Horoscopul muzical: 1-7 martie

staff-ul muzika magika are deosebita plăcere să vă anunţe inaugurarea unei noi rubrici pe blog. după cum o spune şi titlul, în fiecare săptămână site-ul nostru vă va întâmpina cu un horoscop muzical proaspăt şi la obiect. iar acum să-i dăm cuvântul pentru prima dată în istorie astrologului nostru de serviciu, domnul violet.

Berbec

Părul lung nu mai este la modă, o spun cu vehemenţă şi astrele. Veţi avea o săptămână relativ încărcată, mai relaxantă pe weekend, cu budincă făcută în casă şi emisiuni tv siropoase. Pentru contrast vă sugerăm să vă tundeţi sau să vă apucaţi de chitară bas, eventual într-o formaţie de jazz-rock. De ascultat neapărat Les Claypool – Of Fungi And Foe, dar cu moderaţie.

Taur

Nu este săptămâna dumeavoastră. Mai bine vă luaţi liber sau pretindeţi că v-aţi îmbolnăvit subit. Lucrurile se vor aranja săptămâna viitoare, când tot stresul acumulat va fi pus la lucru cu rezultate extrem de eficiente. Trebuie să ascultaţi exclusiv muzică de relaxare, dar să evitaţi producţiile new-age de proastă calitate. Un Terry Oldfield ar fi cel mai potrivit.

Gemeni

Astrele vă sunt favorabile, însă cu moderaţie, asta dacă veţi reuşi să treceţi cu brio peste ziua de marţi, când vă va aştepta o încercare teribil de stresantă: un concert simfonic sau o seară drum’n’bass. Pentru compensare va trebui să faceţi o cură de Sex Pistols, The Ramones şi Holograf din perioada anilor 80 (o să înţelegeţi de ce la timpul potrivit…).

Rac

Nu o să vă mint, veţi avea o săptămână perfectă. Nu veţi pescui deloc în ape tulburi, aşa cum vă stă în obicei. Cei din jur se vor întreba care este secretul dumneavoastră şi de ce iradiaţi atâta lumină şi drăgălăşenie în jur. Un singur sfat suplimentar: dacă veţi asculta exclusiv muzică pop feminină din anii 60 efectul pe care-l aveţi asupra celorlalţi va fi înzecit.

Leu

De această dată nu vă va ajuta cu nimic să vă scuturaţi coama. Lumea nu va da crezare balivernelor pe care le debitaţi, riscând să cădeţi într-un şi mai mare ridicol. Trebuie să renunţaţi o vreme la muzica italiană şi să vă axaţi pe experimentele sonore drone-mininaliste ale unor muzicieni obsuri din peninsula scandinavă.

Fecioara

Sunteţi calul de povară al celor din jur. Toţi trag de dumneavoastră şi nu aveţi nici un pic de timp liber. Săptămâna aceasta lucrurile nu se vor schimba sub acest aspect, ba chiar se vor înrăutăţii. Pentru a vă ameliora cât de cât situaţia aveţi nevoie de multă linişte şi cosolare muzicală cu intregrala albumelor de studio ale lui Jimi Hendrix. Vă este interzis orice contact cu chitara bas.

Balanţă

Echilibrul nu vă caracterizează de această dată. Prima parte a săptămânii mai merge cum mai merge, însă de joi încolo va fi dezastru: vă veţi certa cu toţi cei din jur, iar dacă sunteţi instrumentist riscaţi să vă pierdeţi locul în formaţie. Atenţie la complotul chitariştilor, veţi avea nevoie de foarte mult tact pentru a-l contracara la timp. Pentru dumneavoastră medicamentul muzical ideal ar fi incantaţiile călugărilor tibetani înregistrate pe teren cel târziu până la 17 august 1969, cele culese de etnologi după această dată vor avea un efect cât se poate de nociv.

Scorpion

O săptămână normală. Lentoarea dumneavoastră proverbială va fi pusă la grea încercare miercuri, dar veţi reuşi să vă înfrânaţi impulsul de a vă folosi acul din dotare – o decizie cât se poate de înţeleaptă. Sîmbătă vă va aştepta o mică surpriză erotică iar duminică va trebui să ascultatţi exclusiv discografia Beatles. Am spus Beatles nu Paul McCarthney solo!

Săgetător

Împreună cu Racul veţi avea o săptămână plăcută şi stimulată, atât la nivel intelectual cât şi sentimental. Luni veţi primi un cadouaş surpriză, care nu va fi legat de 1 martie, ci de o aniversare de care aţi uitat. Pentru a-l sărbători cum se cuvine vă sugerăm o doză serioasă de muzică disco (Donna Summer, Amanda Lear şi Bee Gees) sau manele (Iris, Implant pentru Refuz, Direcţia 5).

Capricorn

Suntem fericiţi să vă anunţăm că asterele preconizează pentru dumneavoastră o săptămână normală, fără mari evenimente negative sau pozitive. Doar o mică durere de dinţi luni seara şi o migrenă joi pe la amiaz, în rest soare şi voie bună. Va trebui să fiţi totuşi atenţi la sugestiile muzicale ale celor din jur şi să renunţaţi să mai ascultaţi acelaşi album demodat al lui Adriano Celentano. Credem că a sosit vremea să încercaţi ceva mai aventuros, The Slits de pildă sau, de ce nu, chiar Arch Enemy.

Vărsător

Începeţi săptămâna cu motoarele reduse la minimum, însă vă veţi anima progresiv pe parcursul ei. Nu vă descurajaţi la primele semne de oboseală şi aveţi în vedere scopul final propus, care va compensa din plin pentru eventualele migrene. Ziua de joi (sau vineri) vă va aştepta cu o surpriză plăcută. Din punct de vedere muzical, ar fi bine să încercaţi ceva cu totul nou: Atoms for Peace, muzică corală sau Lady Antebellum.

Peşti

În mediul acvatic sunetul nu se propagă foarte bine, însă acest lucru nu vă va împiedica să vă bucuraţi de ultimul album John Zorn, asta şi pentru că altminteri săptămâna vă va fi anostă – în cel mai bun caz. Sâmbătă cineva o să insiste să ascultaţi Shakespeare’s Sisters. Ar fi bine să rezistaţi acestei tentaţii necuviincioase.

MESHUGGAH – “Alive” DVD + CD [Nuclear Blast]

La douăzeci şi trei de ani de la înfiinţare şi după un şir de albume inovatoare şi foarte apreciate, cei de la Meshuggah au decis în sfârşit să îşi răsfeţe fanii cu un DVD şi CD live, intitulat simplu Alive. Mai bine mai târziu decât niciodată, nu-i aşa? Materialul vizual şi sonor care se regăseşte aici a fost filmat/înregistrat în timpul segmentelor nord-american şi japonez ale turneului mondial de promovare al ultimului lor album ObZen, lansat în 2008.

DVD-ul, principalul ingredient al albumului, conţine douăsprezece piese filmate la concertele de la festivalul Loud Park din Tokyo, de la Montréal, Toronto, şi New York. Acestea acoperă o bună parte a discografiei Meshuggah, poate singura omisiune surprinzătoare fiind lipsa vreunei piese de pe albumul Destroy, Erase, Improve din 1995. Poate unii vor fi dezamăgiţi că nici măcar Future Breed Machine nu a fost inclusă pe album, însă trebuie să recunoaştem că discografia Meshuggah e prea bogată ca să stea într-o singură piesă, fie ea celebră. De fapt, ca să fiu corect până la capăt, această piesă figurează atât ca fond sonor al genericului de final al DVD-ului, cât şi pe trailer-ul acestuia, e drept, în varianta de studio. Palidă consolare, vor spune unii dintre fani. Aşa cum era de aşteptat, majoritatea pieselor selectate provin de pe ObZen (cinci), restul fiind de pe Nothing (patru), Chaosphere (două) şi, oarecum neaşteptat, de pe EP-ul None din 1994, reprezentat aici prin piesa Humiliative, ale cărei prime acorduri sînt întâmpinate printr-un „Ho-ho-ho” de către o parte din public, semn că surpriza a fost totală. Filmările, realizate de regizorul american Ian McFarland, cel care a creat şi clipul piesei Bleed, sînt la mare înălţime. Cele de la festivalul japonez ar putea părea mai spectaculoase datorită scenei mari şi a publicului numeros, care deşi e vizibil încântat de ceea se întâmplă pe scenă, nu se manifestă adecvat ocaziei, vocalistul Jens Kidman chiar întrebându-i la un moment dat care e diferenţa dintre o biserică şi un concert metal. Dar e un fapt bine cunoscut că publicul japonez e de obicei mai reţinut în manifestări, deşi e foarte pasionat. În schimb, filmările de la concertele din spaţiul nord-american au fost realizate în săli mai mici iar atmosfera e mult mai intimă, mai electrizantă, mosh pit-urile fiind o prezenţă constantă. Merită menţionat jocul de scenă destul de consistent al trupei, asta în ciuda complexităţii extraordinare a compoziţiilor. Cei doi chitarişti, Fredrik Thordendal şi Mårten Hagström, şi basistul Dick Lövgren sînt mai mereu puşi pe mişcare, totuşi atracţia principală fiind originalele mişcări robotice ale lui Jens Kidman. Deşi bateristul Tomas Haake nu se manifestă spectaculos, stilul său este unul dintre principalii piloni ai sound-ului Meshuggah. Ritmurile sale numai de el ştiute sînt redate la perfecţie, concentrarea citindu-i-se pe faţă în multe momente ale concertului, în special la piesa Bleed, cu o partitură ieşită din comun. Un mic reproş pe care l-aş aduce DVD-ului este faptul că meniul nu permite vizionarea continuă a clipurilor din concert, majoritatea fiind întrerupte de scurte segmente documentare cu formaţia. Aceste scurte interludii, redate în alb-negru parcă pentru a le sublinia valoarea de documentar, sînt destul de interesante, în special pentru fanii formaţiei care doresc să afle detalii despre viaţa de zi cu zi din timpul turneului, atmosfera de dinaintea şi de după concertele trupei, relaţia lor cu fanii, sau soundcheck, însă după vizionări repetate nu mai au cum să prezinte acelaşi interes ca şi clipurile live. E adevărat, cine doreşte să sară peste interludii, poate să apese butonul skip, nicio problemă. Un alt mic reproş ar fi că sunetul DVD-ului nu e mixat şi în surround, ci doar stereo. Cu toate acestea, mixajul e la înălţime pentru că redă fidel sunetul live al formaţiei. Pe lângă filmările din concert, DVD-ul mai conţine şi material bonus, mai exact clipul piesei Bleed şi un material despre realizarea acestuia, precum şi două succinte prezentări ale tobelor lui Tomas Haake şi ale deja celebrelor chitare cu opt corzi, pe care trupa le foloseşte începând cu albumul Nothing. Dacă prezentarea setului de tobe e consistentă, nu acelaşi lucru se poate spune despre cea a chitarelor, care din păcate e mult prea scurtă pentru a oferi o imagine detaliată. Coperta albumului e foarte ingenioasă, fiind inspirată din afişul celebrului film de science fiction „Alien” (1979). Nimic mai potrivit pentru a sublinia caracterul extraterestru al muzicii celor cinci profesori de muzică de pe planeta Meshuggah. Ca fapt divers, unul dintre cei care au contribuit la realizarea design-ului copertei este Mircea Eftimie, basistul celor de la Mnemic. CD-ul care însoţeşte DVD-ul conţine aceleaşi douăsprezece piese, singura diferenţă fiind ordinea diferită a acestora.

Una peste alta, atât materialul video, cât şi cel sonor sînt la cote ridicate (ceea ce contează cu adevărat), micile neajunsuri ale DVD-ului neafectând prea tare plăcerea de a-l viziona. Sînt convins că fanii Meshuggah vor fi încântaţi să îl cumpere şi să îl urmărească cu mare satisfacţie.

John Zorn – Mycale: Book Of Angels Vol. 13

Anul muzical John Zorn este în cărţi, dar totul depinde de succesul artistic al celor 12 albume planificate pentru 2010 de către compozitorul american, câte unul menit să apară în fiecare lună. Indiferent dacă va fi sau nu aşa, ştirea rămâne una palpitantă, în special pentru cunoscători. Ambiţia de acum îşi are doza serioasă de dare în spectacol, lipsind poate cel mai mult inter-conceptualitatea (oricât de riscantă, chiar şi pentru un gânditor serialist precum Zorn) dintre cele 12 lucrări. E programat mai degrabă un număr record de lansări discografice, fie continuări ale unor cicluri muzicale cu vechime, fie ţinând de abordări tematice sau conceptuale relativ noi. Iar acest lucru se petrece oricum de mai bine de un deceniu.

Şi primul album lansat (Mycale: Book Of Angels Vol. 13) îşi are partea de ”junk trivia” – cum ar fi extinderea cu adevărat neprevăzută a ciclului (în comparaţie cu cele 12 volume ale proiectului original Masada), întărind convingerea că muzica klezmer nu reprezintă doar o a doua mare orientare muzicală şi componistică pentru John Zorn. Cel mai interesant detaliu trebuie să fie însă abordarea în premieră vocală (albumul fiind prezentat a fi în spirit ”a cappella” desăvârşit) a formei unei muzici care, până acum, a fost supusă numeroaselor interpretări de tip instrumental, atât cât puteau fi încadrate în jazz, experimental, cameral sau klezmer. Şi la scară mai mare, avem aici un exemplu notabil şi rar de Zorn vocal. Nu cred că intenţia acestui proiect vocal poate fi asimilată unor tradiţii precursoare, precum colajul de voci/glasuri, maniera vorbită (memorabilul Spillane sau altele), incantaţiile din orientalul uşor-demonizat New Traditions In East Asian Bars, ocultele studii de la răscrucea dintre anii ’90/’00, sau, ca să epuizez toate exemplele cu cazul cel mai extrem, katharsisul hardcore dat de vocalul lui Mike Patton şi Yamatsuke Eye. Cel puţin prin prezentare, Mycale este sugestiv de promiţător şi greu de omis.

În fond, ce altceva ar atrage mai mult la acest album? Cu siguranţă nu atât noua reuşită de colecţie marca Zorn, cât poate cea mai intimă implicare a sa în conceperea unui album Book Of Angels, şi cu siguranţă nu atât noua porţie de fantezie a cultului şi stilistică klezmeriană contemporană, cât o sensibilă deplasare din sferă. John Brackett încadra klezmerul în tradiţiile aprofundate de Zorn pe baza unui principiu al abordării puţin-abordatului. Aici, aşa cum interpretările instrumentale de pe albumele anterioare reflectaseră nu neapărat ”klezmer-ul de Masada”, ci calităţile artiştilor-invitaţi, muzica vocală de pe Mycale nu ţine nici ea exclusiv de klezmer, ci pare să abordeze o paletă mai bogată. Principiul de mai sus răsare însă, măcar în ce priveşte folclorul cules de Zorn, fiind valabil cel puţin până acolo unde totul alunecă înspre ceva mai lejer, iar performanţa cvartetului se plasează deasupra muzicii şi stilului.

Nu trebuie să ne aşteptăm la ceva original din partea compozitorului. Experienţa muzicală este îndeajuns de plăcută pentru simplul meloman, dar şi cu valenţe îndeajuns de moderate, reduse la stil şi accente vocale, pentru ca iniţiaţii să nu creadă că ascultă ceva deosebit. Oricât de a cappella, nu simt deloc o abundenţă corală de tip clasic, ci o împletire între folk (cu fragmente din Pessoa parcă mai expresive decât altele de provenienţă mult mai esoterică) şi un jazz vocal deloc încărcat. Efectul de studio este auster; totodată, nu ne putem aştepta nici la improvizaţii sau alte prilejuri de evadare din formă. Imitând pentru 4 voci partituri tipic masadiene create de atâtea ori pentru instrumente, muzica are redări structurale, surprinzând individualitatea vocilor (totul pornind mai întotdeauna de la un ritm fundamental pe care înfloreşte melodicitatea solistică) şi succesul unitar al dialogului dintre ele (nu simt armonia decât în refrene, restul ţine de altceva). Uneori astfel de detalii sunt mai discrete, prevalând muzicalitatea, dar nu pot nega că mi-aş fi dorit mai multe asemenea momente.

Artă vocală în formă nemaiauzită din partea lui John Zorn, o nouă şi proaspătă variantă a muzicii de canon Masada, un prim album la fel de proaspăt pentru un nou deceniu în cariera artistului, un album cu stil, o muzică plăcută. Cel puţin una din astea, se reflectă foarte bine în Mycale.

(publicat şi pe muzicadevest.ro)

Obituary – „Darkest Day”

În mod normal o titulatură ca Obituary nu ar mai avea nevoie de nici o recomandare (cel puţin pentru fanii genului), însă come back-urile de anul trecut ale multora din trupele rock ce au cunoscut gloria la începutul anilor 90 au lăsat mult de dorit. Preocupat să mă păstrez conectat la pulsul mondial al jazz-ului, Darkes Day mi-a scăpat din vedere, fapt pentru care îmi fac mea culpa în mod public. Darkes Day nu o fi cel mai bun album death metal al tuturor timpurilor, dar e printre cele mai bune din ultima perioadă – atât cât am reuşit eu să ascult – complice excelenta formă a vocalistului John Tardy, secondată de un sunet în acelaşi timp greu şi translucid. Monotonia în care ajunge de multe ori să se complacă genul death este evitată destul de bine aici, graţie solisticilor atent distribuite şi unei construcţii a pieselor ce speculează foarte bine vechea lege a întrebării şi răspunsului. Există destule break-uri şi părţi pur instrumentale, ba chiar şi un anumit groove power metal, ca pe Fields of Pain, sau mici tuşe industrial, ca pe Blood to Give. Fără a întreprinde nimic revoluţionar, Obituary oferă aici exact ceea ce promite – un death metal carnal şi bine închegat. Mie cel puţin mi-au retrezit apetitul.

Întunecări luminoase: Dark – Dark

Un album înaintea timpului său, noisy şi avangardist, dar în acelaşi timp hipnotic, melodios şi dens, Dark (CMP Records, 1986) poate fi ascultat la orice oră din zi şi din noapte fără pericolul de a părea nepotrivit sau plictisitor.

Sub titulatura Dark se ascund Mark Nauseef (percuţie, keyboards), Catherine Guard (voce), Leonice Shinneman (percuţie, keyboards) şi Mark London Sims (bas, percuţie, keyboards). Sonorităţile dominate de timbrul natural al instrumentelor de percuţie sunt condimentate de texturile artificiale ale claviaturilor. Ariditatea lor abstractă este irigată de o voce hipnotică, a cărei oaze sonore invită la tot soiul de plăceri interzise. Aproape nimic din sound sau concepţia estetică nu lasă să se întrevadă că acest album a fost înregistrat în anii ’80, în plină epocă pop-fusion. Doar o ureche atentă la detalii poate surprinde micile inflexiuni tipice momentului. În ciuda titulaturii, atmosfera nu este unilaterală sau monotonă. Avem parte atât de întunecări şi asprimi atonale, cât şi de luminozităţi inteligent asezonate melodic.

Piesa definitorie a albumului este Republic of Darkness. Claviaturile aştern diligente straturi subţiri iar vocea, eliberată de exigenţe semantice, îşi revendică statutul de instrument pur. Bucata nu este lipsită de certe calităţi cinematice, complice atmosfera leneşă, al cărei tors de pisică neagră seduce mai mult decât persuadează urechea.

Larga varietate a instrumentelor de percuţie aduce permanent în prim-plan culori inedite. Pe alocuri se atinge o eleganţă aproape „clasică”. Însă chitara bas este suficient de funky pentru a produce o infuzie de sănătate şi a deturna balansul cu o binevenită doză de umor, ca în piesa The Spectator. Muzicalitatea statică este explorată cât se poate de reuşit pe bucata Even Darker. Vocea, chitara bas şi tabla se înscriu într-un dialog hipnotic şi seducător pe un fundal asigurat de claviaturi somnolente, a căror frisoane bruşte produc adevărate reverii cromatice. Covorul acesta oriental îşi continuă călătoria şi pe Happy Days/Hate/Tatum, compoziţie pe durata căreia tensiunea dintre consonanţe şi disonanţe se rezolvată natural, într-o yoga a sunetului şi ritmului. King Krad şi Brenner sunt amândouă mici bijuterii de expresivitate percuţionistă şi concizie componistică.

Bunul gust îi împiedică pe Mark Nauseef &co. să producă un album de instrument, pe tipicul fusion, adică plin de virtuozităţi şi lipsit de muzicalitate. Într-o componenţă uşor schimbată, Dark vor recidiva după doi ani, cu Tamna Voda, însă aceasta este o altă poveste pentru cititorii cu bun gust.

Discografie suplimentară:

• Mark Nauseef – Wun-Wun (1984)

• Mark Nauseef; Kudsi Erguner; Markus Stockhausen – Gazing Point (1993)

• Mark Nauseef – With Space in Mind (Solo Percussion) (1994)

Recomandările lunii februarie