Lună: septembrie 2010

Interviu SINCARNATE

Sincarnate este deja un nume cunoscut pentru aproape toţi fanii genului death/doom din România. EP-ul „On the Procustean Bed,” lansat în 2008, a făcut ceva valuri în underground-ul autohton, fiind apreciat atât de public, cât şi de presa de specialitate. De asemenea, în ultimii ani, trupa a participat şi la mai multe concerte şi festivaluri de gen din străinătate, cele mai importante fiind apariţiile la Festivalul de Film „DokMa” de la Maribor (Slovenia), precum şi la Festivalul Gahlen Moscht Open Air din Germania. În momentul de faţă, trupa se pregăteşte de lansarea noului album „As I Go Under,” care promite să fie una dintre cele mai interesante apariţii discografice autohtone ale acestui an. Aşadar, l-am rugat pe Giani, unul din chitariştii formaţiei, să ne răspundă la câteva întrebări în special despre noul album.

Salut. Iată că noul vostru album „As I Go Under” e deja înregistrat, mixat, masterizat, şi gata de lansare, ceea ce se întâmpla în luna octombrie din câte am înţeles. Cum decurg pregătirile pentru lansare?

Multzam pentru invitaţia de a răspunde acestui interviu şi pentru interesul arătat faţă de Sincarnate. În privinţa întrebării tale, fără a face pe misteriosul, deocamdată nu pot da mai multe amănunte legate de lansare, în afara faptului ca va avea loc în octombrie, în cadrul unui festival de gen de la noi [n.r. – festivalul Hatework care va avea loc la Bucureşti pe 31 octombrie]. Înregistrările şi mixajul au fost, într-adevăr, încheiate în primăvară dar din lipsă de timp am hotărât să amânam lansarea pentru toamnă, când oamenilor întorşi din concedii le revine cheful să mai iasă la o serată dansantă. Concertele pe care le vom susţine în această toamnă vor fi axate pe noul material discografic, aşa că cei interesaţi se pot aştepta la destule piese în primă audiţie, pentru care încercăm să punem la punct şi aspectele legate de o redare cât mai fidelă a lor (multe din ele includ voci din off sau diverse intro-uri, intermezzo-uri mai greu de redat live). Pe partea tehnică am reuşit să mai îmbunătăţim backline-ul, pe el am şi tras, deci live totul se va auzi foarte apropiat de ceea ce poate fi ascultat pe album. Pentru noi adevăratul eveniment în sine este însă faptul că „As I Go Under” va vedea „lumina” presei de multiplicat.

Cum ai descrie albumul din punct de vedere muzical?

Aş putea spune simplu că „As I Go Under” e un album de death-doom dar aş minţi prin omisiune oprindu-mă aici. Sunt influenţe integrate în muzica de pe album care nu mai pot fi trecute cu vederea, şi, deşi nu deplasează muzical trupa spre un alt gen, în mod sigur nu o ţin cantonată în ce am făcut deja pe „On the Procrustean Bed.” Compoziţional s-a pus accentul pe un balans între abordarea cunoscută, mai old-school a genului, pe care am avut-o şi până acum, şi elemente noi, din alte genuri muzicale, chiar din afara metalului, ce împreună cu sound-ul, destul de actual după părerea mea, arată măsura în care am reuşit să ne depăşim propriile limite.

La extreme, din punct de vedere muzical, „As I Go Under” merge de la funeral doom, destul de pregnant pe „Rituals of Obnubilation” sau difuz pe „Doomed As We Are,” până la piese cu accente de black metal precum „I Defy Absurdity” sau death metal pe „Acedia – Tristitia de Buono Spirituali.” Liantul dintre piese rămâne atmosfera melancolic-depresiva pe care am încercat sa o transmitem întotdeauna, cu mici ieşiri în decor.

Ce ai putea să ne spui despre universul liric al acestuia?

Întotdeauna mi s-a părut că metalul extrem are foarte mult de suferit din cauza atât a standardelor industriei (growl = nu contează ce cânţi că oricum nu se înţelege) şi apoi a prejudecăţilor propagate în cadrul curentelor mainstream (în metal se cântă doar despre moarte, sânge şi cadavre). Bineînţeles, e o exagerare, şi există destule trupe cu versuri absolut decente; ce doream însă sa subliniez e faptul ca accentul tinde să cadă în metal pe muzică şi mai puţin pe „universul liric”, cum l-ai denumit.

În cazul nostru, versurile contează foarte mult, şi vin să adauge muzicii o cu totul altă dimensiune. Vom fi probabil acuzaţi în continuare de „cripticism” în versuri fiindcă acestea nu sunt facile (nu exprimă „trăiri interne şi emoţii personale”, scuza comuna pentru a nu spune nimic) şi fac apel permanent la mituri, alegorii şi parabole mai mult sau mai puţin cunoscute, pentru a face cât mai universal şi accesibil un mesaj pe cât de simplu, pe atât de greu de acceptat.

Dacă la o prima vedere „On the Procrustean Bed” încerca liric să transmită cum se vede lumea din jur în clipa în care eşti conştient de modul în care societatea te condiţionează, „As I Go Under” identifică unele din cele mai pregnante, constante şi distrugătoare prejudecăţi umane, „orbiri” însuşite fără nicio judecată şi, mai rău, perpetuate şi impuse generaţiilor viitoare. Mesajul ce prinde formă dincolo de acest aparent mic compendiu al tarelor psihologice umane rămâne să fie descoperit de fiecare în parte.

Ca un lucru interesant, tot ce ţine de acest album, de la titlul sau la titlul fiecărei piese în parte, ordinea lor, numărul pe care îl ocupa fiecare piesa în playlist, influentele recognoscibile din anumite ritualuri religioase sau chiar greşelile de scriere…nimic nu este întâmplator. Totul face parte din „cheia” spre un alt nivel de interpretare a mesajului. Acest mod de a condiţiona accesibilitatea mesajului protejează însă, într-o oarecare măsură, exact pe cei ce vor fi tentaţi să ne acuze de simple exerciţii de hermeneutică.

Aţi ales să lucraţi cu Jeremy Krull pe partea de mixaj şi masterizare. Cum aţi ajuns să colaboraţi cu el şi care a fost aportul său la definitivarea sound-ului?

Având experienţa înregistrării primului EP în spate şi ceva încercări în „regim propriu”, aveam o idee foarte clară despre cum nu trebuie să sune şi una clară despre ceea ce ne dorim în legătură cu sound-ul albumului. O problemă în cazul nostru este şi numărul instrumentelor din trupă, mai ales datorită faptului că rareori împart aceeaşi partitură, şi bineînţeles ne doream ca fiecare să se audă cât mai bine în mix. Era nevoie în primul rând de un om care să reuşească să balanseze atâtea instrumente fără a pierde din forţa compoziţiilor, în acelaşi timp menţinând un echilibru intre chitare, voci, clape şi partea ritmică, lucru destul de dificil de făcut de vreme ce toate instrumentele sunt interdependente în mix, o uşoară modificare a unuia singur debalansând întregul.

Ideea salvatoare i-a venit clăparului nostru, Cristi, care a pornit un fel de test pe un foarte cunoscut forum de sunetişti de afară – a urcat track-urile de la o piesă de pe album şi a cerut mix-uri de probă forumiştilor, urmând să încredinţăm mixul şi masterul albumului celui care ne convinge. A fost destul de greu să facem aceasta alegere, am avut destul de multe propuneri şi e de necrezut (pentru mine cel puţin) în ce măsură inginerul de sunet poate schimba feeling-ul unei piese: am primit mixuri ce mergeau de la un sound de death metal old-school până la cel mai pur sound de Gothenburg… Jeremy intuise însă cel mai bine direcţia în care mergem. Nu în ultimul rând, prezenta garanţii de seriozitate, având un studio profi şi un portofoliu serios. Faptul ca mixa şi alte tipuri de muzică a mai constituit un avantaj din punctul meu de vedere (când am aflat ca a terminat Berkley-ul am înţeles şi de ce mix-ul lui mi-a atras atenţia din prima).

Rezultatul poate fi apreciat de oricine, până la momentul lansării albumului, prin intermediul pieselor postate pe myspace, bineînţeles, în limita calităţii permise de streaming-ul lor. Personal cred că a reuşit sa menţină mixul pe linia foarte fină de demarcaţie dintre un balans ce lasă fiecărui instrument loc să se exprime şi o dinamică cât mai bună a întregului, menţinând tensiunea dintre ele şi agresivitatea ce o implică.

Ce aşteptări aveţi de la „As I Go Under”?

Dificilă întrebare… Pe de o parte, aş fi ipocrit să susţin că nu mă interesează posibilele reacţii ale celor ce vor alege să asculte albumul, pe de altă parte, sunt conştient că albumul n-ar fi fost ceea ce este dacă ar fi fost realizat vizând aceste reacţii. Exprimarea artistică este în sine una solipsistă, atâta vreme cât rămâne una originară, iar întâlnirea cu receptorul are loc în măsura în care reuşeşti să diluezi (mai bine spus, sa înalţi) experienţa personală la nivel universal.

Nu pot decât să sper ca unii vor face efortul necesar pentru a se bucura de acest album în totalitatea lui. Deşi sinceritatea nu este o garanţie a calităţii, „As I Go Under” este un album anacronic de sincer şi personal. Cum gusturile nu se discută, cel mai rău scenariu ar fi cel în care albumul nu generează niciun fel de reacţii, dar asa cum îl văd eu, se înscrie oarecum în genul „love it or hate it”. Cale de mijloc nu prea este.

Cum se desfăşoară procesul creativ la Sincarnate?

De obicei cine are o idee de riff sau linie muzicală vine cu ea la sală şi începem sa „brodim” împreună pe baza lor până când prind o formă agreată de toată lumea. Aici fiecare are ceva de spus, dezvoltând partea sa de instrument în ce fel crede de cuviinţă pentru a da cât mai bine în întreg. Eu încerc apoi sa păstrez balansul între instrumente, având în vedere şi linia vocii, când pun pe hârtie forma finală a piesei. Aceasta nu este însă o reţetă pe care o urmăm neapărat, lucrurile se pot întâmpla diferit, în funcţie de inspiraţie şi moment.

Ce echipament aţi folosit la înregistrări?

Nimic extraordinar şi care nu poate fi cumpărat şi de la noi, la un preţ rezonabil. Un amplificator pe lămpi Bugera 333XL dublat de un cabinet 4X4 Harley Benton, o interfaţă M-Audio, microfoane Shure pentru preluarea chitarelor şi T-Bone pentru înregistrarea tobelor, trei sau patru chitare acustice (nu mai ştiu câte am încerca până am reuşit să găsim una care nu falsează), un talger, câteva monezi de 50 de bani… cam asta ar fi tot. Restul e mâna lui Cristi care a supervizat înregistrările, şi bineînţeles, mai târziu, a lui Jeremy Krull.

Coperta albumului este realizată de binecunoscutul Costin Chioreanu. Ai putea să ne descrii conceptul din spatele acesteia?

Costin s-a întrecut pe sine însuşi cu această lucrare, iar coperta de la „As I Go Under” este modul în care el a transpus în imagini propria viziune asupra ceea ce noi dorim să transmitem prin acest album. Lucrarea iese din canoanele obişnuite ale genului, e provocantă, naivă şi deconcertantă la o prima vedere, bogată însă în trimiteri şi subtilă în aluzii.

Ca orice „opera aperta”, permite diverse interpretări şi cea pe care o pot da eu e doar una personală: un personaj ce e pe cale sa facă trecerea între două lumi însă a rămas încremenit în proiect datorită propriilor limite. Anumite detalii trimit la piese anume şi întreg conceptul este o reflecţie asupra mesajului albumului. Personajul principal are capul întors spre trecut, ochii închişi, conştiinţa şi propria-i suficienţă de sine îl trag spre patul din care, de fapt, n-a putut să se ridice niciodată (On the Procrustean Bed).

Privind coperta excelent realizată şi ascultând cele trei piese noi pe care le-aţi pus la dispoziţia fanilor pe pagina Myspace, e destul de lesne de concluzionat că totul se află la cote ridicate în ceea ce priveşte noul vostru album. Câte sacrificii implică atingerea unui asemenea nivel calitativ?

În privinţa coperţii, doar Costin ar putea să-ţi răspundă la întrebare, eu mă întreb încă „cum?!”

În ceea ce ne priveşte, doresc să evit pe cât posibil uzitatul stereotip cu „cât am muncit şi cât am mai suferit” şi îţi voi spune doar ca „As I Go Under” se poate recomanda singur, fără vreun sprijin lacrimogen din partea noastră. Nu interesează pe nimeni câte „ore, lacrimi şi sudoare” ai investit într-o astfel de intreprindere, ci dacă albumul sună bine, iar în acest caz, da, sună bine, fără nume răsunătoare pe coperţi şi sume ameţitoare investite în acest gen de reclamă.

În ultimii ani au apărut pe Internet mai multe platforme de promovare/distribuţie precum Bigcartel sau Bandcamp. În ce măsură crezi că ar ajuta acestea trupele româneşti să îşi promoveze propriile creaţii?

Aici chiar m-ai prins în offside şi nu as şti ce să-ţi răspund, de vreme ce acum aud de ele pentru prima oară. Intuiesc că acesta va fi viitorul, în pofida colecţionarilor sau împătimiţilor ce preferă sa ţină în mână un CD tradiţional, dar deocamdată, la nivel de promovare, tot casele de discuri dau tonul, online sau offline. Bineînţeles, orice platformă digitală este un ajutor indispensabil pentru trupe aflate la început şi nu numai, deci în măsura în care putem, vom face tot posibilul să fim cât mai prezenţi şi în mediul virtual. Pe de altă parte, nicio trupă nu a devenit cunoscută doar prin intermediul acestui mijloc, ci astfel a ajuns în atenţia unei case de discuri sau a alteia.

Fără îndoială, dintre toate ţările fostului bloc comunist, Polonia are cea mai dezvoltată şi respectată scenă metal în Europa la ora actuală. Deşi şi România se poate mândri cu câteva trupe metal care au scos albume sau au plecat în turnee în Vest, acestea cam pot fi numărate pe degetele unei singure mâini. Ce anume crezi că îi lipseşte scenei autohtone ca să se apropie de nivelul celei poloneze?

Îmi aduc aminte cu nostalgie că în 1992 îmi cumpăram din Germania „The Ultimate Incantation” a celor de la Vader, exista doar vinil-ul pe care nu aveam la ce sa îl ascult, şi hotărâsem să-l cumpăr după ce erau cei de-acolo să mă dea afară că stăteam de câteva ore ocupând un stand unde puteai să asculţi albumul. Nu prea mai rămâne nimic de spus… doar că au o scenă unde şi cele mai obscure trupe ar rupe scena de la noi în două, acolo fiind trupe de eşalonul 2 sau 3. Personal nu cred ca lipsa sculelor, banilor, fanilor, interesului, deşi foarte adevărate, sunt adevăratele piedici cu care se confrunta scena româneasca. Multă vreme scena de la noi a rămas însă tributară curentelor de afară, chiar în momentele în care acestea erau pe ducă (probabil valul ajungea la noi mai târziu, când la ei deja se întâmpla altceva). Dacă ai ceva de spus, iar muzica este modul în care reuşeşti cel mai bine sa te exprimi, curentele ar trebui să fie ultimul punct de reper de la care să pleci. Mai simplu, cea mai bună idee ar fi sa fii sincer cu tine şi să nu ţinteşti un succes imediat la public. Pe de altă parte, nu putem spune că lucrurile nu se mişcă şi la noi mai bine. Ar fi de ajuns să ne aducem puţin aminte anii 1999–2003 când totul era mort. Pe atunci nimeni nu visa că vreo trupă româneasca va cânta la Wacken sau măcar va avea un turneu în afara graniţelor, deci lucrurile se mişcă şi la noi, iar în ultima vreme chiar bine, şi la nivel discografic. Nu ştiu numere exacte, dar mi se pare că anul acesta este unul din cele mai bogate în lansări de discuri autohtone, unele chiar având ceva de spus şi dincolo de mica noastră scenă, ceea ce nu poate decât sa ne bucure.

Acum la final, ai ceva să le transmiţi fanilor Sincarnate?

Să rămână sinceri cu ei înşişi.

Adresa de Myspace Sincarnate: http://www.myspace.com/sincarnateband

For the English version click here

Descarcă gratuit un DVD RADIOHEAD live 2009

On 23rd August 2009 a group of Radiohead fans descended on the Výstavištĕ Holešovice Exhibition Hall in Prague on a mission – to capture the band playing using as many different angles as possible. Bringing together the exceptional talents of many contributors, here is the result.

clic pe imagine

15 Step /
There There /
Weird Fishes/Arpeggi /
All I Need / Lucky / Nude / Morning Bell / 2+2=5 /
A Wolf at the Door / Videotape / (Nice Dream ) /
The Gloaming / Reckoner /
Exit Music (FOR A FILM) / Bangers n Mash /
Bodysnatchers/ Idioteque / Pyramid Song /
These Are My Twisted Words / Airbag /
The National Anthem /
How To Disappear Completely / The Bends /
True Love Waits / Everything In Its Right Place /
123 MINUTES
WIDESCREEN
16:9 PAL/NTSC
AUDIO DOLBY STEREO
320kbps
Extra special thanks to Radiohead for providing the audio masters
STRICTLY NOT FOR SALE – BY THE FANS FOR THE FANS – PLEASE SHARE AND ENJOY

Marius Giura & Adriana Cârcu: dialog despre jazz. Partea II

Cum se organizează un asemenea festival? Într-un cuvânt?  În trei cuvinte? Într-o frază?

Greu. Cu mulţi nervi. Nu ştiu cât de greu se organizează dincolo aşa ceva, dar într-o ţară în care finanţările în mare proporţie nu au nimic de a face cu cultura, e groaznic de greu.  Spre exemplu, există firme extrem de puternice, care sunt interesate de a-şi crea o imagine la festivaluri rock, pop sau la concerte si manifestări care nu au parte de un public atât de numeros, şi totuşi refuză să susţină un asemenea festival.  La zece sponsori abordaţi poţi să speri la un rezultat pozitiv poate de la unul.  În acest context prietenii contează enorm. Aşa s-a întâmplat cu Eberhard Weber sau cu o firmă de avocatură din Bucureşti al cărei patron este fan de jazz şi care mă sprijină necondiţionat.  Aşa se întâmplă cu relaţia bună pe care o am cu cei de la Orange. Dar adevărul este că de la Timişoara nu prea vine nici un ajutor. Este un lucru inexplicabil.

Cum a devenit Gărâna un garant al calităţii pentru muzicieni?

Înainte să se fi construit hotelul de cinci stele de la Crivaia, care este condus de Andrea Tomoioagă, o femeie inimoasă şi pasionată de jazz şi care ne sponsorizează camerele pe perioada festivalului, trebuia să-i conving pe muzicieni să vină încoace spunându-le poveşti cu un sat de vacanţă şi alte asemenea.  Încet, încet am învăţat ce trebuie făcut şi cum să mă folosesc de frumuseţea acestor locuri ca să atrag muzicienii la Gărâna. Faptul că nu am avut nici o reacţie negativă, ba chiar aprecieri neaşteptate, ca cele câteva cuvinte de mulţumire scrise de Jan Garbarek, este un indiciu că strădania mea este apreciată.

Care este criteriul de selecție a artiştilor?

Criteriul meu este unul de ordin subiectiv şi personal, bazat pe propriile-mi afinităţi. Ascult sfaturi, dar iau singur deciziile. Poate sună aspru, dar am fost mereu de convingerea ca ceea ce fac trebuie să fac pe cont propriu.  Dacă reuşesc, este meritul meu, dacă nu, este vina mea. Îmi asum ambele riscuri.  Sunt un fel de lup singuratic şi încerc că rezolv cât mai mult singur. Îmi e greu să lucrez si cu cei cu care sunt nevoit s-o fac.

Ce aduce Gărâna nou?  Exista un aşa numit ”stil Gărâna”, un anume specific?  Si dacă da, cum l-ai defini?

Gărâna este un eveniment cu un standard ridicat, pe care eu l-aş defini drept festival de jazz contemporan; un termen folosit în special în Europa.  Am avut şi artişti americani de frunte, dar aleşi tot după gustul meu şi care nu sunt neapărat tributari jazz-ului tradiţional.  Mike Stern, de pildă, poţi să spui că e un artist al lumii cu un stil personal, care n-are foarte mult de a face cu un Wes Montgomery sau sau alţi mari muzicieni americani tradiţionali.  Stanley Jordan la rândul lui a căutat să-şi creeze o linie proprie, are un stil sofisticat, de parcă ai auzi patru instrumente deodată, nu unul.  Prezenţa Particiei Barber ţine de o dorinţă a mea mai veche de a avea o solistă americană.

În ce măsura se conectează festivalul la tradiţia jazzistică românească sau chiar la cea locală? Mă refer la muzicienii din a doua generație timişoreană, ca Paul Weiner, Puba Hromadka, Liviu Butoi, Eugen Gondi, sau chiar şi Mircea Tiberian, ca să numesc doar câţiva?  După câte ştiu, sunt cu toţii încă activi.

Muzicienii pe care i-ai numit fac parte, aproape toţi, dintre fondatorii acestui festival. Liviu Butoi, după cum spuneam, a fost primul director muzical al festivalului şi poate chiar mai mult decât atâta.  Ceilalţi au cântat şi ei la primele ediţii. Tiberian a mai cântat de multe ori aici. Cu Liviu, care cântă bine şi are nişte realizări discografice foarte frumoase, discut în fiecare an posibilitatea de a participa la festival. Sunt puţini în România care pot participa la un festival de o asemenea anvergură. Legat de Weiner şi de Puba a existat un moment în care Paul a fost oarecum iritat de noul trend pe care l-am dat festivalului.  El îşi dorea probabil ca acest festival să rămână bănăţean; o manifestare de familie la care să vină doar cunoştinţe.  E un punct de vedere pe care-l respect, dar eu structural aşa cred ca sunt croit: eu trebuie să merg mai departe.  Am încercat în fiecare an să-i abordez şi să-i aduc pe scena festivalului, pentru că ei reprezintă enorm pentru tradiţia jazz-ului timişorean.  Cu Puba Hromadka am făcut o emisiune extraordinară la radio anul trecut şi în momentul de faţă aştept de la ei un come-back. Ei au început un lucru bun şi eu l-am dezvoltat, cred eu, bine.

Este clima motivul pentru care la Gărâna nu se cultivă tradiţia jam-session-ului?

La ora la care se termină concertele, pe frigul care se lasă noaptea, e greu sa mai faci jam-uri.  În plus, acesta este un festival extrem de dinamic. Trupele din străinătate vin, cântă şi pleacă; aeroportul e departe. În general se pleacă dimineaţa următoare, pentru că seara deja se cântă altundeva şi fiecare se bucură de câteva ore de somn.

Şi dacă s-ar începe mai devreme?

Nu este posibil tocmai din cauza acestor conexiuni aeriene internaţionale. Datorită lor trupele trebuie să facă proba de sunet în cursul după-amiezii.  Dacă aş avea un elicopter aceste lucruri ar fi posibile.

Seara, după toată nebunia organizatorică de peste zi, reuşeşti să te deconectezi şi să savurezi muzica pe care ţi-ai dorit s-o auzi aici, la Gărâna?

Ieri, după mulţi ani, am făcut asta.  A fost primul concert pe care l-am văzut, nederanjat, de la A la Z.  Mi-am căutat un loc departe de întrebări, de prieteni şi de cunoştinţe şi am ascultat doar muzica.

Duminică 25 iulie

Ajung la han cu o întârziere de un sfert de oră, datorată unor mici vicii de logistică, dar şi faptului că, după ploaia torenţială, care a început ieri după-amiază şi care a biciuit Gărâna timp de vreo 12 ore, prima bucată de drum de la Cabana Sportivilor a devenit greu practicabilă.  Marius îmi acceptă scuzele cu un zâmbet. Abia dacă ştiu cum să abordez dezastrul meteorologic care s-a abătut asupra festivalului.

Marius, cum stai cu nervii?

M-am consolat. Dezastrul de ieri a fost o pierdere în primul rând financiară. Păcat că s-a întâmplat într-o seară atât de bogată muzical.  Este pentru prima dată în istoria festivalului că plouă înaintea primului concert al serii.  Şi ce ploaie! Semnele nu se arată prea faste nici pentru astă-seară.  Acum avem cam vreo zece grade şi cerul e acoperit.

Care sunt impresiile serii trecute?

A fost o seară absolut grozavă.  Am ascultat trei numere frumoase începând cu Marcin Wasilewski Trio, trupă care s-a lansat ca formaţie de acompaniament pentru Tomasz Stanko, liderul şcolii poloneze; poate cea mai tare scoală de jazz din fostul bloc estic.

Marcin Wasiliewski Trio

Jazz clasic, aşa cum îl ştim şi-l iubim.

Exact. Apoi au fost Brederode Quartet cu un pianist foarte sensibil şi muzical, un fel de filozof al jazz-ului olandez, proiect plin de sensibilitate şi de viziune, care, mie personal, mi-a plăcut cel mai mult.

Brederode Quartet

A urmat Wolfgang Muthspiel, un ghitarist de excepţie care a cântat cu Pat Metheny şi cu Jack DeJohnette, cu Maria Joao şi cu Trilok Gurtu, cu un proiect foarte bun, poate pe alocuri inegal stilistic, dar cu interpretări foarte corecte şi foarte frumoase, cu solistici admirabile şi un stil pe alocuri tributar swing-ului. Grupul maghiar Djabe, cel mai bun grup de fusion din Ungaria – un grup care cântă frecvent în Statele Unite (au două premii Grammy) -, a fost în nota aşteptărilor mele: foarte buni profesionişti; foarte bine plasat la încheiere, când publicul trebuia puţin încălzit.  Cei care au plecat înainte de a-i vedea au ce regreta.

Marius, unde se află jazz-ul românesc azi?

Foarte grea întrebare.  Jazz-ul românesc are istorie, are tradiţie, dar nu prea are prezent. Cum spuneam, foarte multe dintre valorile noastre au plecat peste hotare.  Proiectele lor sunt internaţionale şi ei nu mai sunt asimilaţi jazz-ului romanesc. Eu mi-am făcut un titlu de onoare să aduc artişti din diaspora.  Au mai rămas câţiva muzicieni din garda veche: Johnny Răducanu, Marius Popp, Aura Urziceanu, care cântă tot mai puţin.  După ei urmează un hiatus foarte mare.  Mai sunt câţiva muzicieni la vârsta deplinei maturităţi, cum sunt Mircea Tiberian, Liviu Butoi, Toni Kühn, care la rândul lor se descurcă foarte greu cu concertele; concertele de club, de pildă, sunt plătite ridicol.  Sunt alţi câţiva muzicieni buni care au virat spre alte genuri, mai facile şi mai bănoase.  Tânăra generaţie este foarte promiţătoare, dar o parte dintre ei a plecat deja.  Deci prezentul e destul de palid iar viitorul e incert, mai ales în condiţiile actuale. (Sună telefonul şi deduc din conversaţie că Wolfert Brederode şi încă un muzician din trupa lui au dispărut cu tot cu bagaje şi nu sunt de găsit niciunde…) În general promovez  nume mari ale jazz-ului românesc sau trupe foarte tinere, cum au fost şi Funky Growl.

Vorbind despre tradiţia şi continuitatea jazz-ului românesc tocmai mă gândeam la Nicolas Simion – un saxofonist remarcabil, care de data asta a venit ca spectator -, şi la faptul că el, în compoziţiile sale, face o prelucrare stilistică foarte discretă şi elegantă a melosului românesc.  În felul acesta mă gândesc că, deşi cântă peste tot în Europa, el poate fi asimilat continuităţii jazz-ului românesc.


Etno-jazz este un gen pe care eu, în general, nu-l agreez foarte tare, dar ce face el este într-adevăr foarte, foarte frumos şi nu întâmplător are succesul pe care îl are. A cântat cu mari muzicieni şi a ajuns la nişte performanţe pe care doar el şi Decebal Bădilă le au în străinătate. (Au fost găsiţi olandezii, dar acum este nevoie de o maşină separată pentru Particia Barber) La fel şi Alexander Bălănescu, deşi el face parte din altă categorie.  El a plecat de foarte tânăr şi s-a format ca muzician la Londra, unde a făcut şi conservatorul. Proiectul lui, Maria T., este o culme a prelucrării muzicii Mariei Tănase. Amândoi au cântat la festivaluri organizate de mine şi au fost enorm de bine primiţi.

Este  festivalul de la Timişoara, iniţiat tot de tine, iată, acum la a patra ediţie, o prelungire sau o completare a celui de la Gărâna?

Este un moment delicat să răspund la întrebarea asta.  Când am început să-l organizez eu am considerat că, având în vedere tradiţia jazzistică a Timişoarei, el era necesar şi, deşi am fost privit cu reticenţă, nu m-am lăsat abătut. Consider şi azi că Timişoara merită să stea în rând cu Sibiul şi cu Bucureştiul.  Astfel a început seria unor festivaluri la care au cântat artişti cu adevărat mari. Aşa mi-au reuşit trei ediţii fabuloase; un altfel de jazz decât cel de la Gărâna, mult mai soft, mai sofisticat. Am avut de la prima ediţie nume mari ca Esbjorn Svensson, Tord Gustavsen, Bobo Stensson, Nils Petter Molvaer sau, cum spuneam, Alexander Bălănescu. Au fost şi români, Aura Urziceanu, Anca Parghel; a fost Decebal Bădilă.

I-am adus pe Erli Krause la Timişoara, după 41 de ani, împreună cu Doru Apreotesei şi cu Dixi Krauser, într-un un concert extraordinar. Cu acest festival am umplut un gol, la fel cum am umplut un gol şi cu festivalul de la Gărâna.

Unde se situează festivalul de la Gărâna în raport cu intenţiile tale?

Prezenţa atâtor artişti mari la acest festival este o capcană pe care o întind tinerei generaţii.  Românii trebuie să vadă lucruri pe care nu le-au văzut atâţia ani, trebuie să ştie ce înseamnă jazz-ul cel mare, pentru că doar aşa poţi ajunge să-ţi formezi un gust sigur.  Câteodată am încercat să aduc câte o trupă care cântă mai uşor; mai frivol, ca să zic aşa.  Şi asta este, de fapt, tot o capcană; o modalitate de atracţie. Ceea ce îmi doresc eu este să educ şi să canalizez gustul tineretului pentru jazz. Nu ştiu dacă acest lucru mi-a reuşit, dar când mă uit în jur şi văd că vin atâţia tineri docţi şi buni cunoscători ai muzicii de jazz, cred că sămânţa aruncată de mine a început să încolţească.

Pe cine-ţi doreşti să aduci, pe cine putem spera să ascultăm, la festivalurile viitoare?

Vreau să-l aduc pe Anouar Brahem, pe Pat Metheny şi pe Matthias Eich, un norvegian de mare fineţe şi sensibilitate.  Există, de asemenea, un proiect despre care am vorbit de vreo câţiva ani şi care nu s-a materializat încă: un duet Martin Taylor – Ulf Wakenius. Mi l-aş dori pe Keith Jarrett, dar nu-mi fac iluzii. Mi-aş mai dori să-l aduc odată pe Garbarek şi asta cred că-mi va reuşi.

Luni 26 iulie

Cerul e întunecat iar La Răscruce plutește acel aer dezolat, caracteristic sfârşitului unui eveniment. Mi-am ascuns cu greu surpriza când, ieri, la despărţire, Marius mi-a spus că ne vom revedea azi – în nebunia demontării – pentru un scurt wrap-up. Apare cu braţul plin de pulovere şi hanorace pe care le împărţise pe la prieteni seara trecută.  Nu este nici mai trist şi nici mai vesel decât de obicei; nu pare uşurat şi nici nu-l stăpâneşte vreo furie mocnită.  E frig. Ne aşezăm înăuntru şi comandăm cafea şi mămăligă cu brânză şi smântână.

Bună dimineaţa, Marius. Cum te simţi acum, la sfârşit de festival?

Bună dimineaţa. Sunt foarte obosit, dar destul de mulţumit.

Ce a reuşit aşa cum ţi-ai dorit?

Concertele au fost reuşite.  Alegerile făcute s-au dovedit inspirate, cel puţin în ceea ce mă priveşte.

Ce nu a reuşit cum ţi-ai fi dorit?

Festivalul ăsta a depins foarte mult de bilete iar faptul că am avut două zile aproape moarte sporeşte precaritatea financiară în care ne aflăm.

Ai face ceva altfel?

Împotriva ploii şi a naturii nu prea ai ce să faci. Pe de altă parte, ceea ce s-ar putea face altfel nu depine de mine.  Aş betona aleile şi aş scoate comerţul din incinta festivalului, dar, după cum ştii, acel spaţiu nu-mi aparţine; el îmi este dat în folosinţă pe perioada festivalului, dar proprietarul dispune de el cum doreşte.

Ai vrea să faci un review muzical al seri trecute?

A fost o seară de care mi-a fost puţin frică din cauza vremii, dar care mi-a plăcut enorm. Începând cu primul duet, un proiect puţin mai greoi pentru public, saxofon plus acordeon. Acest Trygve Seim aduce într-adevăr cu Garbarek la începuturile lui. Mi-a fost de asemenea teamă că pianul Particiei Barber va fi afectat de umiditate, dar totul a mers bine şi recitalul cred că a fost o surpriză pentru toată lumea.

Patricia Barber

Într-adevăr, recitalul ei a fost o surpriză şi pentru mine. O muziciană sensibilă şi nuanţată, care îşi dozează efectele cu multă economie, ceea ce le face şi mai spectaculoase. Este favorita mea absolută.

Recitalul Dan Berglund’s Tonbruket a fost incendiar; un proiect jazz-rock în care rockul ocupă cam 60%.  Publicul a fost încântat.

Dan Berglund

Pentru că vorbeam acum câteva zile de publicul specializat de la Gărăna, am observat aseară cu uimire cum el se lasă totuşi dus de frenezia specifică rockului. A puncta recitalurile de jazz cu accente de rock este azi un trend caracteristic multor festivaluri mari.

O surpriză foarte mare a fost Bega Blues Band în noua formulă, care dă mari speranţe acestui grup. Au sunat foarte bine.  Ghitaristul, Alex Man, este foarte bun şi a fost în mare vervă, iar vocalista, Maria Chiorean, a făcut progrese remarcabile şi, dacă-şi va păstra linia, în cinci ani va ajunge o cântăreaţă mare. Trupa nouă s-a format ca o notă de continuitate şi de mulţumire faţă de ceea ce a făcut Kamo atâţia ani, proiect în cadrul căruia, Toni Kühn revine, în sfârşit, pe scena festivalului, fapt care mă bucură enorm – mi l-aş dori şi cu chitara, dar Toni e imprevizibil.

Bega Blues Band

Marius, ce  ar trebui să se întâmple ca acest festival să nu mai aibă loc?

Festivalul acesta va avea loc oricum. Depinde unde.  Sunt multe nemulţumiri legate de condiţiile de funcţionare ale acestui festival în Gărâna, plecând de la dificultățile pe care le avem cu hotelierii din zonă până la relaţia cu proprietarii locului si angajații lor.  Dacă festivalul acesta va muri în forma în care se află el acum, probabil că va muri din cauza cârnaţilor şi a atitudinii hulpave a acestor comercianţi conjuncturali.

Deci ar însemna că vor ajunge cârnaţii să ne mănânce pe noi şi nu invers.

Cam aşa.  Poate că aşa sunt eu structurat, dar nu mi se pare firesc ca cineva să  facă profit de acest gen, folosindu-se de notorietatea acestui festival.

Cum ai caracteriza ediţia aceasta?

Am stat toată noaptea şi m-am gândit la tot ce s-a întâmplat până acum şi, cu toate că nu au fost atâtea mari vedete ca în alte dăţi, din punct de vedere muzical cred că a fost o ediţie foarte ridicată valoric. Cred că, în ciuda vremii, cine a vrut sa asculte a avut ce asculta. Deci pot spune  că a fost o ediţie reuşită.

Când organizezi evenimente de asemenea anvergură este foarte greu să-i mulţumeşti pe toţi. Te afectează critica?

Ascult, cântăresc şi călăresc mai departe.


Foto: ©Richard Wayne