URFAUST – „Der freiwillige Bettler” [Ván Records]

After the release of two impressive studio albums and a few EPs and splits, my expectations for the new Urfaust full-length were obviously and logically pretty high. Because this formidable Dutch duo is known to be among the innovators of black metal, having crafted its own easily distinguishable sound, I expected nothing less than another release that pushes the boundaries of the genre and challenges our senses with a blistering musical experience.

The album starts off with “Vom Gesicht und Rätsel,” a typical Urfaust song with medieval-tinged guitar themes accompanied by IX’s trademark haunting singing/screaming. The title track is like a trip into the abyss, a pitch-black soundscape created with the help of eerie chanting, very slow, ritualistic-like drumming, and a great dark ambient closing part that only intensifies the gloomy atmosphere. “Das Kind mit dem Spiegel” lifts us from the abyss and takes us on an astral journey in search of an escape from the earthly anguish. Or perhaps on a journey in search of emotional cleansing? The state of dark meditation and depression returns with “Der Mensch, die kleine Narrenwelt,” a slow, dirge-like song with quite an otherworldly feeling overall. On “Ein leeres Zauberspiel” the band picks up the rhythm and provides the fastest and arguably most uplifting song on the album, only to drag us back to the doom and gloom on the next track, the electronically-tinged and ice-cold “Der hässlichste Mensch” that could have fit very well on their “Drei Rituale Jenseits des Kosmos” EP in my opinion. The album closes with the emotionally-charged „Der Zauberer,” a song that could make even the Devil weep at times. A worthy finish indeed.

All in all, “Der freiwillige Bettler” is yet another strong release from the Dutch masters and a testament to their ability to intoxicate and forever possess you with their outstanding musical craftsmanship. Just put the headphones on and immerse yourselves into the music.

10/10

Links:

Facebook and Myspace (for the latest news and updates regarding the band)

Ván Records and Bigcartel (here you can buy lots of Urfaust goodies)

Anunțuri

40 Watt Sun – “The Inside Room” [Cyclone Empire]

Ascultătorii de doom tradiţional sunt foarte probabil familiarizaţi deja cu trio-ul britanic Warning. Al doilea album al formaţiei, „Watching from a Distance” (2006), este considerat atât de critici cât şi de fani o bornă importantă în istoria recentă a genului. Din păcate, spre dezamăgirea multora, Warning s-a desfiinţat în 2009, însă pe rămăşitele trupei a apărut 40 Watt Sun, care include doi foşti membri – Patrick Walker (voce/chitară) şi Christian Leitch (tobe) – cărora li s-a alăturat William Spong la bas.

Aşa cum era de aşteptat, albumul lor de debut „The Inside Room” duce mai departe linia muzicală a formaţiei Warning de-a lungul celor cinci compoziţii epice. Iar cei care decid să cumpere versiunea albumului pe vinil vor avea parte şi de bonus track-ul „Take Me in.” Unul din principalele puncte de atracţie ale albumului rămâne performanţa vocală de excepţie a lui Patrick Walker, care reuşeşte perfect să transmită sentimentele de melancolie, nostalgie şi alienare care abundă în texte, iar vocea sa plină de emoţie pur şi simplu te face să te treacă fiorii. Piese precum „Restless” sau „Carry Me Home” sunt parcă menite a înmuia chiar şi inimile de piatră. În plus, albumul beneficiază de o producţie curată, care pune în valoare fiecare instrument, plus superbele linii vocale.

În opinia mea, „The Inside Room” se anunţă deja drept unul dintre albumele de excepţie pe acest an. 40 Watt Sun demonstrează cu prisosinţă că „simte” doom-ul tradiţional, că îl cântă din pasiune, ceea ce face ca albumul să devină audiţie obligatorie pentru toţi fanii genului.

Albumul poate fi comandat de aici

Link-uri: Facebook şi site oficial.

40 Watt Sun: William Spong (bas), Christian Leitch (tobe), şi Patrick Walker (voce/chitară)

 

ASTERO – „Voi, noi şi maimuţele” [self-released]

Astero este un nume relativ nou pe eşichierul muzical autohton, Voi, noi şi maimuţele fiind primul lor album de studio. Cvartetul bucureştean cu voce feminină ne propune un rock alternativ care degajă o doză serioasă de vitalitate şi energie, menit să te pună în mişcare cu orice preţ. Însă trupa ne oferă şi un „moment de respiro” ca să-i zic aşa prin intermediul piesei Numai ea, mai domoală şi aerisită, însă bine plasată în playlist. Ar fi câteva compoziţii pe care le-aş remarca, şi anume Dimineaţa (una din piesele de rezistenţă ale albumului cu o prestaţie vocală excelentă), Oferta (dezvăluie o latură mai funky a trupei, cu teme de chitară cântate cu pedala wah-wah şi cu texte ironice la adresa vânzătorilor de religie), Sara (o altă piesă foarte bună cu potenţial de hit) sau Nu mai cred (cu un solo reuşit şi nişte vocalize inspirate la sfârşit). Sunetul – înregistrat, mixat şi masterizat de Marius Costache pe şapte din cele nouă piese ale albumului – este curat şi dinamic, deci se pliază foarte bine pe muzica trupei. Dar şi cele două bonus track-uri se prezintă la un nivel calitativ bun din punct de vedere sonor. Punctul forte al albumului rămâne totuşi vocea de excepţie a Laurei, cu un timbru puternic şi totodată plăcut. Cu siguranţă vom mai auzi multe lucruri frumoase despre ea pe viitor.

Una peste alta, „Voi, noi şi maimuţele” este un album reuşit din toate punctele de vedere, care face parte din seria albumelor inspirate lansate în ultimul an.

Link-uri Astero: Myspace şi Facebook

SINCARNATE – „As I Go Under” [Hatework]

După lansarea EP-ului „On the Procustean Bed” în 2008, trupa bucureşteană Sincarnate revine în atenţie cu primul lor album de studio, lansat sub egida Hatework. De-a lungul ultimilor ani, cei de la Hatework şi-au demonstrat profesionalismul în calitate de promotori, aducând la noi în ţară o pleiadă de nume grele din aria metalului agresiv (Vader, Nile, Marduk, Cannibal Corpse, Suffocation, Immolation, etc.) şi oferind în acelaşi timp unor trupe tinere şi talentate autohtone – inclusiv Sincarnate – şansa de a urca pe scenă alături de acestea şi de a-şi demonstra valoarea. Iată că acum a venit momentul să editeze şi primul full-length al unei trupe româneşti. Punct ochit, punct lovit.

Din punct de vedere muzical, albumul se încadrează în aria death/doom, evidenţiindu-se în primul rând prin complexitate, dar şi sinceritate, deoarece ascultându-l, îţi dai imediat seama că trupa într-adevăr „simte” acest gen şi îl cântă din pasiune. Cu toate că fiecare instrument îşi are locul bine conturat în structura pieselor, cred că rolul principal revine chitarelor şi clapelor, care dau tonul prin intermediul riffurilor, respectiv temelor inspirate şi bine executate. Pe lângă asta, albumul conţine şi scurte părţi de armonică şi sitar, precum şi pasaje din filme, care conferă mai multă personalitate compoziţiilor şi le accentuează mesajul. Aş remarca şi diversitatea vocală de care se bucură „As I Go Under.” Marius foloseşte o gamă destul de variată de voci, de la cele mai guturale şi urlate, la cele melodioase. Pe lângă asta, avem parte şi de o serie de versuri recitate, inspirat inserate pe parcursul albumului. Per ansamblu, atmosfera albumului este una gravă şi apăsătoare, pe alocuri melancolică, ceea ce e de aşteptat de la un album de death/doom, iar textele sunt introspective şi dovedesc maturitate, având în acelaşi timp numeroase trimiteri mitologice şi biblice. În plus,As I Go Under” beneficiază de o producţie solidă şi o prezentare grafică de excepţie, realizată de binecunoscutul Costin Chioreanu. Am decis să nu evidenţiez nicio piesă în mod special, deoarece percep albumul ca pe un concept muzical unitar în cadrul căreia fiecare compoziţie joacă un rol bine definit. În ceea ce priveşte capitolul influenţe, aş putea aminti nume cu rezonanţă din aria death/doom cum ar fi Paradise Lost şi Tiamat din perioada timpurie, My Dying Bride, un pic de Melechesh, sau chiar Heavenwood.

Aşadar, recomand cu căldură albumul tuturor fanilor death/doom. Nu în ultimul rând, vă îndemn să-i acordaţi mai multe audiţii pentru a-l pătrunde şi asimila cum se cuvine, datorită complexităţii muzicii şi a mesajului liric. Iar cu fiecare audiţie, albumul îţi va dezvălui noi aspecte şi înţelesuri.

Link-uri utile:

Sincarnate: Facebook şi Myspace

Hatework

Aici puteţi citi un interviu pe care l-am realizat cu Sincarnate în luna septembrie.

Blues la început de an

Cum are omul un pic de timp liber pe cap, cum şi începe să scrie aiurea pe bloguri, ca şi cum nu ar avea nimic mai bun de făcut. (Vedeţi, de aia e necesară munca…) Iar cum aburii sărbăutorilor de iarnă încep să-şi piardă încet dar sigur alcoolemia, am decis să-mi încep anul cu o supradoză de blues în pilule bine administrate de Sonny Landreth – artist american de care nici dracul nu a auzit în ţara ţuicii fierte şi a sarmalelor în foi de viţă.

Albume cât se poate de recomandabile ar fi Grant Street (2005), From The Reach (2008), The Road We’re On (2003) sau Prodigal Son (2000), cd-uri care toate navighează pe coordonatele unui country-blues suprasaturat de chitară slide, al cărei sunet electric desemnează o situaţie de fapt şi totodată una metaforică. Cu lecţia lui Elmore James bine învăţată, Sonny Landreth conferă impetuozitate vocală unei tehnici instrumentale ce-i drept cu o ilustră tradiţie în blues, dar care de multe ori rămâne ancorată în structuri armonico-melodice deja arhicunoscute.

În clipul de mai jos veţi vedea, dacă aveţi răbdare până la sfârşit, cum eroul nostru îl scoate pe Eric Clapton cu şuturi în fund, pardon – cu slide-ul –, de pe scenă

pentru ca în următoarele să ne poarte melancolici din Hawaii pînă în India, via Mississippi.

DEKADENT AESTHETIX – „Dekadent Aesthetix” [GoatowaRex]

2010 a fost unul dintre cei mai productivi ani pentru rock-ul / metalul autohton, şi cred că mulţi sunt în asentimentul meu. Am avut parte de un număr mult mai mare de lansări în comparaţie cu anii precedenţi, dar cel mai important e că mai toate au îndeplinit criteriile de calitate, atât sub aspect compoziţional, cât şi al producţiei. Iar duo-ul Dekadent Aesthetix „a deschis balul” ca să zic aşa, deoarece albumul lor de debut omonim a fost lansat chiar în prima zi a anului. Ascultându-l şi reascultându-l, vă pot spune liniştit că anul discografic a început favorabil.

Dekadent Aesthetix practică rock-ul şi metalul avangardist / experimental, cu unele influenţe din muzica electronică şi psihedelică. Aici cuvintele de ordine sunt diversitate şi nonconformism. Aşa cum îi stă bine unui album de acest gen, ne prezintă o paletă largă de compoziţii, de la cele cu o latură black metal mai pronunţată, compuse în perioada de început a trupei şi cu o abordare vocală evident mai agresivă (Incantaţie sau Whore Riflefuck), la cele cu o latură mai rock, aerisite şi meditative, cel mai elocvent exemplu în acest sens fiind piesa Track 0 care ne prezintă un interesant duel vocal masculin-feminin, şi o temă melodioasă de final plină de emoţie. Dar nicio compoziţie nu poate fi încadrată fără echivoc într-un anumit gen muzical, doar vorbim despre un album avangardist, nu-i aşa? Sunt nevoit să remarc şi excelentul riff principal al piesei Suicide Hobby, care îţi va stărui în minte multă vreme după ce îl asculţi. În opinia mea, acesta e un candidat serios la titlul de „rifful anului.” Albumul mai conţine şi o reinterpretare originală a piesei 17 a celor de la Ladytron. Sunetul, masterizat şi mixat de celebrul Dan Swanö, se încadrează pe o coordonată oarecum minimalistă, dar reuşeşte să capteze şi să păstreze intact „spiritul” muzicii.

Aşadar, Dekadent Aesthetix izbuteşte să creeze o simbioză între elementele muzicale aparent disparate pe care le conţine, adică acea „unitate în diversitate” atât de necesară genului abordat. Albumul este recomandat celor care doresc să se lase purtaţi pe aripile nonconformismului muzical şi liric, care caută mereu inovaţia în doza lor zilnică de muzică. Având în vedere potenţialul creativ consistent al trupei, tot ce pot spune e că aştept cu nerăbdare următorul lor pas.

Componenţă Dekadent Aesthetix:

  • Cosmin – voce şi texte
  • Emi – toate instrumentele

Albumul poate fi comandat online de aici.

Link-uri utile: Myspace şi Facebook

Aici puteţi citi şi un interviu cu Dekadent Aesthetix, pe care l-am publicat în luna iunie.

Maria Răducanu – „Ziori” [Tzadik]

Ascultați noul album al Mariei Răducanu, Ziori, cât nu se răcește definitiv anul. Ascultați-l de sărbători, chiar dacă nu-i festiv dincolo de două cântece de Crăciun cuprinse (există, desigur, și un album propriu-zis de colinde al ei, din 2002 – vor zice cunoscătorii), ori ascultați-l pur și simplu în acel moment, acea după-amiază potolită (pe vremuri tulburată doar de pocnetul de pe stradă al petardelor) în care se simte nevoia de ceva frumos și nuanțat pentru o liniște sufletească. Tradiționalul e destul de sonor pentru a trezi pitorescul, sentimente apropiate sau poate doar acel fior fermecător ce te face să tresari la auzul vocii, la o anume cantilenă, la arpegii de corzi crocante, la orice altceva înrudit.

Privind altfel lucrurile, ascultăm probabil cea mai importantă realizare a Mariei Răducanu, consacrată în studioul newyorkez Tzadik. Pasiunea Mariei pentru tradițional a ajuns împărtășită și de marele, deseori excentricul John Zorn, Ziori fiind prezentat în colecția ”Oracles”, care onorează cele mai originale artiste ale lumii. Indiferent însă, Ziori este un album curios de candid și muzical creat într-un lăcaș al compozitorilor moderni, al klezmeraticilor, al experimentelor care, uneori, pot naște ”hâzenii”.

Scurta prezentare a albumului făcută de Tzadik, în eternul mod exuberant, sună astfel: „Possessing one of the most distinctive voices in the world, Maria mixes Romanian dirges with Fado, Rembetika, blues and improvisation in creating a music that is pure, deeply emotional and goes straight to the heart. Joined here by the incredible guitarist Marc Ribot for an intimate duo recital, this is a remarkable CD of doinas that casts a hypnotic spell, and will appeal to lovers of jazz vocals, world music and more.” Ușoara încâlceală în privința stilurilor abordate (fado? rembetika??) nu e bazată totuși pe o impresie total greșită. Substratul muzicii populare e combinat de Maria cu interpretarea melismatică, în bunul gust al improvizației și redării vii și gândită, oarecum în paralel, de chitaristul Marc Ribot (dublat în unele locuri de Nicolai Adi Chiru) prin potențialul muzicii world. În mod fericit, ce se trage din asta nu e derizoriu.

Nu mă simt mai încrezător decât de obicei în a aprecia un album de jazz vocal, cu atât mai mult cu cât conținutul este folcloric. Probabil că strictului meu profesor de folclor nu i-ar plăcea să-i fac un asemenea cadou de Crăciun; în rest însă, esența muzicii merită puțin tratată. Este loc pentru destulă fantezie. Cel mai ușor mă pot repezi la acompaniamentul lui Marc Ribot, unul din puținii artiști din breasla tzadikiană care nu-mi spun nimic. Mă convinge și mai puțin în acest caz, de parcă ar înțelege cel mai puțin specificul muzicii; oricum ciupirile și preluările de melodie sunt în general palide, lude și în prea puține locuri o linie aparte și interesant de urmărit. Câteva piese (În grădină la Ion, Pe deal pe la Cornățel) par compromise, nu neapărat în ton, ci în imagini incompatibil evocate: vocea jelaniei din cămin sau cântecul pastoral duios în acorduri melancolice și prăfuite ale preriei. Maria rămâne în centrul atenției, cântă deosebit, iar în ce privește partea creativă, Anolo, Ianolo e piesa cea mai de efect a albumului, cu o jumătate de măsură adăugată la capătul tuturor strofelor: chioturi poznașe sau ofturi grave ce se sting, de fiecare dată de o altă culoare. Piesa Ziori are și ea cea mai emoționantă lărgire, ceva neconvențional și dureros, sunând a învălurire, angoasă, sfârșenie.

Lipsindu-i puțin pentru a fi un album sclipitor, Ziori este interesant și frumos brodit, o muzică a mai multor tradiții – modul vocal ce ține de jazz, personalizat printr-un idiom rar și prețios – inspirat contopite, încurajator de consonante.