topul anului 2009

dragi cititori şi colaboratori (mai activi şi mai pasivi), ca orice instituţie care se respectă, şi muzikamagika ţine să comită un top retrospectiv asupra anului 2009. drept urmare sunteţi cu toţii invitaţi să vă exprimaţi preferinţele în materie sonoră, democratic şi constructiv, printr-o listă de cinci (5) intrări care să conţină, la mintea cocoşului, numele artistului şi titulatura albumului. pe lîngă aceasta, am dori să precizaţi şi dezamăgirea anului. presimt că vom avea parte, încă o dată, de suprize plăcute şi de muzică de calitate (nu suntem afiliaţi nici cu horia moculescu şi nici cu festivalurile de la mamaia, calattis sau cerbul de aur).

profit de ocazie şi mai fac un mic anunţ de importanţă pentru ţară: muzikamagika este în permanentă căutare de colaboratori SERIOŞI care să scrie recenzii pertinente şi de calitate. (italicele aparţin exclusiv mogulului M. pe care-l ştiţi cu toţii.) aşadar, ne puteţi anunţa printr-un comentariu scurt după care vă vom contacta prin e-mail.

acestea fiind zise, eu vă urez sărbăuturi, pardon sărbăutori, pardon, sărbători fericite şi ascultare plăcută în 2010. mersibemol pentru atenţia acordată.

[Mă alătur, desigur, din toată inima, frumoaselor urări de sărbători şi an nou. Mogulul]

DEATH – “Individual Thought Patterns” (Relativity/Roadrunner Records) [1993]

Astăzi se împlinesc opt ani de la dispariţia tragică şi prematură a lui Chuck Schuldiner, fondatorul, chitaristul şi vocalistul formaţiei Death. Drept urmare, am ales să vorbesc despre albumul Individual Thought Patterns (1993), al cincelea din cariera formaţiei, deoarece face trecerea de la abordarea clasică a stilului death metal, întâlnit pe precedentele materiale discografice, la o abordare mai progresivă şi diversificată, care va sta la baza următoarelor două albume de studio. Aş face o analogie între acest album şi zeul Ianus, deoarece are o faţă îndreptată către trecut şi o alta către viitor. Acest lucru nu trebuie să ne surprindă, deoarece Chuck Schuldiner a fost mereu adeptul progresului şi al inovaţiei, însă fără sacrificarea integrităţii artistice, fapt constatabil pe fiecare album Death.

Înainte să purced la recenzia propriu-zisă, consider că ar fi oportun să spun câteva cuvinte despre contextul muzical în care a apărut Individual Thought Patterns. Pentru multe formaţii cu nume în death metal, anul 1993 s-a dovedit a fi unul de tranziţie şi de căutări, albumele lansate având un caracter inovator şi, aş putea spune, chiar experimental în anumite cazuri. Aş include aici Atheist – Elements (Roadrunner), Carcass – Heartwork (Earache), Cynic – Focus (Roadrunner), Entombed – Wolverine Blues (Earache), Morgoth – Odium (Century Media), sau Pestilence – Spheres (Roadrunner). Desigur, acest fapt trebuie pus în primul rând pe seama evoluţiei membrilor acestor formaţii atât pe plan artistic cât şi uman, şi nicidecum pe seama dorinţei acestora de „a se vinde,” aşa cum au afirmat unii la vremea respectivă. În ciuda faptului că toate albumele mai sus menţionate sunt considerate clasice la ora actuală, în momentul apariţiei lor, mulţi fani death metal le-au criticat sau nu le-au înţeles. Aceştia se întrebau cum era cu putinţă ca Pestilence sau Atheist să încorporeze jazz în death metal, Carcass să renunţe la textele despre autopsii şi operaţii fără anestezie, Morgoth să includă elemente industriale şi hardcore sau Entombed elemente de rock’n’roll în muzica lor. La acestea putem adăuga şi climatul anti-metal care exista în industria muzicală la acea dată. Aşa cum se observă, în muzică a risca sau a inova nu înseamnă şi a câştiga, iar conjunctura joacă şi ea un rol important. Din fericire, Death nu au avut de suferit, ei continuându-şi activitatea şi evoluţia muzicală, probabil şi datorită faptului că au reuşit să îmbine mai fericit elementele tradiţionale cu cele neconvenţionale şi au avut curajul nebun de a persevera în ciuda greutăţilor.

Din punct de vedere muzical, Individual Thought Patterns e un album complex, echilibrat şi plin de personalitate. Complexitatea acestuia este dată de paleta foarte largă de riffuri, teme de chitară sau partituri de tobe şi bass executate cu multă măiestrie. Însă Death nu sacrifică piesele de dragul unei tehnicităţi superflue care ar fi fost menită doar să hrănească sau să satisfacă egoul artiştilor. Aici intervine echilibrul acestui album. Părţile foarte complexe şi tehnice se îmbină echilibrat cu cele agresive şi directe. În ceea ce le priveşte pe acestea din urmă, Chuck Schuldiner, cel care a compus întreg albumul, a preferat să creeze un balans între riffurile tremolo, tipice pentru genul death metal, cu cele angulare sau progresive. La acestea se adaugă numeroasele teme de chitară melodioase, răspândite pe tot parcursul albumului. Să nu uit nici de clape, acestea din urmă fiind folosite sporadic şi discret, doar pentru a accentua atmosfera unui anumit pasaj. Uneori, aranjamentele muzicale folosite sînt atât de neconvenţionale încât ne aduc aminte de jazz, aş putea spune jazz metal, dacă îmi este permisă această sintagmă. Pe mai multe piese, temele melodioase şi complexe sînt însoţite de vocea aspră a lui Chuck, ceea ce creează un echilibru perfect între melodie şi agresivitate. Nu putem trece cu vederea liniile de bass fretless foarte elaborate şi neortodoxe ale lui Steve DiGiorgio (Sadus), care condimentează piesele, accentuându-le latura progresivă. La fel de elaborate şi variate sînt şi partiturile de tobe ale asului Gene Hoglan (ex-Dark Angel), care îşi etalează abilităţile la tot pasul. Solourile sînt împărţite între Chuck Schuldiner şi Andy LaRocque (King Diamond), fiind şi unul dintre ingredientele fără de care un album de death metal progresiv este de neimaginat. Însă acestea nu sunt doar simple solouri, ci adevărate bijuterii chitaristice, interpretate cu multă măiestrie, dar şi memorabile. Solourile amândurora sunt uşor de distins de către ascultătorii avizaţi, datorită stilului şi tonului de chitară tipic pentru cei doi chitarişti. Contribuţia personală a fiecărui component Death conferă albumului multă personalitate. Alături de dorinţa de a evolua, direcţia muzicală progresivă a acestui album este dată şi de faptul că ceilalţi trei membri ai formaţiei care cântă alături de Chuck nu provin din stilul death metal. Steve DiGiorgio şi Gene Hoglan au rădăcini în thrash metal, iar Andy LaRocque provine din sfera heavy metalului clasic. În privinţa vocilor, acestea se păstrează în registrul clasic al trupei, poate singura diferenţă notabilă faţă de precendele albume fiind claritatea mai accentuată a acestora. Subiectele abordate de Chuck în texte sînt, de această dată, oarecum mai personale, vizând atât aspecte ale existenţei cotidiene cât şi aspecte legate de caracterul uman, precum relaţia sa cu presa şi cu industria muzicală (oare câte formaţii de death metal abordează aceste subiecte?), uşurinţa cu care mulţi oameni cad pradă mentalităţii de turmă deoarece nu îşi folosesc propria minte, sau falsitatea şi rapacitatea unor oameni din jurul său. După cum aţi observat, am ales să nu remarc nicio piesă în mod special, deoarece toate sînt pline de caracter şi de personalitate. Producţia albumului, realizată de celebrul Scott Burns, se remarcă prin claritatea sunetului, fiecare instrument fiind foarte uşor de distins. Individual Thought Patterns este un album clasic care nu poate lipsi din colecţia niciunui fan al metalului de calitate. La ora actuală, trupe din noul val de tech death sau prog death, precum Gorod din Franţa sau Obscura din Germania, au preluat cu succes elemente din moştenirea muzicală lăsată de Chuck Schuldiner, semn că muzica şi viziunea acestuia continuă să trezească pasiuni în rândul tinerilor artişti metal. Odată cu dispariţia sa prematură, lumea muzicii a pierdut nu numai un mare artist, ci şi un mare caracter. Rest in peace Chuck, we will always remember you!

Jazz-rock around the clock

[a se citi cum grano salis, în speranţa că vă va scoate din inerţia pe care o simt instalată mai nou pe blog]

Dimineaţa

Înainte de ora 8, John Taylor Roslyn, pentru o trezire fără surprize neplăcute. Se va continua imediat cu blues-ul delicios ca un castravete murat al lui Howlin Wolf, pentru punerea energiilor în mişcare şi injectarea dozei necesare de bună dispoziţie.

După ora 10, în loc de a doua cafea, Herbie Hancock cu Headhunters – un album scurt dar energic şi pozitiv. Apoi pînă spre amiază se pot încerca – cu măsură – câteva experimente sonore: John McLaughlin Que Allegria, Michel Portal Turbulence şi Amon Tobin Permutations. Iar dacă vă consideraţi un spirit aventuros, atunci Miles Davis cu Dark Magus vă va veni de hac în doi timpi şi trei mişcări abstracte şi iconoclaste.

La amiază

Pe la ora 12 se impune muzica solară a lui JJ Cale, iar apoi un plonjon necesar în hiturile pop ale adolescenţei. Dacă nu le aveţi pe hard serviciul youtube vă stă întotdeauna la dispoziţie. În funcţie de grupa de vârstă veţi asculta Dr. Alban, Savoy, Phoenix (exclusiv cu Moni Bordeianu), Michael Jackson, Abba, Elvis Presley sau Trei culori. Dacă nu ştiţi la ce se referă titlul ăsta atunci cu siguranţă hiturile adolescenţei voastre au fost compuse de Marius Moga. Dacă ştiţi atunci Horia Moculescu este tartorul copilărie voastre – vade retro! (la propriu).

După amiaza

În jurul orei 16 este nevoie de exorcizarea stresului acumulat de-a lungul zilei (şeful, muncitorii cu bormaşina lor diabolică, secretara ce nu mai tace din gură, bloggerii plini de ifose) aşa că e bine să aveţi tot timpul la voi unul din albumele Sepultura (preferabil Arise sau Beneath the Remains) Obituary (Slowly We Rot e ideal) sau Pantera (de la Cowboys From Hell încoace). Iar dacă doriţi o muzică energică şi cu arome etno, dar nu vreţi să treceţi drept manelişti, orice album Gogol Bordello vă va satisface rapid nevoile cathartice.

Seara

Odată cu lăsarea serii intră în scenă numele grele ale jazzului mondial:John Coltrane, Miles Davis, Archie Shepp, Sonny Rollins, Thelonius Monk. Se poate deschide lejer cu A Kind of Blue şi se poate continua cu duetul Coltrane – Ellington. Sonny Rollins cu The Bridge ar trebui să fie unul din punctele culiminante ale serii, urmat apoi de un Thelonious Monk solo. Înainte de duetul Archie Shepp – Dollar Brand din 1978 (reeditat pe cd în 1993) parcă s-ar impune un E.S.T. mai puţin iconoclastic (deci exclus Leucocyte).

Tîrziu în noapte, chiar înainte de culcare, Nils Petter Molvaer cu Hamada va face ca somnul să se instaleze firesc şi fără probleme, la invitaţia de nerefuzat a trompetei asezonate electronic. Iar dacă asta nu funcţionează, atunci un Erik Satie minimalist (că e la modă) nu va da greş, garantat!