BLUEGRASS RESOLUTION @ CLUB MIDI

Primul party conceptual din Cluj şi jam-session cu DJ Vasile, DJ Matze si multi altii! Petrecere nebună în club Midi cu DJ Vasile, DJ Matze cu Rolf (Pericol), DJ Mentha cu trupa Karibe-Balkanika, DJ Saynar şi VJ Jump

Collapsed Blue Transition (proiect artistic pe zona de visuals)

O noapte întreagă de proiecte nonconformiste electro, grafică live, mixaje năucitoare şi jam-session!

 

Suport: 15 lei, cu Studcard 12 lei

Când:
Thursday at 11:00pm – February 4 at 5:00am

Unde: Cluj-Napoca, Club Midi 

Str. Berariei nr. 3
Anunțuri

Interview with THOU

Thou is a band that needs no introduction to the fans of the sludge/doom genre. They are one of hardest working bands out there, and their thus-far impressive output testifies to their immense talent. Their latest album, entitled „Summit” and released by Gilead Media, received much praise from the fans and many accolades in the press, earning spot no. 8 on Decibel’s Top 40 Metal Albums of 2010. We sent a few questions to the band about their latest releases, upcoming European tour, as well as other interesting aspects. Here is what Bryan (vocals) and Andy (guitars) answered.

Thou - live in Newport, UK

Muzikamagika: When you chose the title “Summit” for your new album, did you intend to point out that you reached a creative peak or you had other reasons?

ANDY: The original idea behind the album was to incorporate more sprawling, uplifting, and epic ideas into this album, both musically and lyrically. All that seemed to work well with the title „Summit,” even though it ended up sounding a lot different than how we originally envisioned it. It also fit in with the singularity of the titles of our other full lengths („Tyrant” and „Peasant”).

BRYAN: It doesn’t really have anything to do with our creative output — though I think we’ve all been really surprised and thrilled with the positive response we’ve gotten to the record. „Summit” just worked as a title that encompassed our overall concept for the record, growing out of the major themes of the other two full lengths: outsider and fringe groups shrugging off the chains of the middle and lower classes and confronting the whips and vices of the ruling aristocracy. It’s about trying to reach a higher level of consciousness and striving toward being more pro-active in how one interacts with the world.

MM: On the new studio album, you included several interesting musical elements, such as piano, windpipes, and choir, which expanded your sound a bit. Do you intend to continue on this path and include more experimentation in your music?

The cover of the CD version of "Summit"

ANDY: Honestly, at this point I have no idea what the next release will sound like. If the music lends itself to having more orchestral instrumentation, then I’m completely open to it. I actually really like what The Body did on their newest record, integrating a full choir into a few of the songs. But we definitely wouldn’t force that kind of stuff onto the music.

BRYAN: Part of adding those elements to “Summit” came out of the ideals of inclusiveness that we draw from in the punk scene. A few of us are really big fans of Why Are We Building Such a Big Ship?, so it seemed natural to try and fit them into one of our projects – not to mention that the sort of droney, durgey music they play, albeit in a completely different genre, seems to strike a similar chord to what we do. We had also worked with Emily McWilliams before on the Leech and Salome splits, and we all loved what she did with those records. Her vocals on the chorus of “Grissecon” and her piano work at the end really push that song to the next level for me. And Daniel Ray who plays trombone on “Prometheus” is also a strong supporter of our band; he comes out to a lot of our New Orleans shows, and he’s put us on a few shows he’s involved with. So integrating all these people on “Summit” just seemed really natural. The EP we wrote and recorded a couple months later was a lot more stripped down and straight forward, so we ended up keeping that one with just the core Thou members.

MM: Could you describe the lyrical concept of “Summit”?

BRYAN: Overall, we were trying to capture a feeling of transcendence. In a social or political sense, it’s about defying the suffocating class system that grows out of modern day capitalism. On a more metaphysical level, it’s about overcoming the limitations of physical and emotional oppression, self-imposed or otherwise.

MM: You released a limited rough-mix version of “Summit” for the the US tour with Moloch (UK). Were you so eager to share it with your fans?

BRYAN: We have a pretty limited amount of time available for touring, and our schedule for writing and recording new material can sometimes hamper getting a release out in time for a specific tour. While we try not to focus too much on getting a record done for particular shows, we also have been outpacing a lot of releases in terms of what we end up playing live. Basically, by the time we’re out on tour, we’re already on to a new batch of songs that we’d prefer to play live to keep things interesting for us every night. So for that tour, we really wanted to have a new release with us that would include at least some of the music that we were playing every other night. And, yeah, we were all pretty pleased with how the record came out, and we were excited about getting it out. There were some frustrating issues with the recording that slowed down the official release — namely, this was our first time using analog to record and the process of converting that master copy of the recording to digital in order to get it mixed and mastered was full of mistakes and missteps on our end. But that tour version of the CD is actually a fully mixed and mastered version. The mix is only slightly different than what Adam eventually pressed to CD, and there’s some almost indiscernible background noise that our obsessive natures compelled us to go back and fix for the final, pressed version.

The cover of their split LP with Moloch

MM: I noticed that much of your cover artwork is based on Medieval imagery. Do you have a particular interest in this historical period?

BRYAN: Only in the sense that we’re interested in how the artists of the day captured images and ideas and how well that aesthetic works in expressing a certain facet of the music we create. Obviously, I’m talking about people like Albrecht Dürer and other artists who concentrated on woodcuts and engravings, and subsequent masters like Gustave Doré, Edmund Dulac, Melvin Peake, Aubrey Beardsley, Harry Clarke, etc. A lot of these guys focused their craft on the Medieval, the biblical, the strange and fantastical. I think images of a stark, sometimes violent, sometimes grotesque world add another component to our music, echoing the timelessness of or acting as a symbolic reference to some of the major thematic elements we try to incorporate.

MM: What’s the story behind the title of your split EP with Moloch? Was it inspired by a line from the Alice in Chains song “I Stay Away”?

ANDY: A running theme with us is taking other band’s/people’s lyrics, quotes, song titles, etc. out of their original context and throwing them into our own weird little niche. The Alice in Chains reference, at least to me, is more of a nod to the music we all grew up listening to: Alice in Chains, Nirvana, Soundgarden, Pearl Jam, etc.

BRYAN: I’ve always been drawn to the methods of detournment used by the French Situationists, the Weathermen Underground, the Crimethinc umbrella, punks in general. The idea of taking some title or quote and juxtaposing it with a new image to create a completely different meaning, taking some lyric that I’ve been singing along with since I was a teenager and putting my own spin on its meaning — these are clear, direct ways for me to impose my creativity and my will on art or history that has had some impact on my life. I think for an outsider too, it can act as sort of a Rorschach test for how we view the world.

MM: You have released most of your materials only on vinyl and tapes. However, you made your back catalog available for streaming and download on your official web site. Do you intend to release sometime a discography box-set on CD format, similar to the tape box-set “Kingdoms”?

BRYAN: At some point we’re going to release a double CD that will include all of our EP and split tracks (minus the cover songs). We’ll probably also do a triple LP or split that into several volumes collecting the out of print tracks on vinyl. That’s probably a little ways down the line though. We’re going to let the splits run their course and then put a little time between them going out of print and us re-releasing them on vinyl. Gilead Media will be helping us with those releases.

MM: Are you planning a comprehensive European tour for this year?

Live pic from Sheffield, UK

ANDY: I’m not sure about „comprehensive” since Europe is so big, but we’re planning a three week tour and are in the process of booking it right now.

BRYAN: It’s hard for us to do any kind of comprehensive touring anywhere with our jobs and financial situations at home — not to mention the fact that we usually enjoy tour more and get along better when the traveling is more abbreviated and manageable. But that three week Europe tour [this] summer should cover a good bit of the mainland, most focusing on Germany, and we should be able to do a couple of shows in the UK on the way in and the way out.

MM: Will you ever consider making a video for one of your songs or it is something you reject out of hand?

ANDY: Normally I don’t like to speak for everyone in the band, but I think we can all agree that doing a video would be pretty silly. My main gripes are how they essentially become little commercials for your band, and how they tend to hype up a band’s image. We aren’t really concerned with either of those things.

BRYAN: I think Mitch and Josh would probably be into making a video just for the fun of it. I could see maybe doing something if it was at the same level as, say, those early Tool videos, something that was an extension of the music and was bringing another level to the art. But without having connections with people who could do that sort of thing for nothing, I think we would have to make a lot of concessions that none of us would be comfortable making. And at the end of the day, I feel the same way about music videos as Andy and just see them as kind of pointless. I think that same line of thought — straddling the line between creating art that you’re proud of and just creating something you can brand with your band name — I think that is what’s led us in terms of our records and shirts and whatever else we do to use less and less of our logo and not having an abundance of text pasted over the images we choose. We’d rather let the music and the artwork that surrounds it speak for it, rather than whatever people have tied into our band name or might infer from images of us.

MM: Considering your already extensive back catalog, can we expect the release of a full-length live CD or a DVD in the foreseeable future?

ANDY: It’s doubtful that we’d use a live performance as an official release, but I guess anything is possible. I think our plan is to slow down on the releases and spend more time on each one. Plus, these days it’s easy enough to get on YouTube or whatever and see what we’re like in a live context.

BRYAN: We did contribute a live version of “Smoke Pigs” from an old Oklahoma City show to a local compilation, and a live version of our cover of Born Against’s “Well Fed Fuck” is on a bootleg split cassette with The Faeries. I could see us putting out some live material in a limited, single-press, fan-only release, like we do with the tribute records. We did an on-air performance on a radio show in Los Altos Hills, California last summer, and we have some similar plans for that sort of thing. I guess if we had some stuff like that and it sounded good, we might release it in some low-run capacity. Chris Donaldson from Drugged Conscience and a few other folks have expressed interest in putting out stuff like that. It’s a nice document to have for the hardcore fans and mainly for us, but in the same sense that we eschew putting live photos of ourselves in records, I don’t see us releasing anything live on a large scale. If people want to know what we look like or experience the live performance, they need to be coming out to shows or using their imaginations. As much as we all enjoy archiving what we’re doing in Thou, we’re trying to stay grounded in real interactions and experiences, and I think a live DVD would just seem sort of out line with that idea and generally kind of pompous.

MM: How much more room for growth do you think there is for the sludge/doom genre?

Live pic from Sheffield, UK

ANDY: Potentially, tons of growth. I’ve seen hundreds of bands doing the same boring riffs in front of a wall of expensive amps, with an unenthusiastic metal guy growling up front. I’d like to see less smoke machines and Eyehategod riffs and more raw energy. Less macho attitude and more hardcore/punk influence. Dystopia comes to mind as a band that’s doing it right. That said, I can definitely appreciate the bands going for more subtlety, like Om or Yob. Those are two bands that can write 15-minute songs and still make it compelling. A lot of bands don’t realize that just being really loud and tuned really low isn’t enough. You have to learn how to write compelling music, too.

BRYAN: There are some bands out there doing some really amazing things. I think The Body would be at the top of that list. “All the Waters…” is probably my favorite record of 2010. I think they’re really pushing some creative boundaries and bringing a lot of energy to the genre. I think our friends in Moloch have a really amazing sound, sort of pulling out the best parts of Eyehategod and Dystopia and putting together some really straightforward, brutal, punk music. Kowloon Walled City does sort of the same thing but with more an Unsane or early Neurosis vibe, giving it more of a sludged out hardcore feel. I just heard a recording that my friend Stef’s band Resister did, and it sounds great, kind of a looser version of Kowloon Walled City, maybe a little more melodic, a little more Refused. I also really like what Velnias and Coffinworm are doing.

MM: How would you describe the current American sludge/doom scene or community?

ANDY: We don’t really operate too much within the sludge/doom scene, as strange as that sounds. Even in Louisiana, we don’t attract the same type of crowd that Crowbar or Eyehategod does. We tend to play shows within the DIY/punk community, which to me seems pretty alive at the moment. Though we’re definitely the odd band out a lot of times, we’ve received a tremendous amount of support and have encountered some really inspiring bands/people in our travels.

MM: I read on your official web site that another tribute EP is in the works. Could you give us more details about it?

BRYAN: It’s called “You’ll Know That You’re Right,” and it’s a tribute to Fiona Apple, an artist who has sort of been a lynch pin for us a band. Though there’s a lot of overlap, we all have pretty divergent tastes. But she has probably been the one artist aside from Pearl Jam who we can all agree on. We’ve only just started working on this record, and it’s actually been a little difficult for us. Obviously the strength of Fiona Apple’s music mostly lies in her piano playing and the delivery of her vocals, so when you strip the songs down to guitars and add a lot of distortion and one note screams, you tend to lose a bit of the magic. We’re still working on this though, so we’ll see how it goes. We’re not on any real deadline constraints, so we’re trying to just take our time — something new for us. This might not even happen at all if we can’t put something together that we think sounds good.

MM: Given that you are an environmentally- and socially-conscious band, I would like to know what your thoughts are on the environmental and economic disaster caused by the massive oil spill in the Gulf of Mexico, which gravely affected, among others, the state of Louisiana.

BRYAN: It’s just completely depressing and draining on a scale comparable to the devastation left by Hurricane Katrina. Only in some respects it’s even more frustrating because it’s a completely man-made catastrophe, and you can see the people responsible getting away almost free and clear — sadly typical of the Louisiana and United States government, I think.

Live photos used with kind permission of the band

THOU is:

Matthew Thudium – Guitar
Andy Gibbs – Guitar
Mitch Wells – Bass
Josh Nee – Drums
Bryan Funck – Vocals

Links: Official site, Gilead Media, Perpetual Motion Machine, Feast Of Tentacles, Bis Auf’s Messer, Southern Lord, and Robotic Empire.

Amy Winehouse, zeiţa vulnerabilă

By Adriana Cârcu


Intră pe scenă şi niciodată nu poţi să ştii ce se va întâmpla în momentul următor.  O să se lovească iar cu microfonul, pentru că nu-şi aminteşte textul, o să se împiedice pe tocurile înalte, făcându-te să-ţi ţii respiraţia, sau o să privească doar în jur nedumerită, tragând de panglica roşie care-i domoleşte claia de păr; după care o să spună, thank you, o să se întoarcă şi o să plece din nou?

Felul copilăresc în care se mişcă te face să vrei s-o protejezi. Să-i spui, „mănâncă ceva, fătucă“; îţi vine să sari în picioare şi s-o sprijini sau să întorci capul şi să strângi din ochi, pentru că nu poţi s-o vezi atât de fragilă şi totuşi atât de fermă în hotărârea de a se autonimici.

Şi apoi începe să cânte. Vocea ei se revarsă precum o forţă a naturii, lărgindu-ţi aria de percepţie şi rupând barierele convenţiilor muzicale. Este una dintre acele voci care accesează instantaneu teritoriul intim al emoţiilor, ajungând în cele mai tăinuite colţuri, cele mai nabänuite cotloanele.

La început nu vrei să crezi că această voce adâncă şi bogată, tandră şi tăioasă ca o vorbă cu două înţelesuri, izvorăşte din silueta micuţă aflată în mijlocul scenei. Împletirea naturală de nuanţe şi modulări te duce cu gândul la romanţe uitate, la blues-uri vechi şi, cumva, la Billie Holiday. O priveşti, o asculţi şi, la un moment dat, începi să înţelegi.

Percepi ardoarea pe care o pune în fiecare moment de viaţă; foamea de “acum”, intuieşti disperarea visătorului, recunoşti mânia rebelului. O asculţi, o priveşti şi, resemnat, continui să asişti la prăvala îngerului.

De fapt, Amy Winehouse face doar ceea ce un artist a făcut dintotdeauna: te uluieşte şi te infricoşează, te îngrijorează şi te face să visezi, te scandalizează şi te consolează – îţi eliberează spiritul.

Nu o pierdeţi – nu se ştie cât timp mai e aici.

VASKI @ Cluj

S.I.L.F Hunters şi Gambrinus Pub au plăcerea de a vă prezenta un party de excepţie cu Vaski, cunoscutul producător de dubstep din Minneapolis, Minnesota, Statele Unite, de la labelul lui Excision, Rottun Records.
Vă asteptăm pentru cel mai masiv eveniment dubstep din Cluj-Napoca de până acum.

Duminică, 23 ianuarie, 2011
Locaţia: GAMBRINUS PUB, str. Piaţa Unirii, nr. 25 (lângă Millennium Bank şi Flowers Tea House, în gang, aceeaşi intrare ca şi Dot Club), CLUJ NAPOCA
Orele: 21:00
Suport: 15 lei până la ora 23:00 / 20 lei după ora 23:00

mai mult info:
http://www.vaskimusic.com/
http://www.myspace.com/vaski
http://www.facebook.com/vaskimusic

ASTERO – „Voi, noi şi maimuţele” [self-released]

Astero este un nume relativ nou pe eşichierul muzical autohton, Voi, noi şi maimuţele fiind primul lor album de studio. Cvartetul bucureştean cu voce feminină ne propune un rock alternativ care degajă o doză serioasă de vitalitate şi energie, menit să te pună în mişcare cu orice preţ. Însă trupa ne oferă şi un „moment de respiro” ca să-i zic aşa prin intermediul piesei Numai ea, mai domoală şi aerisită, însă bine plasată în playlist. Ar fi câteva compoziţii pe care le-aş remarca, şi anume Dimineaţa (una din piesele de rezistenţă ale albumului cu o prestaţie vocală excelentă), Oferta (dezvăluie o latură mai funky a trupei, cu teme de chitară cântate cu pedala wah-wah şi cu texte ironice la adresa vânzătorilor de religie), Sara (o altă piesă foarte bună cu potenţial de hit) sau Nu mai cred (cu un solo reuşit şi nişte vocalize inspirate la sfârşit). Sunetul – înregistrat, mixat şi masterizat de Marius Costache pe şapte din cele nouă piese ale albumului – este curat şi dinamic, deci se pliază foarte bine pe muzica trupei. Dar şi cele două bonus track-uri se prezintă la un nivel calitativ bun din punct de vedere sonor. Punctul forte al albumului rămâne totuşi vocea de excepţie a Laurei, cu un timbru puternic şi totodată plăcut. Cu siguranţă vom mai auzi multe lucruri frumoase despre ea pe viitor.

Una peste alta, „Voi, noi şi maimuţele” este un album reuşit din toate punctele de vedere, care face parte din seria albumelor inspirate lansate în ultimul an.

Link-uri Astero: Myspace şi Facebook

SINCARNATE – „As I Go Under” [Hatework]

După lansarea EP-ului „On the Procustean Bed” în 2008, trupa bucureşteană Sincarnate revine în atenţie cu primul lor album de studio, lansat sub egida Hatework. De-a lungul ultimilor ani, cei de la Hatework şi-au demonstrat profesionalismul în calitate de promotori, aducând la noi în ţară o pleiadă de nume grele din aria metalului agresiv (Vader, Nile, Marduk, Cannibal Corpse, Suffocation, Immolation, etc.) şi oferind în acelaşi timp unor trupe tinere şi talentate autohtone – inclusiv Sincarnate – şansa de a urca pe scenă alături de acestea şi de a-şi demonstra valoarea. Iată că acum a venit momentul să editeze şi primul full-length al unei trupe româneşti. Punct ochit, punct lovit.

Din punct de vedere muzical, albumul se încadrează în aria death/doom, evidenţiindu-se în primul rând prin complexitate, dar şi sinceritate, deoarece ascultându-l, îţi dai imediat seama că trupa într-adevăr „simte” acest gen şi îl cântă din pasiune. Cu toate că fiecare instrument îşi are locul bine conturat în structura pieselor, cred că rolul principal revine chitarelor şi clapelor, care dau tonul prin intermediul riffurilor, respectiv temelor inspirate şi bine executate. Pe lângă asta, albumul conţine şi scurte părţi de armonică şi sitar, precum şi pasaje din filme, care conferă mai multă personalitate compoziţiilor şi le accentuează mesajul. Aş remarca şi diversitatea vocală de care se bucură „As I Go Under.” Marius foloseşte o gamă destul de variată de voci, de la cele mai guturale şi urlate, la cele melodioase. Pe lângă asta, avem parte şi de o serie de versuri recitate, inspirat inserate pe parcursul albumului. Per ansamblu, atmosfera albumului este una gravă şi apăsătoare, pe alocuri melancolică, ceea ce e de aşteptat de la un album de death/doom, iar textele sunt introspective şi dovedesc maturitate, având în acelaşi timp numeroase trimiteri mitologice şi biblice. În plus,As I Go Under” beneficiază de o producţie solidă şi o prezentare grafică de excepţie, realizată de binecunoscutul Costin Chioreanu. Am decis să nu evidenţiez nicio piesă în mod special, deoarece percep albumul ca pe un concept muzical unitar în cadrul căreia fiecare compoziţie joacă un rol bine definit. În ceea ce priveşte capitolul influenţe, aş putea aminti nume cu rezonanţă din aria death/doom cum ar fi Paradise Lost şi Tiamat din perioada timpurie, My Dying Bride, un pic de Melechesh, sau chiar Heavenwood.

Aşadar, recomand cu căldură albumul tuturor fanilor death/doom. Nu în ultimul rând, vă îndemn să-i acordaţi mai multe audiţii pentru a-l pătrunde şi asimila cum se cuvine, datorită complexităţii muzicii şi a mesajului liric. Iar cu fiecare audiţie, albumul îţi va dezvălui noi aspecte şi înţelesuri.

Link-uri utile:

Sincarnate: Facebook şi Myspace

Hatework

Aici puteţi citi un interviu pe care l-am realizat cu Sincarnate în luna septembrie.

Nils Petter Molvaer – Culori, zgomote şi stări. Interviu de Adriana Cârcu

Trompetistul  şi compozitorul norvegian Nils Petter Molvaer este unul dintre principalii exponenţi ai Jazz-ului Nordic, o ramificaţie geografică ce şi-a dobândit, mai ales în ultimul deceniu, statutul de gen în sine. Stilul lui îmbină elemente instrumentale tradiţionale cu tehnica electronică într-o fuziune cu o amprentă ritmică specifică şi cu un pronunţat caracter meditativ. Interviul de  mai jos a fost realizat în luna noiembrie la Mannheim cu ocazia festivalului Enjoy Jazz. Varianta engleză a interviului a apărut în revista de specialitate All About Jazz, iar o parte din cea română, în revista Orizont.

Ajung la Die Alte Feuerwache exact la patru jumate, când e programată şi proba de sunet. În timp ce mă îndrept spre backstage, printr-o uşă din hol prind cu coada ochiului luminile roşietice ale unei cafenele.  Managerul lui Nils îmi spune că am 25 de minute – atât şi nimic mai mult -, după care mă întreabă dacă nu vreau să-l aştept mai bine în cafenea. Ba vreau.  Intru şi caut din ochi un loc mai liniştit. E zgomot. Mă aşez într-un colţ, comand apă cu lamâie, îmi pun reportofonul  pe pauză şi mă pregătesc pentru chinurile aşteptării.

Înainte să mă dumiresc, Nils Petter Molvaer intră în cafenea şi se îndreaptă zâmbind spre masa mea. Ne dăm mâna şi eu am deja certitudinea că vom face un interviu bun. Mă prezint scurt şi intrăm direct în miez. După timpul pe care şi-l ia ca să reflecteze la câte o întrebare, deduc că nu i-a mai fost pusă şi mă bucur. Sărim de la un subiect la altul, ne întregim reciproc câte un gând şi, uneori, vorbim amândoi deodată.   La sfârşit, când îl întreb dacă vrea să vadă transcriptul interviului, îmi răspunde cu acelaşi zâmbet: Nu e nevoie, am încredere în tine.  Ne dăm iar mâna (de două ori, ca sa fie sigur) şi Nils Petter Molvaer pleacă la proba de sunet. Mă uit la ceas – interviul a durat 50 de minute.

Adriana: Nils Petter, cum ai defini într-un singur cuvânt muzica pe care o faci?

Nils Petter: Trebuie să-ţi mărturisesc că este un cuvânt pe care-l caut de vreo cincisprezece ani. Aş defini-o drept deschisă.

În mai multe cuvinte?

Într-o frază aş defini-o drept energia degajată de tensiunea dintre contraste.

Trebuie să fi existat un moment în evoluţia ta, când ai ştiut că eşti muzician şi că-ţi vei urma drumul. Poţi identifica acel moment?

Mi-l amintesc chiar foarte bine. Aveam vreo 16 ai şi lucram ca zidar la construcţia unui bazin de înot când, din senin, i-am spus colegului meu că eu voi deveni muzician. A fost ca o revelaţie.  La ora aceea luasem nişte ore de muzică şi cântam deja într-o trupă.  Curând după aceea m-am înscris la o şcoală de muzică unde am întâlnit muzicieni foarte buni. Mai târziu, când am vrut să dau admitere la conservatorul de la Trondheim, nu am fost admis pentru că nu aveam bacalaureatul.  Urma să frecventez cursurile doar ca auditor, dar nu m-am prea ţinut de treabă şi peste încă vreo doi ani am plecat la Oslo.  Acolo lucrurile au început să se întâmple foarte repede. La scurt timp s-a format grupul Masqualero şi din momentul acela am început să trăiesc din muzică.

Când ai început să compui?

Am început destul de devreme.  Când eram cu trupa de la şcoală scriam deja acordurile pentru muzicieni iar la Masqualero am început să compun de-a binelea.  Prima piesă s-a numit Remembrance, iar pentru al doilea album am scris deja lucruri care, într-un fel, au condus la ceea ce fac azi. Apoi s-a întâmplat un lucru straniu.  Sidsel Endresen, care este o bună prietenă de a mea, mi-a adus o casetă cu muzică făcută la computer, pe care i-o văzusem prin anii ’80 – am început să fac muzică electronică foarte devreme. Pentru că ea nu folosise temele de pe caseta aceea, le-am dezvoltat şi ele au devenit primul meu album, Khmer. Tot la vremea aceea am început să fac şi muzică de balet.

Poţi urmări aici un fir evolutiv?

Pentru mine personal a fost foarte semnificativă munca cu un interpret de muzică tradiţională norvegiană, care acum are aproape 80 de ani. Mi-au plăcut întotdeauna ritmul şi the grooves, apoi a urmat o vreme când am început să umblu prin cluburi şi să lucrez cu DJ’s. La un moment dat am vrut să îmbin toate aceste influenţe şi am căutat o formă care să le încorporeze, iar rezultatul a fost Khmer. Dacă te uiţi la referinţe ai să vezi că, la vremea aceea, eu şi cu Bugge Wesseltoft făceam cam acelaşi lucru, fiecare în parte. Apoi, pe la sfârşitul anilor ’80, am făcut o trupă împreună, cu el şi cu Audun Kleive şi Bjørn Kjellemyr la secţia ritmică.

Şi  azi?

Felul  în care lucrez azi cu trupa este mult mai deschis. Ce vei vedea astă seară este numai improvizaţie. Acest stil s-a dezvoltat natural din felul în care improvizez.  Acum încerc să lucrez mai mult cu culori decât cu acorduri; lucrez cu zgomote şi  stări. Construiesc doar schelete pe care se poate interacţiona.

Ce factori ţi-au definit stilul, ce opţiuni?

O referinţă importantă ne duce iar înapoi la începutul anilor ’80.  În vremea aceea nu ascultam prea mult jazz.  Mă plictisisem cumva de trompetă şi cântam într-un fel foarte aspru.  Atunci i-am auzit pentru prima dată pe suflătorii duduk, suflătorii shakuhachi şi pe John Hassell, trompetistul. Toate astea au fost ca o revelaţia. Apoi am început să lucrez cu folcloristul norvegian despre care-ţi spuneam şi el mi-a povestit cum simte el lucrurile, astfel încât, la un moment dat, în loc să-mi ascund trompeta, am început să lucrez cu ea pornind de la aceste premise.  Nu voiam să sun ca un saxofon şi nu voiam să fac pe nebunul; ceea ce voiam era să-mi creez o voce.  Nu voiam să sun ca nimeni altcineva. Tehnica poate fi frumoasă, dar pentru mine era mai important să am o voce. O voce poate fi dulce, dar nu numai atât; ea poate exprima furie, nebunie, frustrare; poate fi tot ce vrei tu.  Mai târziu am auzit fluierele ney din Africa de Nord şi Asia Centrală şi sunetele din Armenia, din Bulgaria şi din România.  Toate, sunete foarte frumoase. Aceste sunete tradiţionale m-au influenţat mai mult decât jazz-ul. De asemenea, am început să-l ascult pe Brian Eno care mi s-a părut fascinant.

Ai lucrat în mod conştient la ton sau el s-a născut pe cale naturală?  Îmi amintesc cum Miles povestea într-un interviu  că, după ce întrerupsese şapte ani cântatul din cauza drogurilor, i-au mai trebuit încă vreo trei ca să-şi recapete tonul.

Sigur că poţi lucra la ton.  Hotărăşti cum vrei să sune şi te concentrezi pe acel ton folosind tehnica necesară.  Pentru mie este însă mai mult o chestiune organică. Există manageri care încearcă să te facă să suni ca unul sau ca altul, dar le spun mereu că nu e posibil. După cum spuneam, pentru mine tot procesul este mai degrabă o chestiune de a exprima ceva cu propria mea voce decât de a-mi construi una artificială. Există cineva care o face, şi e cunoscut, dar nu-ţi spun cine e (zâmbeşte).

Jazz-ul nordic s-a dezvoltat spectaculos, mai ales în ultimul deceniu, iar azi jazz-ul contemporan nu mai poate fi conceput fără această dimensiune.  Ai o explicaţie pentru acest fenomen?

Pot să speculez.  Ştii, noi muzicienii nordici formăm, de fapt, o comunitate mică, unde totul este transparent.  Ne angajăm în proiecte mici cu muzicieni tradiţionali, cu muzicieni clasici sau cu artişti de sunet.  Şi apoi avem o tradiţie foarte puternică, care nu are nimic de a face cu muzica americană.  Îmi place muzica americană, dar noi pornim de la premise diferite.  Americanii improvizează după swing şi după standarde sau după musical-uri din anii douăzeci.  Ceea ce e OK, doar că noi pornim de altundeva.  Nu ştiu cum se naşte muzica nordică şi de ce se dezvoltă în felul acesta, dar, cum spuneam, avem o  sinergie excelentă şi nu există concurenţă.  E o comunitate foarte deschisă, sau cel puţin eu o percep astfel.

Care este, după părerea ta, trăsătura caracteristică a jazz-ului nordic?

Muzicieni ca Jan Garbarek, Terje Rypdal sau Jon Christensen au renunţat la swing în piesele mai vădit jazzistice fără să fie conştienţi de aceasta, dar ei au fost primii care au dovedit că se poate.

Ca să fiu sinceră, eu personal, am cam obosit să tot aud că dacă o piesă nu are swing sau groove sau nu e cântat de instrumentişti de culoare, nu e jazz. Ce este jazz-ul pentru tine?   Tu îl vezi ca pe un termen restrictiv?

Jazz este totul de la Louis Armstrong la Cecil Taylor.  Acesta a fost un pas foarte mare, într-un fel. Pentru mine, în momentul în care încerci să-l pui într-o categorie, l-ai şi limitat. Cred că cei mai mulţi muzicieni ar vrea să fie altundeva.  Eu nu numesc muzica pe care o fac jazz; îi las pe alţii s-o judece.  Pentru mine jazz-ul are de a face cu interacţiunea şi cu improvizaţia, iar baza pe care improvizezi nu este atât de importantă atâta vreme cât e ancorată în real.  Jazz-ul  este pentru mine o platformă de pe care pot improviza.  Într-un fel, ceea ce facem noi este mai vechi şi mai “free” decât ceea ce fac americanii.

Eşti conştient de impactul pe care acest nucleu de muzicieni îl are asupra evoluţiei jazz-ului european?  Ai dori să comentezi asta?

Ca muzician mă gândesc uneori la acest lucru, dar nu-l văd prea clar. Văd de unde am început, văd că acum călătorim în toată lumea dând concerte şi mai văd că oamenilor le place, dar încerc să mă concentrez pe muzică.  Cred că întrebarea asta este mai degrabă pentru critici şi jurnalişti ca tine.

Modelele ritmice, procesarea instrumentelor şi tonurile lungi – procedee pe care tu le-ai influenţat şi dezvoltat în continuare -, dau performanţei o calitate hipnotică sau chiar rituală, care, de multe ori transportă publicul într-o stare vecină cu transa. Crezi că aceasta corespunde unei anumite dezvoltări intrinseci sau are şi o implicaţie de natură sociologică?

Ceea ce eu încerc să fac la fiecare concert este să creez o stare în care pur şi simplu să exişti, acolo şi atunci. Eu nu aş numi-o transă, ci mai degrabă flux.  Dar pe de altă parte, cred că ai dreptate, oamenii au nevoie de acel fluid energetic ca să scape de cotidian.  E ca şi cum ai contempla un obiect frumos, ca şi atunci când faci dragoste.  Te laşi să fii. Cred că este o situaţie de interacţiune, pe care oamenii ar trebui s-o trăiască mai des în zilele noastre.

Aceasta este o întrebare pe care o pregătisem pentru mai târziu, dar pentru că ai pomenit fluxul de energie, aş vrea sa te întreb ce se întâmplă atunci când închizi ochii şi în jurul tău e doar muzică iar tu eşti acolo, doar cu instrumentul tău.  La ce te gândeşti în acele momente? Este ceva ce se poate descrie?

Închid ochii ca sa nu mă las distras decât de sunet şi ca să mă pot concentra în totalitate la ceea ce fac, ca să curg cu fluidul, ca să găsesc drumul.  Eu aş spune că în acele moment nu gândesc deloc; este mai degrabă ca o stare de meditaţie, care te ajută să te centrezi.

Ai comunicare cu publicul?

Absolut! Atunci comunici cel mai bine.

Există diferenţe sesizabile de la public la public?

Da, există. Le poţi constata prin vibraţii, prin energia care se pune în mişcare. Este acelaşi lucru ca şi atunci când întâlneşti o persoană pentru prima dată. Simţi imediat dacă are o energie bună. Cântatul este un act organic; simţi imediat dacă vibraţiile sunt bune sau nu. Iar dacă ele sunt cu adevărat bune, momentul acela îţi rămâne în memorie pentru totdeauna.

Acum, când concertezi în lumea întreagă – tocmai vii de la Strasbourg, mâine pleci în Spania şi după aceea în Polonia  -, simţi vreo diferenţă în percepţie? Există regiuni pe care, prin comparaţie, le-ai defini drept “calde”?

Bineînţeles.  Apropos, turneul  în Polonia tocmai a fost anulat pentru că organizatorul a fugit cu toţi banii. Dar ca să revin la întrebarea ta, sigur că există diferenţe.  Şi să ştii că există multe regiuni calde pe hartă.  Tocmai îmi vine în minte un club din Praga numit Roxy, sau un club mic din Polonia şi cele mai multe cluburi în Germania. Nemţi, ca şi aici la Enjoy Jazz, sunt foarte receptivi la muzica noastră.

Germanii sunt un public deschis către toate genurile de muzică; asta cred că se datorează faptului că sunt un popor foarte muzical.

Adevărat. De asemenea publicul din ţările estice şi central europene e foarte deschis la muzica noastră. Tocmai am încheiat un turneu în Orientul Mijlociu. În Istanbul am cântat într-un club fantastic numit Babylon; o locaţie foarte pitorească.

De ce acele ţări şi nu altele?

Cred că motivul este că au fost oprimate un timp atât de îndelungat şi acum, când s-au deschis, sunt proaspete şi înfometate de lucruri noi.  În comparaţie cu New York sau Paris, unde există o tradiţie puternică şi unde oamenii, practic, au crescut cu jazz.

Anul trecut ai cântat la Festivalul de jazz de la Gărâna. Marius Giura, promotorul festivalului e un bun prieten de al meu.  Care a fost impresia ta?

Gărâna e fantastică. Un loc incredibil. Ne-a prins o furtună teribilă, dar întreaga atmosferă a fost magică. Au acolo un public foarte bun.  Te rog, salută-l pe Marius din partea mea.

Unde ai avut cel mai numeros public?  Cât de mare poate deveni un public de jazz?

Cred că cel mai numeros public l-am avut la un open air în Karlsruhe numit Das Fest. Acolo au fost vreo 60.000 de oameni.

Ştiu că faci şi muzică de film. În ce fel intervii când compui? Ilustrezi?

Ceea ce încerc de fiecare dată este să găsesc ceva care să învăluie sufletul personajului. Aş spune că mai degrabă amplific decât ilustrez.  Poţi să ilustrezi când ai un peisaj, dar când faci muzică adevărată încerci să pătrunzi în sufletul personajului.

Când e bun un film? Când îţi aminteşti muzica sau când nu ţi-o aminteşti?

Cred că atât filmul cât şi muzica sunt bune atunci când îţi aminteşti tema principală. Ai văzut Dancing with the Wolfs? Muzica nu a fost deloc reuşită. Ce-mi place sunt motive precum cel din Jaws sau temele lui Stanley Kubrik. Îţi aminteşti tema din Eyes Wide Shut? Sau tema aceea frumoasă din Deer Hunter?  Îmi place mult, de exemplu,  muzica lui Ennio Morricone sau a lui Goran Bregovic. Dacă stai să te gândeşti, în film există, din păcate, destul de rar teme care încearcă că amplifice sufletul.

Care sunt planurile şi proiectele tale în anul 2011?

Acum, că am împlinit cincizeci de ani, încerc să-mi păstrez sănătatea, să-mi îngrijesc corpul şi mintea, şi încerc să  petrec cât mai mult timp cu copiii mei. În prima jumătate a lui ianuarie am de gând să dezvolt câteva idei în studio şi să încep lucrul la un nou album care, dacă totul merge bine, va fi lansat în toamnă sau poate chiar la sfârşitul verii. Voi face muzica la două filme, unul dintre ele un proiect polonez, şi voi face, fireşte, şi câteva turnee.

Lucrezi singur în studio?

În parte singur, dar şi cu noul meu ghitarist, Stiam Westerhus.  Vom vedea ce iese. Rămân deschis.

Este chiar cuvântul cu care ai început acest  interviu.

_________________________________________

Foto: Alex Moldovan, Gărâna 2009