Maria Răducanu – „Ziori” [Tzadik]

Ascultați noul album al Mariei Răducanu, Ziori, cât nu se răcește definitiv anul. Ascultați-l de sărbători, chiar dacă nu-i festiv dincolo de două cântece de Crăciun cuprinse (există, desigur, și un album propriu-zis de colinde al ei, din 2002 – vor zice cunoscătorii), ori ascultați-l pur și simplu în acel moment, acea după-amiază potolită (pe vremuri tulburată doar de pocnetul de pe stradă al petardelor) în care se simte nevoia de ceva frumos și nuanțat pentru o liniște sufletească. Tradiționalul e destul de sonor pentru a trezi pitorescul, sentimente apropiate sau poate doar acel fior fermecător ce te face să tresari la auzul vocii, la o anume cantilenă, la arpegii de corzi crocante, la orice altceva înrudit.

Privind altfel lucrurile, ascultăm probabil cea mai importantă realizare a Mariei Răducanu, consacrată în studioul newyorkez Tzadik. Pasiunea Mariei pentru tradițional a ajuns împărtășită și de marele, deseori excentricul John Zorn, Ziori fiind prezentat în colecția ”Oracles”, care onorează cele mai originale artiste ale lumii. Indiferent însă, Ziori este un album curios de candid și muzical creat într-un lăcaș al compozitorilor moderni, al klezmeraticilor, al experimentelor care, uneori, pot naște ”hâzenii”.

Scurta prezentare a albumului făcută de Tzadik, în eternul mod exuberant, sună astfel: „Possessing one of the most distinctive voices in the world, Maria mixes Romanian dirges with Fado, Rembetika, blues and improvisation in creating a music that is pure, deeply emotional and goes straight to the heart. Joined here by the incredible guitarist Marc Ribot for an intimate duo recital, this is a remarkable CD of doinas that casts a hypnotic spell, and will appeal to lovers of jazz vocals, world music and more.” Ușoara încâlceală în privința stilurilor abordate (fado? rembetika??) nu e bazată totuși pe o impresie total greșită. Substratul muzicii populare e combinat de Maria cu interpretarea melismatică, în bunul gust al improvizației și redării vii și gândită, oarecum în paralel, de chitaristul Marc Ribot (dublat în unele locuri de Nicolai Adi Chiru) prin potențialul muzicii world. În mod fericit, ce se trage din asta nu e derizoriu.

Nu mă simt mai încrezător decât de obicei în a aprecia un album de jazz vocal, cu atât mai mult cu cât conținutul este folcloric. Probabil că strictului meu profesor de folclor nu i-ar plăcea să-i fac un asemenea cadou de Crăciun; în rest însă, esența muzicii merită puțin tratată. Este loc pentru destulă fantezie. Cel mai ușor mă pot repezi la acompaniamentul lui Marc Ribot, unul din puținii artiști din breasla tzadikiană care nu-mi spun nimic. Mă convinge și mai puțin în acest caz, de parcă ar înțelege cel mai puțin specificul muzicii; oricum ciupirile și preluările de melodie sunt în general palide, lude și în prea puține locuri o linie aparte și interesant de urmărit. Câteva piese (În grădină la Ion, Pe deal pe la Cornățel) par compromise, nu neapărat în ton, ci în imagini incompatibil evocate: vocea jelaniei din cămin sau cântecul pastoral duios în acorduri melancolice și prăfuite ale preriei. Maria rămâne în centrul atenției, cântă deosebit, iar în ce privește partea creativă, Anolo, Ianolo e piesa cea mai de efect a albumului, cu o jumătate de măsură adăugată la capătul tuturor strofelor: chioturi poznașe sau ofturi grave ce se sting, de fiecare dată de o altă culoare. Piesa Ziori are și ea cea mai emoționantă lărgire, ceva neconvențional și dureros, sunând a învălurire, angoasă, sfârșenie.

Lipsindu-i puțin pentru a fi un album sclipitor, Ziori este interesant și frumos brodit, o muzică a mai multor tradiții – modul vocal ce ține de jazz, personalizat printr-un idiom rar și prețios – inspirat contopite, încurajator de consonante.

Anunțuri

Laurie Anderson – „Homeland” (2010)

Mare fan ce pretind că sunt (care mi-am petrecut primele nopţi albe ascultând cap-coadă imensul United States Live), încetasem totuşi de o bună bucată de vreme să mă mai întreb care sunt noutăţile produse de Laurie Anderson. Am fost luat prin surprindere de Homeland şi de cât de mult înseamnă acest nou album. Cel mai uşor se poate vorbi despre hiatusul discografic căruia i s-a pus capăt după opt ani, detaliu însă înşelător pentru o perioadă în care Anderson a rămas activă prin colaborări şi implicări. Homeland devine un asemenea proiect, cu siguranţă cel mai emblematic dintre toate, prezentat parţial în serii de concerte încă de acum doi ani, dar care o introduce în acest moment pe Laurie Anderson în cel de-al patrulea deceniu de creaţie, unul onorant pentru orice mare artist.

Sunt valorificate multe referinţe clasice, nedezminţindu-se a fi o lucrare cu o puternică semnătură de autor: conceptul inventiv de ”art pop”, tuşe armonizate de ambiental, electronic, iar mai presus de orice, sinteza dintre muzică, naraţiune, poezie, tehnică şi efecte. Homeland plusează în acelaşi timp, fiind nespus de serios şi îndeajuns de profund, având conotaţii scrutătoare.

Pot fi anticipate comentariile pe marginea unui concept critic extins (deja descris în recenzii muzicale drept un ”state-of-the-union” artistic sau vocea unei ”conştiinţe a Americii”), cu inserţii sociale, politice sau de altă natură, cu referiri la sistem, societate şi crizele pe care cele două şi le împart, cu ironizări, portretizări, deplângeri. Din fericire, nu activismul domină muzicalul, concepţia sensibilizează în loc să pară ţipătoare, prospeţimea ideilor îi revine artistei, iar elegiacul, ironicul, pesimismul sunt doar câteva răsfrângeri ale unei expresivităţi aprinse.

Legătura dintre muzică şi versuri pare mai închegată decât oricând, dar permite variaţii. Transitory Life ar fi un bun exemplu în care momentul cel mai aşteptat este acela în care Anderson rămâne într-o lumină rece de reflector, singură pe scenă, în întunecimea sălii de club (sau al unui cadru mult mai interior), pregătită să cânte – fără ca acompaniamentul în sine (un lamento tribal uşor străin de stil, dar aranjat încât să sune modal-andersonian, pe o rezonanţă ambientală cu un puls timbral grav de bas) să fie unul sumar. Îţi dai seama pe loc şi cât de fermecătoare, stilizată a rămas vocea ei. În general, partea instrumentală primeşte destule sensuri proprii. Momentele de „stand-up” se opresc acolo unde încep asocierile cu anumiţi colaboratori. Antony Hegarty (Antony & the Johnsons) are un ”cameo” remarcabil, iar John Zorn intervine cu succinte tulburări şi izbucniri de downtown jazz la saxofon.

Pentru un album considerabil de lung, dar elocvent susţinut, este un merit tradiţional să-l numeşti cel mai reuşit din ultima vreme (ceea ce, în cazul lui Anderson, ar putea da timpul înapoi cu două decenii). A doua jumătate de material este totuşi mai interesantă. Un surplus de dinamism se petrece cu Only An Expert, riscând prin o uşoară banalitate sau un laitmotiv ostentativ, cu un mesaj expediat fără subtilităţi, priza ironică fiind mai slabă decât de regulă (în oglindă, cel mai rudimentare sketch-uri din anii ’80 făceau trimiteri sau produceau declicul savuros). Imediat are loc o admirabilă reîncadrare în tipar, cu uşoare nostalgii: Falling e genul de miniatură în care atmosfera şi efectele vocale contează, putând fi o replică eterică la abstractul Walking & Falling din 1983, după care Another Day in America devine momentul culminant al albumului, tributar și el naraţiunilor de pe United States Live, în care se ţese un fir conducător între aforisme (”and by the way, here‘s my theory of punctuation: instead of a period at the end of each sentence, there should be a tiny… clock, that shows you how long it took you to write that sentence”), poveşti şi scene, pe un fond muzical rarefiat, dar gradual tensionat. The Beginning of Memory este o bijuterie mică, impecabilă prin forma scurt-înţepătoare, preset electronic şi alegorie. Rămâne la urmă Flow, un canon instrumental modern, expresia simplă a unui moment violonistic la care Anderson n-ar fi putut să renunţe pentru un tablou atât de cuprinzător.

Don’t listen to the system, listen to Laurie Anderson. Merită ascultarea.

John Zorn – Mycale: Book Of Angels Vol. 13

Anul muzical John Zorn este în cărţi, dar totul depinde de succesul artistic al celor 12 albume planificate pentru 2010 de către compozitorul american, câte unul menit să apară în fiecare lună. Indiferent dacă va fi sau nu aşa, ştirea rămâne una palpitantă, în special pentru cunoscători. Ambiţia de acum îşi are doza serioasă de dare în spectacol, lipsind poate cel mai mult inter-conceptualitatea (oricât de riscantă, chiar şi pentru un gânditor serialist precum Zorn) dintre cele 12 lucrări. E programat mai degrabă un număr record de lansări discografice, fie continuări ale unor cicluri muzicale cu vechime, fie ţinând de abordări tematice sau conceptuale relativ noi. Iar acest lucru se petrece oricum de mai bine de un deceniu.

Şi primul album lansat (Mycale: Book Of Angels Vol. 13) îşi are partea de ”junk trivia” – cum ar fi extinderea cu adevărat neprevăzută a ciclului (în comparaţie cu cele 12 volume ale proiectului original Masada), întărind convingerea că muzica klezmer nu reprezintă doar o a doua mare orientare muzicală şi componistică pentru John Zorn. Cel mai interesant detaliu trebuie să fie însă abordarea în premieră vocală (albumul fiind prezentat a fi în spirit ”a cappella” desăvârşit) a formei unei muzici care, până acum, a fost supusă numeroaselor interpretări de tip instrumental, atât cât puteau fi încadrate în jazz, experimental, cameral sau klezmer. Şi la scară mai mare, avem aici un exemplu notabil şi rar de Zorn vocal. Nu cred că intenţia acestui proiect vocal poate fi asimilată unor tradiţii precursoare, precum colajul de voci/glasuri, maniera vorbită (memorabilul Spillane sau altele), incantaţiile din orientalul uşor-demonizat New Traditions In East Asian Bars, ocultele studii de la răscrucea dintre anii ’90/’00, sau, ca să epuizez toate exemplele cu cazul cel mai extrem, katharsisul hardcore dat de vocalul lui Mike Patton şi Yamatsuke Eye. Cel puţin prin prezentare, Mycale este sugestiv de promiţător şi greu de omis.

În fond, ce altceva ar atrage mai mult la acest album? Cu siguranţă nu atât noua reuşită de colecţie marca Zorn, cât poate cea mai intimă implicare a sa în conceperea unui album Book Of Angels, şi cu siguranţă nu atât noua porţie de fantezie a cultului şi stilistică klezmeriană contemporană, cât o sensibilă deplasare din sferă. John Brackett încadra klezmerul în tradiţiile aprofundate de Zorn pe baza unui principiu al abordării puţin-abordatului. Aici, aşa cum interpretările instrumentale de pe albumele anterioare reflectaseră nu neapărat ”klezmer-ul de Masada”, ci calităţile artiştilor-invitaţi, muzica vocală de pe Mycale nu ţine nici ea exclusiv de klezmer, ci pare să abordeze o paletă mai bogată. Principiul de mai sus răsare însă, măcar în ce priveşte folclorul cules de Zorn, fiind valabil cel puţin până acolo unde totul alunecă înspre ceva mai lejer, iar performanţa cvartetului se plasează deasupra muzicii şi stilului.

Nu trebuie să ne aşteptăm la ceva original din partea compozitorului. Experienţa muzicală este îndeajuns de plăcută pentru simplul meloman, dar şi cu valenţe îndeajuns de moderate, reduse la stil şi accente vocale, pentru ca iniţiaţii să nu creadă că ascultă ceva deosebit. Oricât de a cappella, nu simt deloc o abundenţă corală de tip clasic, ci o împletire între folk (cu fragmente din Pessoa parcă mai expresive decât altele de provenienţă mult mai esoterică) şi un jazz vocal deloc încărcat. Efectul de studio este auster; totodată, nu ne putem aştepta nici la improvizaţii sau alte prilejuri de evadare din formă. Imitând pentru 4 voci partituri tipic masadiene create de atâtea ori pentru instrumente, muzica are redări structurale, surprinzând individualitatea vocilor (totul pornind mai întotdeauna de la un ritm fundamental pe care înfloreşte melodicitatea solistică) şi succesul unitar al dialogului dintre ele (nu simt armonia decât în refrene, restul ţine de altceva). Uneori astfel de detalii sunt mai discrete, prevalând muzicalitatea, dar nu pot nega că mi-aş fi dorit mai multe asemenea momente.

Artă vocală în formă nemaiauzită din partea lui John Zorn, o nouă şi proaspătă variantă a muzicii de canon Masada, un prim album la fel de proaspăt pentru un nou deceniu în cariera artistului, un album cu stil, o muzică plăcută. Cel puţin una din astea, se reflectă foarte bine în Mycale.

(publicat şi pe muzicadevest.ro)

Din cronicile RIO: Stormy Six – L’Apprendista

Stormy_Six_1977În urmă cu 30 de ani, în timp ce multe din trupele de cursă lungă care definiseră deceniul ajungeau la capătul puterilor sau sorbeau din cupa convertirii, cinci dintre cele mai strălucite ansambluri de avangardă rock răbufneau în faţa dezinteresului şi lipsei de afinitate pentru acest curent, unul la fel de important şi constant din cadrul aceleiaşi ere ”progresive”. Tonul l-au dat britanicii de la Henry Cow, stupefiaţi că plutesc în anonimat chiar la ei acasă, dar mai ales decepţionaţi de mariajul cu Virgin Records, care nu s-au împăcat niciodată cu arta suverană a trupei, ajungând inevitabil să le ceară din ce în ce mai mult o muzică care să (se) vândă (pe sine însăşi) – pare oare acest gen de conflict unul timpuriu sau e totul deja prea târziu?

Cea mai notabilă dintre reacţii a fost Rock In Opposition, un festival independent al ”muzicii pe care casele de discuri nu vor ca tu să o asculţi”. Cel puţin din această perspectivă, RIO a dobândit, într-o primă fază, claritatea unui manifest publicat de un colectiv neadmis în peisajul industriei muzicale; ulterior (şi mai degrabă neplanificat), totul s-a restrâns la un cerc închis, dar brusc influent, de artişti intelectuali, elitişti, neconvenţionali, reafirmând sau creând mai departe o operă matură, nebuloasă şi necompromisă, împreună cu un canon anevoios în principii, diferitele ascultări din acest ”catalog privat” fiind capabile să dea naştere, pe alocuri, la momente epifanice.

Saltul de la ”10 minute de faimă” (cum a descris Chris Cutler impactul evenimentului) la un gen muzical, deliberat astfel din exterior, e unul de-o pură convenţie. Influenţele sau colaborările ulterioare au format o astfel de gândire, dovadă că astăzi, prin reînvierea spiritului concertelor RIO, trupele noi aduc tribut promotorilor. Ţinut pentru prima dată în martie 1978, festivalul RIO nu poate fi considerat în sine decât un punct culminant sau o mică întâlnire între clasici: cu Henry Cow şi Samla Mannas Mamma la fine de carieră, în timp ce Stormy Six era o trupă şi mai veche, schimbându-şi culorile şi componenţa după fiecare album cât să nu îmbătrânească de tot, numai Univers Zero şi Etron Fou Leloublan îşi făceau un debut pe cinste din această participare, pregătind aşadar ceva nou, la răscrucea dintre perioade. Stilurile incluse în programul declarat al unei ”muzici prin excelenţă” nu simplifică nimic, dat fiind clusterul format din atâtea bucăţi disonante, personalizate: avangarda rupt din coasta modernă a clasicismului, experimentalul liber, infuzia sadea de dark chamber rock sau, dimpotrivă, erupţiile cacofonice, absurde sau groteşti.

E imposibil de precizat care dintre cele cinci trupe originale ar fi mai neobişnuite. Culmea este însă că Stormy Six, deşi au avut poate rolul decisiv în închegarea acestei mişcări (înfiinţând un prototip RIO numit ”L’Orchestre” înainte cu câţiva ani, luând primii legătura cu Henry Cow, după care şi răspunderea unui al doilea festival, la Milan, în 1979), dau de înţeles, prin albumele lor de vârf, că s-ar asocia cel mai puţin atât cu avangarda în sine, cât şi cu valul RIO. Puţin neînsemnând nicidecum, dar îndeajuns de simptomatic. Trecutul lor activist, asociabil poate cu aceeaşi vâltoare socialistă din krautrock-ul german, păleşte ca semnificaţie la capătul anilor ’70, dar mai ales prin noile tuşeuri ale muzicii, marea impresie fiind aceea că se cultivă forţa suplă sau valorile aproape tradiţionale de prog rock (în paralel şi prog folk), înainte de a se avânta în alte sfere, cu un vârf sensibil de opinie novatoare.

Poate nedumeririle nu-şi au rostul dată fiind eterogenitatea exemplară şi pentru celelalte trupe, totuşi Stormy Six au acel dram foarte interesant de incompatibilitate: nici componistica contemporaneităţii, nici acusticismul ermetic, nici simfonismul depresiv, nici accesele comic-isterice – nimic de acest fel nu le este propriu. În schimb, un album precum L’apprendista (1977) e de cele mai multe ori considerat a fi o mostră tardivă de rock progresiv splendid (ceea ce se adevereşte calitativ), într-un stil italian uşor defectiv (adică liric in nuce, dar mai deloc amorezat de art rock-ul vandergraaf-ian; melodic la bază, dar refractar simfonicului visător; creativ şi scânteietor, dar fără a miza pe impulsivitate). Efortul este unul intelectual, meşteşugit şi bine servit interpretativ, măruntele cvasi-abstracţiuni ivindu-se, fără a fi pregătite, din frumuseţea intrigant de naturală a muzicii. În modul acesta, conceptul de ”rock in opposition” ia doar o formă nebănuită.

Cred mult în caracterul de ”rock polifonic” al albumului, transmis de la conturul melodic până în nucleul stilistic, unde multe se combină cu uşurinţă, dar refuză subordonarea: astfel L’apprentista se compune din ardoarea palidă, însă melodic desăvârşită, a simfonicului italienesc, metrica de pendul clasic (dar şi uşor ruginit) al progului sau impulsul trubaduresc de folk. Pluralismul instrumental prinde puteri după o vreme, vioara, xilofonul, mandolina sau fagotul deschizând larg temele. Trupa se inspiră mult, cea mai puternică analogie fiind cu Gentle Giant; tot la fel de bine însă aduce un pic şi cu Ougenweide ori Bayon (la partea de folk medieval sau exotic) sau ispiteşte cu gândul la niscaiva ”cantofabule”, dacă înţelegeţi unde vreau să bat. Intervin, în momente de o subtilă ieşire din contur, pasajele în timpi compuşi, sacadate şi nestructurate, aşchii desprinse poate chiar de la Henry Cow. Peste acestea, deşi nu preponderent, se manifestă nevoia sau atracţia pentru jazz, sunete fără contur şi o fantezie mai rumenă.

Indiferent cât de îndrăzneţi au fost până la urmă Stormy Six (şi când), aici ei dezvoltă la maxim ceea ce pe engleză se numeşte ”artistry”. Recunosc, de siguranţă, că nu e garantat pe gustul tuturor, ci mai degrabă un ”acquired taste”, lipsit de arome tari. Dar luat drept rock progresiv, L’Apprentista este o mică bijuterie.

Sigur Rós – ()

cover-parenth

Inspirat de momentul dedicat trupei amiina, am decis să aduc în prim-plan mai-marea trupă Sigur Rós, un alt ansamblu de renume al deceniulu şi în special un fenomen muzical. Dincolo de toate epitetele cu care au fost gratulaţi (de la josnicul ”miorlăit de pisică” la susceptibilul ”musique angélique”), realizările islandezilor rămân, invariabil, dificile de tratat şi subiective prin prisma sentimentelor încercate.

Mulţi se pot îndrăgosti de melanjul de ambient arctic şi post-rock practicat în mod constant de Sigur Rós, chiar dacă acesta păcătuieşte printr-un oarecare ezoterism. Având în vedere emoţiile şi doza de viziune criptică generată de melodiile şi ritmurile eterice (în loc să fie interpretate golaş), nu mă pot gândi decât la un efort de transcendenţă. În acelaşi timp, elocvenţa tipic-nordică se dezvăluie de la sine. Statornicindu-se pe aceeaşi frecvenţă a misteriosului învăluitor, ( ) (al treilea lor album, creat în 2002) reuşeşte să capete izul de capodoperă. Faţă de învălmăşeala obositoare de pe Agaetis Bryjun, ( ) evoluează pe o treaptă superioară în genul ”muzicii de sunet”, lipsindu-i capriciul simfonic, dar compensând prin gustul dark, lirismul îndestulat (dens-instrumental, respectiv incantaţional-vocal) şi nuanţele provocatoare.

Spiritul muzicii e cristalizat de opt piese, sub o serie de melodii, teme şi atmosfere culese pentru ceea ce reprezintă în comun, dar care conţin şi indicii diferite. Toate piesele sunt Untitled, la fel cum poate fi considerat şi titlul, dacă ne-am imagina spaţiul gol dintre paranteze. S-ar putea sugera ideea ”muzicii lipsite de identitate” – preferinţa reflectând oricum proeminenta excentricitate nativă post-rock-ului (în răsturnare cu şi mai excentricele nume sau titluri interminabile). Nu-i de uitat nici limbajul nou folosit, numit Vonlenska, prin care se urmăreşte aceeaşi imbold către autointerpretare, dăruit ascultătorului.

În ciuda riscurilor mari ca albumul să nu dezvolte un ataşament pentru ceva aparte (un lucru deloc neobişnuit, pentru aşa un tour de force ambiental), materialul muzical de pe ( ) reflectă cu triumf şi deosebitul, iar diversitatea sparge coaja unui stil sigurrossian etanş. Cu mici excepții, fiecare piesă are o câte o singură temă, un mesaj la fel de unic, însă coloratura impresionistă este intensă şi fractală.

Nu mai iau fiecare piesă la rând. Vorbim şi aşa de un big swing în care meditaţia este garantată; nu însă şi liniştea, biruită de prea multe fluctuaţii. Versurile sunt scurte şi amare, emoţiile plutesc în tonuri spelbe, dar iau foc în subconştient. Voluptăţi rock minime, plăceri lirice nenumărate, topite în vibraţii. Replicile un pic mai dinamice nu gravitează în aceeaşi proporţie, dar ascut aceeaşi atmosferă halucinantă arcuită instrumental şi sunt binevenite într-o lucrare muzicală ce pare să abandoneze logica contrastelor pentru fixaţia stării de spirit. Insist totuşi pe Untitled #8, o pièce de résistance a trupei, păstrată pentru a surprinde la deznodământ. Spectrul rămâne iniţial plutonic, începând cu un swing instrumental mai clar conturat, urmat de tânguirea vocală, ambele producând ardoare din ceva relativ simplu; a doua parte reprezintă însă unica ruptură a albumului, înălţând, din registrele cele mai grave şi din pasiunea unei noi energii, o voce interioară impulsivă, ce repetă frenetic canonul sau glisează spre note înalte, totul pe fundalul unui tumult dirijat fără cusur. O piesă pur şi simplu fenomenală.

Bogat, sumbru, epuizant, din ( ) răzbat nu umbrele unei muzici opace şi înecate, ci strălucirea unor reflecţii profunde şi a unor emoţii rare.

The Mars Volta – De-Loused in the Comatorium

mars volta

The Mars Volta este una din trupele îndeajuns de originale ale noii perioade muzicale, cu un brand individualizat (eu, cel puţin, încă nu am auzit o altă trupă care să extragă măcar adecvat influenţe mars-voltiene) şi prevalent tonic-agresiv. Nu vorbim de nişte ”milenarişti” răzgâiaţi, ci de ceva mult mai complicat. E adevărat însă că trupa a fost în permanenţă capabilă să genereze controverse, pe baza aceloraşi valenţe. Pe cât de mult au devenit un notabil cult (încadrabili în ”şic şi şoc”, poate), pe atât au generat şi conflicte, fiind angrenaţi, odată cu fiecare album, într-un love-hate memorabil – în special în lumea rock-ului progresiv nou, în care au fost, îndrăzneţ, încadraţi. Altfel, ambele cazuri reflectă popularitatea pe care au obţinut-o. Au fixat de la bun început un pivot în cadrul furtunii indie-alternative printr-o electrică lovitură de heavy music, în care însă abundă mult straniu şi provocator.

De-Loused In The Comatorium (un titlu emblematic pentru conceptul întunecat, şi pe-alocuri funebre în care suntem introduşi) este, într-un mod cu totul favorabil, albumul năucitor şi excelent şlefuit al trupei, izolându-se ca importanţă de orice altceva a urmat după, în ciuda unui Francis The Mute de o monumentală complexitate (restul istoricului devine deja de gustibus, de la un Amputechture care – pardon – sucks ass la recentul decafeinizat Octahedron). Ca debut (mulat dur după o serie de EP-uri, precum Tremulant) depăşeşte aşteptările, prin elementele sale aburinde ce nu dau deloc impresia artistică desăvârşită şi totuşi sună grozav. Experienţa decide asupra a unui, cel puţin, convingător proiect: mult ”bloodbending” temperamental; coerenţa unei lucrări dedicate, totuşi, nervilor tari; fiorii şi sunetul lipsit de amorţeală ce transpiră dintr-un amestec picant şi devorant de muzică, rock şi pulsuri.

Cedric Bixler-Zavala (nu, nu vorbim de noul Geddy Lee) se impune în calitate de membru iconic, cu o voce înaltă (îngrijită, totuşi), o atitudine hiperkinetică (contagioasă şi pentru restul trupei) şi cu un lirism care pune la mare încercare credinţa ascultătorului – versurile sunt într-adevăr un şir interminabil de abstracţiuni, năzăriri şi durităţi conceptuale. Chiar dacă, odată cu multe reascultări, materialul îşi dezvăluie secţiunile mai fluente, cred că s-a decis de mult ca melomanii să asculte pur şi simplu ce se cântă şi cum, iar experţii să rămână a pune în balanţă cât de bizar-joyciene sau lamentabil-pompoase sunt textele. Tabloul e întregit, cel puţin la nivelul acestui prim album, de instrumentalitatea indie/core, impusă cel mai mult de amorul psihedelic pentru hard rock, jam şi garnisiri tehnice al lui Omar-Rodriguez Lopez (al doilea membru iconic) şi al lui Jon Theodore. Cu De-Loused, Mars Volta adoptă deschişi un hibrid de rock heavy şi alternativ, reuşind prin asta şi ceva impresionant, greu de definit, dar mai uşor de resimţit drept un maelstrom de senzaţii şi atacuri, de groove-uri banale sau explozii ce pătează. De reproşat ar fi doar doza de pop, metal sau rock la plezneală în cadrul acestui nor dens. Pe de altă parte, experimentalul, mutaţiile şi eclectismul, toate depline şi preţioase în următoarele lucrări, sunt latent dezvoltate şi introduse aici.

Un total de zece piese te zdruncină timp de peste o oră, fără a constitui cel mai solid indiciu al calităţii fenomenale ce-o posedă albumul (repet, combinaţia dintre muzică şi concept, fără goluri plictisitoare, şi adrenalina suculentă de rock senzaţii, cântăreşte mai mult). Majoritatea nu sunt deloc dificil structurate, formând un flux prin una sau două teme (de natură vocală sau de un calibru jam-instrumental), improvizate fără limite sensibile, pentru ca apoi să fie suspendate într-o atmosferă mult mai aridă (prilej uneori pentru sunete şi texturi experimentale, care prin formă leagă sau tranzitează înspre următoarea parte). Simţitor însă, intensitatea narativă a muzicii este la fel de plauzibilă. Doar grupând primele piese, coagularea fascinantă şi înţepătoare a compoziţiilor dovedeşte mult: Inertiatic într-un stil indie-metal facil dar tonic, Roulette Darts cu un rock încins ce se volatilizează melancolic în a doua sa parte, Drunkship Of Lanters (piesă de referinţă), prezentând o paletă de culori hardcore cu dezlănţuiri intermitente, şi Eriataka, alternând la fel de direct între momente visătoare şi asceze stridente. Dar periplul continuă, cu un vârf de pretenţiozitate, din moment ce Cicatriz e o masă de energie imensă, încercând şi un moment unic, printr-o improvizaţie aleatorie, într-un spaţiu anaerob (merită poate făcută analogia cu crimsonianul Moonchild). Poate doar în a doua parte a albumului (cezura mi se pare evidentă, cel puţin calitativ), piese mai minore slăbesc şi lanţul: This Apparatus Must Be Unearthed e de pus în rândul pieselor de-o magnetizantă, dar fad-merituoasă popularitate; Televators (re)mixează hard şi prog, iar cu Take The Veil Cerpin Taxt oboseala creativă a albumului e atinsă, totuşi finalul este unul formidabil.

În esenţă, The Mars Volta contrariază, şi nu doar prin acest debut. Iar lumina cade pe ei felurit, în special în interiorul fandom-ului progresiv, dar (bănuiesc) şi-n general: modest sau ”bun şi atât” pentru orice fan alergic la noile tendinţe; fără dubiu grozav sau uimitor pentru fanii apropiaţi, dar şi pentru cei care ajung fascinaţi de acest curent de muzică nouă şi de new prog; extraordinar atunci când taie adânc în carne vie, parazitează narcotic spiritul, şi, prin urmare, are evident toate ingredientele perfecte. Multe din cele de mai sus nu se schimbă nici până în prezent, însă, în contrast cu rezultatele ulterioare variabile, De-Loused In The Comatorium rămâne cea mai bună carte de vizită. Şi, plusez, un album definitoriu al deceniului pe cale să se încheie.