Nu vă speriaţi, nu scriu sub impulsul vreunei midlife crisis (cel puţin nu încă, mai aveţi răbdare vreo 6-7 ani). Anul acesta nu m-a prins nici cum Eurovisionul, o fi fost de la vremea schimbătoare, de la criza mondială sau simplă plictiseală. Aşa că am declinat oferta tradiţională de vizionare în grup. Totuşi, într-un final am sucombat tentaţiei şi am deschis televizorul.
Mi se spusese să fiu atent la ucraineancă (o voce excelentă de altfel, care ar fi meritat mai mult) însă mi-au fost suficiente cele 15-20 de secunde din refrenul piesei Satellite pentru a o remarca din mare masă de bucăţi şlăgăroase şi, de la un punct, de-a dreptul redundante. Lena nu este o cântăreaţă profesionistă şi a câştigat tocmai din această cauză. Acolo unde majoritatea au mers pe coregrafii sofisticate şi orchestraţii pompoase, Lena a etalat o naturaleţe dezarmantă, beneficiind de o orchestraţie inteligent redusă doar la strictul necesar. Cu o prezenţă scenică ce nu a riscat nici o clipă să eclipseze muzica, ea a demonstrat încă o dată, dacă mai era cazul, că nu există o reţetă a succesului pop, alta decât personalitatea artistului. Faceţi un exerciţi de imaginaţie şi eliminaţi timbrul, inflexiunile şi accentul, iar din Satellite veţi rămâne doar cu o simplă linie melodică pe refren cu care restul participanţilor la concurs ar fi eşuat lamentabil. Magia o face puştoaica de 19 ani, parcă direct coborâtă din pelicule ca Juno sau American Beauty, care mai mult a recitat acolo unde alţii s-au chinuit să cânte şi a cântat acolo unde aproape toţi au urlat din toţi rărunchii. Să o mai ascultăm încă o dată, acum când e proaspătă, nu de alta dar probabil că într-un final ne va tortura vara muzicală.
Audiţie suplimentară: SoKo – I’ll Kill Her, o franţuzoaică cu origini poloneze care graseiază delicios şi sacrifică dicţia limbii engleze de dragul expresiei artistice.
Nu sunt un ascultător înrăit al vreunui stil muzical. Nu sunt nici măcar un ascultător pasionat de muzică. În tot ceea ce ascult, prioritatea numărul 1 este sunetul. Aşadar, nu vă aşteptaţi să citiţi în recenziile mele istorii ale grupurilor / proiectelor respective sau comparaţii cu alte albume. În general astfel de chestiuni nu mă interesează, fiind pus uneori în postura de complete idiot în momentul în care sunt întrebat ce muzică ascult, ce grupuri îmi plac etc. Cele scrise mai sus se aplică şi în cazul Food – am două albume însă habar nu aveam, până foarte recent, cine formează acest grup.
I-am ascultat prima dată pe norvegieni acum câţiva ani buni, când am descărcat un album de-a lor de pe ceva sit rusesc: piesele nu aveau titluri, albumul nu avea nici o descriere. Ce conta… Ceea ce am putut asculta m-a înnebunnit*. Am aflat mai târziu că era vorba despre Organic & GM Food. Ceea ce puteţi însă citi mai jos nu se referă la acest album, ci la un altul, abia apărut la ECM (2163).
Când eram mic, bunicii mi-au făcut cadou un joc numit Marocco. Totul arăta ca un pachet de spaghetti: un mănunchi de beţe divers colorate, fiecare culoare valorând un anumit număr de puncte. Beţele se strâng în mănunchi şi li se dă drumul rapid. Beţele o să cadă unele peste altele. Ideea de bază era că fiecare jucator trebuia să ia un băţ pe rând, fără însă să le mişte pe celelalte aflate în proximitate, având voie să folosească, pentru a se ajuta, din beţele deja ridicate.
Mi-am adus aminte de acest jos ascultând ultimul Food: Quiet Inlet. Extrem de simplu în structură şi sunet, Quiet este o invitaţie la joc, un joc elegant în care piesele sunt reduse la forme esenţiale, aproape perfecte, palpabilul fiind dublat, şi nu înlocuit, de audibil. Fiecare notă poate fi ascultată în toată splendoarea sa, fiecare notă poate defini întreg albumul, fiecare notă poate fi extrasă din mănunchi uşor, atent, fără ca prin aceasta integritatea albumului să sufere cu ceva… Dimpotrivă, extragi, asculţi, atingi o notă / un instrument şi te bucuri, te scufunzi în complexitatea unui singur sunet… readus fiind la viaţă de un altul… cel de dedesubt, cel de deasupra… cine ştie, ce importanţă are?
Jucând Marocco o perioadă destul de îndelungată, ajunsesem la concluzia că marii maeştri în jocul-cu-beţe nu mai aveau nevoie de mănunchi pentru a juca. Totul se petrecea în mintea lor. Quiet Inlet mi-a confirmat că am avut dreptate.
* Aceasta şi din cauză că, odată cu albumul, luasem şi ceva virus foarte cute care, din când în când, îmi oferea binecunoscuta privelişte a ecranului albastru din Windows, textul fiind înlocuit cu rugăciunea Tatăl nostru. În rusă.
Altar este una din cele mai vechi şi mai respectate formaţii ale scenei metal din România, având în spate o carieră de nouăsprezece ani, timp în care trupa a lansat patru albume de studio şi un EP, a dat nenumărate concerte şi a participat la multe festivaluri naţionale şi internaţionale. Aşadar, l-am rugat pe chitaristul Damian să ne răspundă la câteva întrebări legate în special de planurile de viitor ale formaţiei, dar şi de starea actuală a scenei underground.
Anul trecut aţi revenit în atenţie cu un EP intitulat „Under Control,” care conţine două piese foarte dinamice şi pline de nerv. Acest material indică direcţia muzicală a următorului vostru album?
Dacă ne-ai fi întrebat asta în toamna lui 2008 când am terminat acele piese, am fi răspuns categoric „da.” Acum răspunsul ăsta mi se pare puţin amuzant; dacă e să punem acele două piese lângă celelalte şase care sunt acum gata şi lângă cele patru aflate în plin proces compoziţional, EP-ul „Under Control” ar părea de departe un material extrem de soft, aproape radio-friendly :)) Nu cred că exagerez când spun asta, piesele noi vor sta mărturie.
Un alt aspect interesant al EP-ului este că cele două piese sunt cântate în engleză, ceea ce nu s-a mai întâmplat din 1998. Din câte am înţeles, şi următorul material va fi tot în engleză. Prin asta semnalaţi faptul că intenţionaţi să vă adresaţi unui public mai larg şi să pătrundeţi pe piaţa internaţională?
Unui public mai larg cu siguranţă! Cu piaţa internaţională… nu ştiu sincer ce să spun. După douăzeci de ani de implicare totală în muzică, a început să se vadă tot mai clar şi să fie tot mai evident că nimeni „de afară” nu e interesat şi nu dă doi bani pe nici o trupă sau produs de la noi, chiar dacă acestea sunt poate la un nivel net superior faţă de sute sau mii de trupe de acolo. Se pare că aşa stau lucrurile, nu înţeleg exact din ce motiv, şi trebuie să ne împăcam odată şi odată cu asta. Pe cei de afară nu-i interesează nici cum e la noi, nici ce se cântă, nici cum se cântă, NIMIC. Am intuit totuşi că viitorul album va fi oglinda cea mai clară şi mai sinceră a ceea ce simţim fiecare dintre noi faţă de muzică, faţă de stilurile cu care am crescut, am învăţat şi am ajuns să ne dorim să le cântăm; şi muzica asta, acolo la originea ei, se cânta de fapt în engleză… cred că ăsta a fost principalul motiv pentru care am ales calea asta. Posibil să fie un mod de acces şi către publicul din afara ţării… e posibil să ne gândim şi la un mini-album în română pentru piaţa de la noi… rămâne să vedem în timp cum vor sta lucrurile.
Cum decurge lucrul la album?
Exceptând faptul că lucrăm la el în etape, totul e la superlativ din punctul ăsta de vedere 🙂 Din păcate, situaţia financiară, problemele vieţii private, precum şi faptul că o parte din noi au şi job-uri full-time, ne împiedică să ne încadrăm în acel scenariu perfect, urmat de toate marile trupe: să ne închidem în sala de repetiţii pentru cinci-şase luni, şi când ieşim de acolo, să ieşim şi cu piesele gata de tras. Cred că ideile iniţiale ale unor piese ca „Amerikan Justice” sau „Back in Business”, primele piese de după „era Atitudine,” îşi au originea undeva la începutul anului 2007. Apoi, pe final de 2008, au venit cele de pe EP, iar anul acesta, din ianuarie şi până în prezent, lucrăm la cel de-al treilea set – patru piese terminate în acest moment şi încă patru în faza de proiect-schiţă. Deci, după cum se poate vedea, albumul ăsta se naşte foarte încet, dar sănătos 🙂 În săptămânile când reuşim într-adevăr să ne închidem în sala de repetiţie măcar pentru un weekend, ideile bune prind contur şi strălucire, iar părţile se leagă miraculos între ele, dând naştere la piese care, credem noi, vor deveni capodoperele de necontestat ale acestei trupe. Niciodată Altar nu a fost mai în formă din toate punctele de vedere ca ACUM!
Pe albumul „Atitudine” aţi avut o serie de invitaţi. Veţi proceda la fel şi pe viitorul material de studio sau va fi interpretat 100% de voi?
Încă nu am luat în calcul acest capitol. Sincer, nici nu cred ca ne-a trecut prin cap la vreunul din noi aspectul ăsta, aşa că rămâne… de văzut…
Ce echipament vei folosi la înregistrări?
Ha-ha… aici ar putea fi o poveste lungă… şi totuşi voi încerca să fiu la obiect: fiecare şi-a actualizat recent echipamentul, eu personal investind în ultimii doi ani şi jumătate peste unsprezece mii de euro net în „scule”… aşa că sperăm să facem şi din sound-ul/producţia acestui material o premieră naţională. Din cinci chitare, acum am rămas doar cu trei, dar, din fericire, sunt şi cele mai bune pe care am pus mâna vreodată: – un Epiphone Explorer echipat cu hardware şi doze Gibson (500T exposed polepieced ceramic humbucker – apocaliptică!!!); un Gibson SG Custom, făcut după specificaţii personale – atât lemn, cât şi hardware şi electronica, şi un Gibson Flying V X-Factor 2008, care a avut parte şi de un upgrade electronic. Apoi amplificatorul – unicul şi atotputernicul Peavey 6505, două cabinete Marshall – un MF400 şi un ’60 Vintage la comandă. Langa toate astea, o grămadă de efecte – peste zece pedale, toate stomp-boxes, pentru că nu am fost niciodată un fan al procesoarelor sau efectelor rack. Am colecţionat, aşadar, vreo cinci pedale Boss, trei Electro-Harmonix, Dunlop, MXR, Ibanez, Line 6… de toate cred. La final, m-am îngrijorat când am văzut lanţul complet, şi cautând pe net ceva, am găsit şi o boală de care se pare că sufăr acum: GAS (Gear Acquisition Syndrome), puteţi verifica pe Wikipedia :)) Şi, ca şi cum ce va ieşi din toate astea nu e de ajuns, sunetul va trece prin „mâna” lui Paul Opriş (studiourile Godmode). Cu asta am spus tot!
EP-ul „Under Control” l-aţi lansat pe cont propriu. Care va fi situaţia cu următorul material? Îl veţi lansa tot voi sau veţi căuta o casă de discuri?
Noi nu căutăm pe nimeni, nu avem de ce; dacă vreo casă ne va căuta pe noi, implorându-ne să acceptăm să ne facă milionari, cred că vom fi fair-play şi vom bate palma. Dar, după cum arată lucrurile, albumul va fi tot auto-produs şi autofinanţat complet.
Aveţi în plan reeditarea primelor voastre trei albume, eventual în variantă remasterizată?
Au fost câteva momente când am discutat între noi despre asta, în special datorită faptului că uneori suntem bombardaţi cu astfel cereri din partea celor care ne ascultă. Dacă o să avem vreodată ocazia şi mai ales sprijinul necesar o vom face, dar ţelul unic în momentul de faţă e terminarea albumului, înregistrarea şi lansarea lui. Şi apoi un turneu de promovare, evident.
De asemenea, după apariţia albumului „Atitudine”, au existat unele discuţii privind lansarea nu numai a unei compilaţii, ci şi a unui DVD aniversar. Ce s-a întâmplat cu aceste proiecte?
Acea compilaţie a rămas la stadiul de idee, casa de producţie refuzând să mai investească ceva în munca noastră sub cunoscutul pretext al neîncadrării genului muzical în target-ul pieţei. Ei vedeau în orice mişcare legată de activitatea noastră un risc şi o risipă financiară nejustificată, aşa că, mai mult sau mai puţin oficial, am rămas pe cont propriu la scurt timp după începutul colaborării. Cu DVD-ul ne-am lovit iarăşi de refuzuri şi lipsa de sprijin de la cei în măsură să facă ca acel produs să vadă lumina zilei. Scumpa noastră Televiziune Naţională – „televiziunea românilor de pretutindeni” – iniţial a refuzat, apoi a acceptat doar să ne vândă dreptul de a utiliza tone de material din anii ’93-’98 cu Altar, pe care ei îl deţineau şi care constituia mai mult de jumătate din conţinutul finit al DVD-ului pe care noi îl doream. Mai adaug că suma pretinsă era în euro, formată dintr-o cifră cu două zerouri şi viza doar o casetă cu filmări, acestea ocupând evident mai multe casete. Încă la ideea cu acel DVD nu am renunţat nici pe departe; vom încerca din răsputeri s-o ducem la bun sfârşit poate la anul, când vom sărbători douăzeci de ani de activitate, dar nu mai promitem nimic.
Ce crezi că ar trebui făcut ca publicul autohton să devină mai receptiv atunci când vine vorba de cumpărarea CD-urilor trupelor româneşti?
Nu ştiu. S-a tot făcut şi s-a tot făcut cam tot ce se putea fără rezultat. Artiştii nu au reuşit educarea publicului în acest sens, şi nu ştiu dacă asta ar trebui de fapt să fie menirea unui artist. Cred ca „Prezentul” în care trăim şi spiritul lui nu mai cadrează cu asta. Trupele au început ca în turneele de promovare ale noilor materiale să includă în preţul biletului de concert CD-ul. Asta e singura cale se pare ca acesta să ajungă în mâna ascultătorului. Publicul nu mai colecţionează materiale discografice ca acum douăzeci de ani, când era nevoie de perseverenţă ca să pui mâna pe albumele trupelor de rock/metal; totul se rezumă la a asculta online sau a face rost „gratis” de câţiva giga de mp3-uri care rulează de câteva ori în Winamp şi cu asta se trece mai departe. Au rămas mult prea puţini aceia care aşteaptă data lansării cu ochii pe calendar şi intra la prima oră în magazin sau fac comenzi online cu cardul să-şi ia exemplarul de colecţie. Atunci când ai totul de-a gata în jurul tău tinzi sa devii ignorant şi nepăsător; gratuităţile au ajuns, în special la români, parte a felului lor de a fi. Să fie gratis şi să se dea de pomană, asta ne place nouă în ţara asta.
Crezi că scena underground autohtonă a evoluat sau a involuat în ultimii ani?
Între 2001 şi 2004, ea era puţin vizibilă, dar totuşi exista; apoi, 2006 şi 2007 cred că au fost nişte ani remarcabili în ceea ce priveşte evoluţia ei. După care a venit 2008, şi toată lumea a simţit un oarecare reflux, care în 2009 s-a transformat într-o cădere liberă fără precedent, ajunsă la paroxism acum la început de 2010. Cel puţin primele luni ale acestui an au fost se pare catastrofale pentru toţi artiştii underground, iar lipsa de interes şi ignoranţa publicului au devenit aproape o insultă. Zeci de ani, românii au plâns – în resemnarea lor mioritică – că nu au trupe; apoi au avut trupe… dar nu aveau evenimente… au venit şi evenimentele, dar ele nu erau de calitate şi „nu sunau ca afară.” Acum sunt şi trupe extrem de talentate şi evenimente nenumărate, iar la unele începe şi să sune ca afară. Şi tocmai ACUM publicul nu mai există… sau dacă există, e absent peste tot. N-am vorbit nicio clipă doar în numele formaţiei mele, ci a tuturor artiştilor pe care personal îi cunosc în România. Am spus-o mereu în toate interviurile pe care le-am dat – dacă lumea pasionată şi consumatoare de muzică nu se va „trezi” la timp, nu va învinge amorţeala mentală şi spirituală în care s-a cufundat, şi nu va înţelege că fiecare eveniment muzical ar trebui să-i anime, să-i entuziasmeze şi să-i scoată din casă şi din trăirea de „plastic” pe care le-o oferă viaţa virtuală, curând trupele underground vor înceta să existe. Şi aşa ele mai mult subzistă decât există… artiştii trebuie să facă compromisuri între a-şi păstra nişte job-uri mizere şi infecte, care să le ofere o constanţă financiară, şi a întreţine o activitate artistică ce presupune atât creaţie, cât şi activităţi live cu tot ce presupun ele – deplasări, timp şi investiţii masive, cu implicare de 101%.
Care crezi că este sau ar trebui să fie poziţia artistului în societate?
Nu ştiu precis din ce punct de vedere pui problema, dar cred că cea mai mare satisfacţie ar fi aceea de a vedea că finalitatea muncii şi sacrificiului depus îi oferă artistului şi posibilitatea de a trăi din ceea ce face. Eu unul, dacă aş putea ieşi în societate (oricare ar fi ea) şi să pot spune mândru că trăiesc decent din ceea ce fac aş fi cel mai fericit pământean din toate timpurile. Când un artist ajunge să simtă asta, înseamnă că e respectat, preţuit şi recompensat deopotrivă.
Spune-mi te rog trei albume care te-au impresionat în ultima vreme şi pe care le-ai recomanda.
Nu voi sta să sap acum în dulapul cu amintiri, o să numesc cele mai recente nume care-mi vin în minte când citesc întrebarea asta, şi anume Deftones – „Diamond Eyes,” Alice in Chains – „Black Gives Way to Blue,” şi Metallica – „Death Magnetic.”
Acum la final, ai ceva să le transmiţi fanilor Altar?
Fani cred că e mult spus… Nu ştiu exact dacă chiar există aşa ceva în adevăratul sens al cuvântului; a fi fan înseamnă a fi FANATIC după un artist sau o trupă, după creaţiile lor. Eu, pentru formaţia a cărui fan sunt, am bătut nu o dată drumurile Europei cu autobuzul, trenul, autostopul, am rămas şi nemâncat când nu am avut încotro, am dormit sub cerul liber direct pe beton, am stat în picioare câte 10-14 ore când a fost nevoie şi la temperaturi de plus 41 de grade sau -14 grade. Nu ştiu dacă pentru noi sau vreo alta trupă din România a făcut cineva vreodată asta sau ar face-o… deşi e posibil, poate… Oricum, „cititorilor” sau „ascultătorilor,” ce-am vrut să le transmit în acest interviu, sper că le-am transmis. Dacă ar fi să mai adaug ceva, le-aş spune să nu renunţe să sprijine muzica şi formaţiile pe care le apreciază, indiferent care sunt ele. Nu trebuie sa fi „fan” al cuiva sau strict al unui gen anume, dar dacă muzica te face fericit şi-ţi aduce stări şi trăiri dorite, ieşi cu fiecare ocazie din casă la un concert, bucură-te când ai orice şansă să vezi sau să revezi un show care te interesează, nu se ştie când afli că omul sau formaţia din care face parte nu mai există! Răspunde-le pe reţelele şi căile de comunicare virtuală celor frustraţi, care jignesc şi desconsideră gratuit munca altora, doar pentru faptul că ei sunt nişte incapabili, care au eşuat în viaţă, cărora internetul le-a oferit şansa să se ascundă după un nickname şi să pună în spinarea celor care trag din greu tot ceea ce ei n-au fost de fapt în stare să facă în viaţa lor. Pentru că atunci când cineva jigneşte şi desconsideră munca unor artişti, folosind ostilitate şi trivialitate, vorbeşte de fapt despre el însuşi, despre ceea ce el face sau nu face, despre cum este el sau nu este el de fapt. Şi pentru ca „el” să poarte şi un nume, i s-a spus HATER. Şi viaţa lui şi-o trăieşte zi de zi cu ură. Dar asta e deja o altă poveste….
Şi nu uitaţi: ALTAR are acum şi o pagină de FACEBOOK şi un cont de TWEETER, actualizate la minut cu orice mişcare a noastră.
Cu o atmosferă amintind pe alocuri de Bitches Brew, Examples of Twelves îmbină jazzul cu sonorităţile ambientale, disonanţa cu melodia şi noul cu vechiul într-o aventură estetică ce îşi aşteaptă continuarea. Dacă primul album, The Way Things Were specula estetica jazz-mainstream tipică anilor ’60, cel de-al doilea, The Way Things Are (2006, Impossible Ark Records) plonjează direct în regnul futurist al manipulărilor sonore, tratamentelor electronice şi texturilor cinematice. Riaan Vosloo (bas, contrabas), Fulvio Sigurta (trompetă), Jonny Spall (saxofonon alto şi bariton), Mark Hanslip (saxofon tenor), Graham Fox şi Tim Giles (tobe) reuşesc să fie proaspeţi acolo unde mulţi nu fac decât să fie în cel mai bun caz redundanţi.
Fără a etala îndrăzneala contratimpilor funk-zen a unui Nik Bartsch (anatema să fie asupra celor ce nu-l înţeleg sau nu-l apreciază), de exemplu, sau austeritatea lui ascetică în materie de frazare, membrii proiectului Examples of Twelves utilizează totuşi cu succes o repetitivitate atent flancată de peisaje sonore mai puţin solicitante pentru ureche. Avem de a face cu o vegetaţie luxuriantă, în care temele conţin suficiente puncte de referinţă pentru a face audiţia cel puţin plăcută dacă nu de-a dreptul interesantă. Gustul pentru abstract al britanicilor se regăseşte şi în forma de suită pe care o adoptă bucăţile muzicale, cu trei mişcări principale: Beginnings/Endings, The Madness? şi Though Lovers Be Lost, Love Shall Not, la rândul lor ulterior fragmentate după o logică dictată de exigenţe compoziţionale interne. În ciuda perdelei de fum electronice, în fundal se mai disting încă destul de bine siluetele muzicale ale unui Sun Ra sau Charles Mingus, cu gustul lor pentru grandios şi groove cosmic. Dar cum o imagine inspirată valorează cât o mie de cuvinte, la fel şi o audiţie relaxată face cât o sută de recenzii stufoase.
Există unele formaţii a căror muzică e greu de categorisit, iar Kayo Dot este una dintre acestea. Spre norocul nostru, chiar site-ul oficial ne vine în ajutor în această privinţă, oferindu-ne o descriere laconică, însă destul de corectă. Aşadar, avem de-a face cu un „ansamblu de rock experimental / compoziţie modernă” din New York, urmaşa formaţiei Maudlin of the Well, care a făcut multe valuri în peisajul metalului avangardist / progresiv de-a lungul anilor. Încă de la primul album, Kayo Dot s-a remarcat ca un etalon al experimentării, fiecare album fiind diferit de precedentul, uneori chiar foarte diferit.
„Coyote”, lansat oficial pe data de 20 aprilie, este ce de-al patrulea material de studio din cariera celor de la Kayo Dot. Albumul conţine o singură compoziţie de aproximativ patruzeci de minute, împărţită în cinci părţi distincte. Avem de-a face cu un album conceptual, al cărui univers liric este construit în jurul ultimelor luni de viaţă ale uneia dintre persoanele apropiate ale formaţiei, Yuko Sueta, care a scris şi textele albumului înainte de a pleca dintre noi anul trecut, după o lungă suferinţă cauzată de cancer. Aşadar, acest album conţine unul dintre cele mai introspective, dramatice şi autentice contribuţii lirice aduse vreodată la un album, din orice gen. Muzica este în consonanţă cu universul liric, evocând o gamă variată de stări şi sentimente, de la cele de deznădejde şi disperare la cele meditative, şi axându-se în special pe basul lui Toby Driver, acompaniat de tobe, vioară şi instrumente de suflat. Demnă de remarcat este absenţa cvasi-totală a chitarelor, singura apariţie notabilă a acestora fiind pe cea de-a treia parte a compoziţiei. Conform spuselor formaţiei, muzica ce se regăseşte pe acest material este influenţată în principal de art-goth-ul anilor 1980, precum şi de artişti ca Ornette Coleman, Herbie Hancock sau Scott Walker. Acestora l-aş adăuga poate şi pe Miles Davis din ultima perioadă de creaţie. Tot conform formaţiei, rezultatul final al acestei îngemănări stilistice este crearea unui nou stil – goth-fusion – care reflectă cel mai elocvent universul sonor şi liric al acestui album. De asemenea, grafica interioară, realizată de Toby Driver, este ingenioasă şi sugestivă în acelaşi timp, deci merită menţiune specială.
În concluzie, „Coyote” este un album original, complex, şi plin de dramatism, un album care ne poate face să realizăm cât de important este să îi preţuim pe cei dragi atâta timp cât ei se află printre noi. Este o lecţie de muzică, dar şi de viaţă. 10/10
În ultimii ani, Guerrillas s-a remarcat ca una din cele mai active trupe de hardcore/metal de pe scena underground din România, câştigând respectul multor fani ai genului. Pentru a afla ultimele noutăţi legate de activitatea trupei, precum şi alte informaţii interesante, l-am contactat pe chitaristul SeRgo, care a avut amabilitatea de a ne răspunde la câteva întrebări.
După ce aţi lansat albumul „Guerrilla Spirit,” aţi organizat mai multe turnee atât în ţară, cât şi în străinătate. Cum ai compara publicul autohton cu cel de „afară”?
În general, publicul nostru e foarte ok. Într-adevăr, „afară” am întâlnit şi acea parte a oamenilor mai deschişi; de exemplu, la unul din concertele din Germania, care a avut loc într-un club de black-death metal, am fost plăcut surprins să văd în primele rânduri oameni vopsiţi pe faţă dând din cap pe muzica noastră şi simţindu-se bine alături de noi.
Am citit pe pagina voastră de Myspace că intenţionaţi să lansaţi următorul album de studio în vara sau toamna acestui an. Ai putea să ne oferi câteva detalii legate de acesta?
Da. Anul trecut după accidentul de maşină suferit lui Jenci a trebuit sa continuăm activitatea concertistică aşa că l-am cooptat în prima fază pe Norbi (The Mushroom Story şi ex-percuţii Guerrillas) pentru show-urile deja programate, iar mai apoi pe Cristi (ex-Antidot), actualul percuţionist. La începutul anului, având o pauză mai mare, am decis cu Oq să ne apucăm să scriem ceva piese noi. Aşa că în perioada februarie-martie, am compus cinci piese, mai aveam încă patru din perioada de dinaintea accidentului lui Jenci. Aşadar, la începutul lunii aprilie, odată cu întoarcerea lui Jenci, ne-am apucat sa înregistram versiunea demo a pieselor care vor intra pe noul album. În momentul de faţă, avem înregistrate tobele şi chitarele pentru cele nouă piese, şi avem în vedere înregistrarea a încă patru-cinci piese, poate chiar mai multe, după care vom selecta cele mai bune zece-unsprezece piese şi probabil vom intra din nou în studio pentru a finaliza materialul. E posibil să înregistram totul din nou undeva „afară”, dar deocamdată nu pot să zic nimic concret despre acest lucru.
Cum ai descrie noile compoziţii?
Cu toţii suntem foarte entuziasmaţi de noile idei, sunt compoziţii de departe mult mai mature şi mai complexe. La început eram puţin derutaţi, nu ştiam pe ce căi să o luăm, dar în scurt timp totul a prins un contur satisfăcător nouă. Noile piese nu mai au multe în comun cu cele vechi, care au fost compuse pe rând în diferite componenţe. Acum totul a fost compus de actuala formulă Guerrillas… avem o componenţă stabilă de patru-cinci ani, ceea ce contează foarte mult pentru o trupă. Noile piese sunt mult mai energice, pe alocuri mai brutale, dar şi melodicitatea a primit un loc mai aparte în compoziţiile noastre. Va fi un album puternic din toate punctele de vedere, vom încerca să facem în aşa fel încât să nu îi lipsească nimic. Cu siguranţă nimeni din cei care ne cunosc nu vor rămâne deloc dezamăgiţi.
Primul vostru album conţine piese cu texte scrise în mai multe limbi: engleză, spaniolă, rusă şi română, deci aş putea spune că, într-un fel, este multilingv. Care va fi situaţia pe noul album în această privinţă?
Deocamdată avem versuri doar în engleză pentru noile piese… bineînţeles multe din ele nu au încă versuri, deci e posibil să mai apară ceva surprize şi de data aceasta.
Cine va edita viitorul album?
Încă nu cunoaştem nici acest amănunt. Am început ceva discuţii cu câteva case de discuri mai mici de „afară” şi încă nu e nimic concret, dar bineînţeles, cu cât vom înainta spre finalizarea materialului, sper să se rezolve şi aceste aspecte.
De câţiva ani încoace, tot mai multe trupe autohtone includ noul lor album în preţul biletului de intrare la concertele de lansare, tocmai pentru a se asigura că produsul original ajunge în mâinile fanilor. Cum ţi se pare această metodă?
Sincer mi pare o idee genială având în vedere dezinteresul tot mai mare faţă de CD-uri. Din păcate, noi nu prea am avut parte de prea multe oferte de genul acesta, decât de vreo două ori în Cluj-Napoca acum vreun an.
Dacă ar fi să faci un portret al fanului Guerrillas, care ar fi acesta?
A man with balls!!! Hehe…
Ce mesaje doriţi să le transmiteţi fanilor prin textele voastre?
În principiu, trupa Guerrillas cânta despre lupta pentru libertate pe toate planurile. Lupta împotriva prostiei şi a multor lucruri care ne afectează viaţa de zi cu zi. Fiecare om ar trebui să îşi ducă existenţa în universul lui, fără ca nimeni şi nimic să nu intervină, atâta timp cât menirea lui pe acest pământ e una pozitivă… cam asta este în general viziunea noastră.
Tot pe pagina voastră de Myspace scrie că în toamnă veţi merge într-un turneu european de promovare a viitorului vostru album, care va cuprinde peste douăzeci de concerte. Din câte observ, aţi şi publicat deja câteva date. Trebuie să recunosc că, în afară de Negură Bunget, nu cunosc nicio trupă metal de la noi care să fi mers într-un turneu european aşa de consistent. Cine se ocupă de organizarea turneului? Veţi merge singuri sau împreună cu alte trupe?
Încă de la început, trupa Guerrillas a încercat sa facă totul prin forţe proprii, asta datorita faptului ca nu am găsit oameni care sa creadă cu adevărat în noi, şi care să vrea să se dedice acestui proiect 100%, exact ca oricare membru al formaţiei. Abia de vreo doi-trei ani, un prieten bun al trupei, Bíró „Chamu” Előd, s-a oferit să ni se alăture… în prima fază, venea cu noi tot timpul în turneu, ne ajuta la tot ce se putea, iar mai apoi s-a implicat din ce în ce mai mult în organizarea de concerte pentru noi… Acum lucrăm împreună la toată partea de management a trupei. El a devenit primul manager al trupei în sensul cel mai adevărat al cuvântului, Guerrillas mai colaborând cu anumite persoane de-a lungul timpului, colaborări care nu s-au mai finalizat până la urmă. În ceea ce priveşte turneul, cred că vom merge singuri… cam peste tot vom avea trupe locale ca şi support, iar la unele locaţii va fi festival, deci nu se pune problema. Încă nu ne permitem să luăm o altă trupă cu noi datorită costurilor destul de ridicate, deşi ne-ar face mare plăcere.
Fără îndoială, sunteţi una din trupele autohtone cu o activitate concertistică destul de bogată şi cu prestaţii live apreciate. Cât de des repetaţi pentru a vă menţine în formă?
În ultima vreme destul de rar, deoarece aşa cum ţi-am spus şi mai înainte, lucrăm la noul album, iar viaţa noastră cotidiană nu ne permite să alocăm repetiţiilor timpul necesar pe care l-am dori noi… dar din experienţa mea, cred că faptul de a cânta cât mai des pe o scenă, „şlefuieşte” mult o trupă, este practic „elixirul” care te ţine în formă…
Cum ai caracteriza actuala scenă underground din România?
Din păcate, nu pot să zic decât că e tot mai tristă şi încă nu pot să îmi explic multe din motive, decât eventual faptul ca românului îi place să fie dus de valuri, şi dacă moda se mai schimbă, la fel şi el… puţini rămân în continuare fideli unui „crez.” Dar undeva în sinea mea cred că se vor schimba vremurile, sunt mari şanse în favoarea noastră.
Care artişti au avut cea mai mare influenţă asupra ta de-a lungul anilor şi de ce?
Hmmm… Ăsta e un subiect destul de greoi pentru mine, pentru că sunt îndrăgostit de muzică la modul cât se poate de general. Bineînţeles, Metalul a fost şi va rămâne genul de muzică ce mă reprezintă cel mai bine. Dar ascult nu numai trupe de metal, ci şi din alte stiluri, dacă mi se pare că au ceva de spus, dacă simt ceva în muzica lor… cam aşa mi-ar plăcea să cred că e şi un fan Guerrillas, un ascultător împătimit al muzicii de calitate… Ca muzician, unii din chitariştii mei preferaţi sunt Andreas Kisser şi Tom Morello. Dar cum să iţi zic, eu nu am fost niciodată atras de proiectele solo ale chitariştilor în general… întotdeauna mi-a plăcut munca de echipă la trupe.
Mulţumim pentru interviu şi sper să ne reauzim cât de curând.
Mulţumim şi noi enorm pentru suport şi interes, şi sper să mai vorbim cât de curând… „stay brutal”!!!
muzikamagika 