ca acest festival să rămână bănăţean; o manifestare de familie la care să vină doar cunoştinţe. E un punct de vedere pe care-l respect, dar eu structural aşa cred ca sunt croit: eu trebuie să merg mai departe. Am încercat în fiecare an să-i abordez şi să-i aduc pe scena festivalului, pentru că ei reprezintă enorm pentru tradiţia jazz-ului timişorean. Cu Puba Hromadka am făcut o emisiune extraordinară la radio anul trecut şi în momentul de faţă aştept de la ei un come-back. Ei au început un lucru bun şi eu l-am dezvoltat, cred eu, bine.
Este clima motivul pentru care la Gărâna nu se cultivă tradiţia jam-session-ului?
La ora la care se termină concertele, pe frigul care se lasă noaptea, e greu sa mai faci jam-uri. În plus, acesta este un festival extrem de dinamic. Trupele din străinătate vin, cântă şi pleacă; aeroportul e departe. În general se pleacă dimineaţa următoare, pentru că seara deja se cântă altundeva şi fiecare se bucură de câteva ore de somn.
Şi dacă s-ar începe mai devreme?
Nu este posibil tocmai din cauza acestor conexiuni aeriene internaţionale. Datorită lor trupele trebuie să facă proba de sunet în cursul după-amiezii. Dacă aş avea un elicopter aceste lucruri ar fi posibile.
Seara, după toată nebunia organizatorică de peste zi, reuşeşti să te deconectezi şi să savurezi muzica pe care ţi-ai dorit s-o auzi aici, la Gărâna?
Ieri, după mulţi ani, am făcut asta. A fost primul concert pe care l-am văzut, nederanjat, de la A la Z. Mi-am căutat un loc departe de întrebări, de prieteni şi de cunoştinţe şi am ascultat doar muzica.
Duminică 25 iulie
Ajung la han cu o întârziere de un sfert de oră, datorată unor mici vicii de logistică, dar şi faptului că, după ploaia torenţială, care a început ieri după-amiază şi care a biciuit Gărâna timp de vreo 12 ore, prima bucată de drum de la Cabana Sportivilor a devenit greu practicabilă. Marius îmi acceptă scuzele cu un zâmbet. Abia dacă ştiu cum să abordez dezastrul meteorologic care s-a abătut asupra festivalului.
Marius, cum stai cu nervii?
M-am consolat. Dezastrul de ieri a fost o pierdere în primul rând financiară. Păcat că s-a întâmplat într-o seară atât de bogată muzical. Este pentru prima dată în istoria festivalului că plouă înaintea primului concert al serii. Şi ce ploaie! Semnele nu se arată prea faste nici pentru astă-seară. Acum avem cam vreo zece grade şi cerul e acoperit.
Care sunt impresiile serii trecute?
A fost o seară absolut grozavă. Am ascultat trei numere frumoase începând cu Marcin Wasilewski Trio, trupă care s-a lansat ca formaţie de acompaniament pentru Tomasz Stanko, liderul şcolii poloneze; poate cea mai tare scoală de jazz din fostul bloc estic.
Marcin Wasiliewski Trio
Jazz clasic, aşa cum îl ştim şi-l iubim.
Exact. Apoi au fost Brederode Quartet cu un pianist foarte sensibil şi muzical, un fel de filozof al jazz-ului olandez, proiect plin de sensibilitate şi de viziune, care, mie personal, mi-a plăcut cel mai mult.
Brederode Quartet
A urmat Wolfgang Muthspiel, un ghitarist de excepţie care a cântat cu Pat Metheny şi cu Jack DeJohnette, cu Maria Joao şi cu Trilok Gurtu, cu un proiect foarte bun, poate pe alocuri inegal stilistic, dar cu interpretări foarte corecte şi foarte frumoase, cu solistici admirabile şi un stil pe alocuri tributar swing-ului. Grupul maghiar Djabe, cel mai bun grup de fusion din Ungaria – un grup care cântă frecvent în Statele Unite (au două premii Grammy) -, a fost în nota aşteptărilor mele: foarte buni profesionişti; foarte bine plasat la încheiere, când publicul trebuia puţin încălzit. Cei care au plecat înainte de a-i vedea au ce regreta.
Marius, unde se află jazz-ul românesc azi?
Foarte grea întrebare. Jazz-ul românesc are istorie, are tradiţie, dar nu prea are prezent. Cum spuneam, foarte multe dintre valorile noastre au plecat peste hotare. Proiectele lor sunt internaţionale şi ei nu mai sunt asimilaţi jazz-ului romanesc. Eu mi-am făcut un titlu de onoare să aduc artişti din diaspora. Au mai rămas câţiva muzicieni din garda veche: Johnny Răducanu, Marius Popp, Aura Urziceanu, care cântă tot mai puţin. După ei urmează un hiatus foarte mare. Mai sunt câţiva muzicieni la vârsta deplinei maturităţi, cum sunt Mircea Tiberian, Liviu Butoi, Toni Kühn, care la rândul lor se descurcă foarte greu cu concertele; concertele de club, de pildă, sunt plătite ridicol. Sunt alţi câţiva muzicieni buni care au virat spre alte genuri, mai facile şi mai bănoase. Tânăra generaţie este foarte promiţătoare, dar o parte dintre ei a plecat deja. Deci prezentul e destul de palid iar viitorul e incert, mai ales în condiţiile actuale. (Sună telefonul şi deduc din conversaţie că Wolfert Brederode şi încă un muzician din trupa lui au dispărut cu tot cu bagaje şi nu sunt de găsit niciunde…) În general promovez nume mari ale jazz-ului românesc sau trupe foarte tinere, cum au fost şi Funky Growl.
Vorbind despre tradiţia şi continuitatea jazz-ului românesc tocmai mă gândeam la Nicolas Simion – un saxofonist remarcabil, care de data asta a venit ca spectator -, şi la faptul că el, în compoziţiile sale, face o prelucrare stilistică foarte discretă şi elegantă a melosului românesc. În felul acesta mă gândesc că, deşi cântă peste tot în Europa, el poate fi asimilat continuităţii jazz-ului românesc.
Etno-jazz este un gen pe care eu, în general, nu-l agreez foarte tare, dar ce face el este într-adevăr foarte, foarte frumos şi nu întâmplător are succesul pe care îl are. A cântat cu mari muzicieni şi a ajuns la nişte performanţe pe care doar el şi Decebal Bădilă le au în străinătate. (Au fost găsiţi olandezii, dar acum este nevoie de o maşină separată pentru Particia Barber) La fel şi Alexander Bălănescu, deşi el face parte din altă categorie. El a plecat de foarte tânăr şi s-a format ca muzician la Londra, unde a făcut şi conservatorul. Proiectul lui, Maria T., este o culme a prelucrării muzicii Mariei Tănase. Amândoi au cântat la festivaluri organizate de mine şi au fost enorm de bine primiţi.
Este festivalul de la Timişoara, iniţiat tot de tine, iată, acum la a patra ediţie, o prelungire sau o completare a celui de la Gărâna?
Este un moment delicat să răspund la întrebarea asta. Când am început să-l organizez eu am considerat că, având în vedere tradiţia jazzistică a Timişoarei, el era necesar şi, deşi am fost privit cu reticenţă, nu m-am lăsat abătut. Consider şi azi că Timişoara merită să stea în rând cu Sibiul şi cu Bucureştiul. Astfel a început seria unor festivaluri la care au cântat artişti cu adevărat mari. Aşa mi-au reuşit trei ediţii fabuloase; un altfel de jazz decât cel de la Gărâna, mult mai soft, mai sofisticat. Am avut de la prima ediţie nume mari ca Esbjorn Svensson, Tord Gustavsen, Bobo Stensson, Nils Petter Molvaer sau, cum spuneam, Alexander Bălănescu. Au fost şi români, Aura Urziceanu, Anca Parghel; a fost Decebal Bădilă.
I-am adus pe Erli Krause la Timişoara, după 41 de ani, împreună cu Doru Apreotesei şi cu Dixi Krauser, într-un un concert extraordinar. Cu acest festival am umplut un gol, la fel cum am umplut un gol şi cu festivalul de la Gărâna.
Unde se situează festivalul de la Gărâna în raport cu intenţiile tale?
Prezenţa atâtor artişti mari la acest festival este o capcană pe care o întind tinerei generaţii. Românii trebuie să vadă lucruri pe care nu le-au văzut atâţia ani, trebuie să ştie ce înseamnă jazz-ul cel mare, pentru că doar aşa poţi ajunge să-ţi formezi un gust sigur. Câteodată am încercat să aduc câte o trupă care cântă mai uşor; mai frivol, ca să zic aşa. Şi asta este, de fapt, tot o capcană; o modalitate de atracţie. Ceea ce îmi doresc eu este să educ şi să canalizez gustul tineretului pentru jazz. Nu ştiu dacă acest lucru mi-a reuşit, dar când mă uit în jur şi văd că vin atâţia tineri docţi şi buni cunoscători ai muzicii de jazz, cred că sămânţa aruncată de mine a început să încolţească.
Pe cine-ţi doreşti să aduci, pe cine putem spera să ascultăm, la festivalurile viitoare?
Vreau să-l aduc pe Anouar Brahem, pe Pat Metheny şi pe Matthias Eich, un norvegian de mare fineţe şi sensibilitate. Există, de asemenea, un proiect despre care am vorbit de vreo câţiva ani şi care nu s-a materializat încă: un duet Martin Taylor – Ulf Wakenius. Mi l-aş dori pe Keith Jarrett, dar nu-mi fac iluzii. Mi-aş mai dori să-l aduc odată pe Garbarek şi asta cred că-mi va reuşi.
Luni 26 iulie
Cerul e întunecat iar La Răscruce plutește acel aer dezolat, caracteristic sfârşitului unui eveniment. Mi-am ascuns cu greu surpriza când, ieri, la despărţire, Marius mi-a spus că ne vom revedea azi – în nebunia demontării – pentru un scurt wrap-up. Apare cu braţul plin de pulovere şi hanorace pe care le împărţise pe la prieteni seara trecută. Nu este nici mai trist şi nici mai vesel decât de obicei; nu pare uşurat şi nici nu-l stăpâneşte vreo furie mocnită. E frig. Ne aşezăm înăuntru şi comandăm cafea şi mămăligă cu brânză şi smântână.
Bună dimineaţa, Marius. Cum te simţi acum, la sfârşit de festival?
Bună dimineaţa. Sunt foarte obosit, dar destul de mulţumit.
Ce a reuşit aşa cum ţi-ai dorit?
Concertele au fost reuşite. Alegerile făcute s-au dovedit inspirate, cel puţin în ceea ce mă priveşte.
Ce nu a reuşit cum ţi-ai fi dorit?
Festivalul ăsta a depins foarte mult de bilete iar faptul că am avut două zile aproape moarte sporeşte precaritatea financiară în care ne aflăm.
Ai face ceva altfel?
Împotriva ploii şi a naturii nu prea ai ce să faci. Pe de altă parte, ceea ce s-ar putea face altfel nu depine de mine. Aş betona aleile şi aş scoate comerţul din incinta festivalului, dar, după cum ştii, acel spaţiu nu-mi aparţine; el îmi este dat în folosinţă pe perioada festivalului, dar proprietarul dispune de el cum doreşte.
Ai vrea să faci un review muzical al seri trecute?
A fost o seară de care mi-a fost puţin frică din cauza vremii, dar care mi-a plăcut enorm. Începând cu primul duet, un proiect puţin mai greoi pentru public, saxofon plus acordeon. Acest Trygve Seim aduce într-adevăr cu Garbarek la începuturile lui. Mi-a fost de asemenea teamă că pianul Particiei Barber va fi afectat de umiditate, dar totul a mers bine şi recitalul cred că a fost o surpriză pentru toată lumea.
Patricia Barber
Într-adevăr, recitalul ei a fost o surpriză şi pentru mine. O muziciană sensibilă şi nuanţată, care îşi dozează efectele cu multă economie, ceea ce le face şi mai spectaculoase. Este favorita mea absolută.
Recitalul Dan Berglund’s Tonbruket a fost incendiar; un proiect jazz-rock în care rockul ocupă cam 60%. Publicul a fost încântat.
Dan Berglund
Pentru că vorbeam acum câteva zile de publicul specializat de la Gărăna, am observat aseară cu uimire cum el se lasă totuşi dus de frenezia specifică rockului. A puncta recitalurile de jazz cu accente de rock este azi un trend caracteristic multor festivaluri mari.
O surpriză foarte mare a fost Bega Blues Band în noua formulă, care dă mari speranţe acestui grup. Au sunat foarte bine. Ghitaristul, Alex Man, este foarte bun şi a fost în mare vervă, iar vocalista, Maria Chiorean, a făcut progrese remarcabile şi, dacă-şi va păstra linia, în cinci ani va ajunge o cântăreaţă mare. Trupa nouă s-a format ca o notă de continuitate şi de mulţumire faţă de ceea ce a făcut Kamo atâţia ani, proiect în cadrul căruia, Toni Kühn revine, în sfârşit, pe scena festivalului, fapt care mă bucură enorm – mi l-aş dori şi cu chitara, dar Toni e imprevizibil.
Bega Blues Band
Marius, ce ar trebui să se întâmple ca acest festival să nu mai aibă loc?
Festivalul acesta va avea loc oricum. Depinde unde. Sunt multe nemulţumiri legate de condiţiile de funcţionare ale acestui festival în Gărâna, plecând de la dificultățile pe care le avem cu hotelierii din zonă până la relaţia cu proprietarii locului si angajații lor. Dacă festivalul acesta va muri în forma în care se află el acum, probabil că va muri din cauza cârnaţilor şi a atitudinii hulpave a acestor comercianţi conjuncturali.
Deci ar însemna că vor ajunge cârnaţii să ne mănânce pe noi şi nu invers.
Cam aşa. Poate că aşa sunt eu structurat, dar nu mi se pare firesc ca cineva să facă profit de acest gen, folosindu-se de notorietatea acestui festival.
Cum ai caracteriza ediţia aceasta?
Am stat toată noaptea şi m-am gândit la tot ce s-a întâmplat până acum şi, cu toate că nu au fost atâtea mari vedete ca în alte dăţi, din punct de vedere muzical cred că a fost o ediţie foarte ridicată valoric. Cred că, în ciuda vremii, cine a vrut sa asculte a avut ce asculta. Deci pot spune că a fost o ediţie reuşită.
Când organizezi evenimente de asemenea anvergură este foarte greu să-i mulţumeşti pe toţi. Te afectează critica?
Ascult, cântăresc şi călăresc mai departe.
Foto: ©Richard Wayne
Muzika Magika: Salut, în primul rând îţi mulţumesc că ai acceptat ideea interviului. Anul trecut aţi lansat albumul de debut „Voi, noi şi maimuţele”. Eşti mulţumită de reacţiile de până acum ale presei şi fanilor?
muzikamagika 
