URFAUST – „Der freiwillige Bettler” [Ván Records]

After the release of two impressive studio albums and a few EPs and splits, my expectations for the new Urfaust full-length were obviously and logically pretty high. Because this formidable Dutch duo is known to be among the innovators of black metal, having crafted its own easily distinguishable sound, I expected nothing less than another release that pushes the boundaries of the genre and challenges our senses with a blistering musical experience.

The album starts off with “Vom Gesicht und Rätsel,” a typical Urfaust song with medieval-tinged guitar themes accompanied by IX’s trademark haunting singing/screaming. The title track is like a trip into the abyss, a pitch-black soundscape created with the help of eerie chanting, very slow, ritualistic-like drumming, and a great dark ambient closing part that only intensifies the gloomy atmosphere. “Das Kind mit dem Spiegel” lifts us from the abyss and takes us on an astral journey in search of an escape from the earthly anguish. Or perhaps on a journey in search of emotional cleansing? The state of dark meditation and depression returns with “Der Mensch, die kleine Narrenwelt,” a slow, dirge-like song with quite an otherworldly feeling overall. On “Ein leeres Zauberspiel” the band picks up the rhythm and provides the fastest and arguably most uplifting song on the album, only to drag us back to the doom and gloom on the next track, the electronically-tinged and ice-cold “Der hässlichste Mensch” that could have fit very well on their “Drei Rituale Jenseits des Kosmos” EP in my opinion. The album closes with the emotionally-charged „Der Zauberer,” a song that could make even the Devil weep at times. A worthy finish indeed.

All in all, “Der freiwillige Bettler” is yet another strong release from the Dutch masters and a testament to their ability to intoxicate and forever possess you with their outstanding musical craftsmanship. Just put the headphones on and immerse yourselves into the music.

10/10

Links:

Facebook and Myspace (for the latest news and updates regarding the band)

Ván Records and Bigcartel (here you can buy lots of Urfaust goodies)

40 Watt Sun – “The Inside Room” [Cyclone Empire]

Ascultătorii de doom tradiţional sunt foarte probabil familiarizaţi deja cu trio-ul britanic Warning. Al doilea album al formaţiei, „Watching from a Distance” (2006), este considerat atât de critici cât şi de fani o bornă importantă în istoria recentă a genului. Din păcate, spre dezamăgirea multora, Warning s-a desfiinţat în 2009, însă pe rămăşitele trupei a apărut 40 Watt Sun, care include doi foşti membri – Patrick Walker (voce/chitară) şi Christian Leitch (tobe) – cărora li s-a alăturat William Spong la bas.

Aşa cum era de aşteptat, albumul lor de debut „The Inside Room” duce mai departe linia muzicală a formaţiei Warning de-a lungul celor cinci compoziţii epice. Iar cei care decid să cumpere versiunea albumului pe vinil vor avea parte şi de bonus track-ul „Take Me in.” Unul din principalele puncte de atracţie ale albumului rămâne performanţa vocală de excepţie a lui Patrick Walker, care reuşeşte perfect să transmită sentimentele de melancolie, nostalgie şi alienare care abundă în texte, iar vocea sa plină de emoţie pur şi simplu te face să te treacă fiorii. Piese precum „Restless” sau „Carry Me Home” sunt parcă menite a înmuia chiar şi inimile de piatră. În plus, albumul beneficiază de o producţie curată, care pune în valoare fiecare instrument, plus superbele linii vocale.

În opinia mea, „The Inside Room” se anunţă deja drept unul dintre albumele de excepţie pe acest an. 40 Watt Sun demonstrează cu prisosinţă că „simte” doom-ul tradiţional, că îl cântă din pasiune, ceea ce face ca albumul să devină audiţie obligatorie pentru toţi fanii genului.

Albumul poate fi comandat de aici

Link-uri: Facebook şi site oficial.

40 Watt Sun: William Spong (bas), Christian Leitch (tobe), şi Patrick Walker (voce/chitară)

 

ASTERO – „Voi, noi şi maimuţele” [self-released]

Astero este un nume relativ nou pe eşichierul muzical autohton, Voi, noi şi maimuţele fiind primul lor album de studio. Cvartetul bucureştean cu voce feminină ne propune un rock alternativ care degajă o doză serioasă de vitalitate şi energie, menit să te pună în mişcare cu orice preţ. Însă trupa ne oferă şi un „moment de respiro” ca să-i zic aşa prin intermediul piesei Numai ea, mai domoală şi aerisită, însă bine plasată în playlist. Ar fi câteva compoziţii pe care le-aş remarca, şi anume Dimineaţa (una din piesele de rezistenţă ale albumului cu o prestaţie vocală excelentă), Oferta (dezvăluie o latură mai funky a trupei, cu teme de chitară cântate cu pedala wah-wah şi cu texte ironice la adresa vânzătorilor de religie), Sara (o altă piesă foarte bună cu potenţial de hit) sau Nu mai cred (cu un solo reuşit şi nişte vocalize inspirate la sfârşit). Sunetul – înregistrat, mixat şi masterizat de Marius Costache pe şapte din cele nouă piese ale albumului – este curat şi dinamic, deci se pliază foarte bine pe muzica trupei. Dar şi cele două bonus track-uri se prezintă la un nivel calitativ bun din punct de vedere sonor. Punctul forte al albumului rămâne totuşi vocea de excepţie a Laurei, cu un timbru puternic şi totodată plăcut. Cu siguranţă vom mai auzi multe lucruri frumoase despre ea pe viitor.

Una peste alta, „Voi, noi şi maimuţele” este un album reuşit din toate punctele de vedere, care face parte din seria albumelor inspirate lansate în ultimul an.

Link-uri Astero: Myspace şi Facebook

SINCARNATE – „As I Go Under” [Hatework]

După lansarea EP-ului „On the Procustean Bed” în 2008, trupa bucureşteană Sincarnate revine în atenţie cu primul lor album de studio, lansat sub egida Hatework. De-a lungul ultimilor ani, cei de la Hatework şi-au demonstrat profesionalismul în calitate de promotori, aducând la noi în ţară o pleiadă de nume grele din aria metalului agresiv (Vader, Nile, Marduk, Cannibal Corpse, Suffocation, Immolation, etc.) şi oferind în acelaşi timp unor trupe tinere şi talentate autohtone – inclusiv Sincarnate – şansa de a urca pe scenă alături de acestea şi de a-şi demonstra valoarea. Iată că acum a venit momentul să editeze şi primul full-length al unei trupe româneşti. Punct ochit, punct lovit.

Din punct de vedere muzical, albumul se încadrează în aria death/doom, evidenţiindu-se în primul rând prin complexitate, dar şi sinceritate, deoarece ascultându-l, îţi dai imediat seama că trupa într-adevăr „simte” acest gen şi îl cântă din pasiune. Cu toate că fiecare instrument îşi are locul bine conturat în structura pieselor, cred că rolul principal revine chitarelor şi clapelor, care dau tonul prin intermediul riffurilor, respectiv temelor inspirate şi bine executate. Pe lângă asta, albumul conţine şi scurte părţi de armonică şi sitar, precum şi pasaje din filme, care conferă mai multă personalitate compoziţiilor şi le accentuează mesajul. Aş remarca şi diversitatea vocală de care se bucură „As I Go Under.” Marius foloseşte o gamă destul de variată de voci, de la cele mai guturale şi urlate, la cele melodioase. Pe lângă asta, avem parte şi de o serie de versuri recitate, inspirat inserate pe parcursul albumului. Per ansamblu, atmosfera albumului este una gravă şi apăsătoare, pe alocuri melancolică, ceea ce e de aşteptat de la un album de death/doom, iar textele sunt introspective şi dovedesc maturitate, având în acelaşi timp numeroase trimiteri mitologice şi biblice. În plus, „As I Go Under” beneficiază de o producţie solidă şi o prezentare grafică de excepţie, realizată de binecunoscutul Costin Chioreanu. Am decis să nu evidenţiez nicio piesă în mod special, deoarece percep albumul ca pe un concept muzical unitar în cadrul căreia fiecare compoziţie joacă un rol bine definit. În ceea ce priveşte capitolul influenţe, aş putea aminti nume cu rezonanţă din aria death/doom cum ar fi Paradise Lost şi Tiamat din perioada timpurie, My Dying Bride, un pic de Melechesh, sau chiar Heavenwood.

Aşadar, recomand cu căldură albumul tuturor fanilor death/doom. Nu în ultimul rând, vă îndemn să-i acordaţi mai multe audiţii pentru a-l pătrunde şi asimila cum se cuvine, datorită complexităţii muzicii şi a mesajului liric. Iar cu fiecare audiţie, albumul îţi va dezvălui noi aspecte şi înţelesuri.

Link-uri utile:

Sincarnate: Facebook şi Myspace

Hatework

Aici puteţi citi un interviu pe care l-am realizat cu Sincarnate în luna septembrie.

Blues la început de an

Cum are omul un pic de timp liber pe cap, cum şi începe să scrie aiurea pe bloguri, ca şi cum nu ar avea nimic mai bun de făcut. (Vedeţi, de aia e necesară munca…) Iar cum aburii sărbăutorilor de iarnă încep să-şi piardă încet dar sigur alcoolemia, am decis să-mi încep anul cu o supradoză de blues în pilule bine administrate de Sonny Landreth – artist american de care nici dracul nu a auzit în ţara ţuicii fierte şi a sarmalelor în foi de viţă.

Albume cât se poate de recomandabile ar fi Grant Street (2005), From The Reach (2008), The Road We’re On (2003) sau Prodigal Son (2000), cd-uri care toate navighează pe coordonatele unui country-blues suprasaturat de chitară slide, al cărei sunet electric desemnează o situaţie de fapt şi totodată una metaforică. Cu lecţia lui Elmore James bine învăţată, Sonny Landreth conferă impetuozitate vocală unei tehnici instrumentale ce-i drept cu o ilustră tradiţie în blues, dar care de multe ori rămâne ancorată în structuri armonico-melodice deja arhicunoscute.

În clipul de mai jos veţi vedea, dacă aveţi răbdare până la sfârşit, cum eroul nostru îl scoate pe Eric Clapton cu şuturi în fund, pardon – cu slide-ul –, de pe scenă

pentru ca în următoarele să ne poarte melancolici din Hawaii pînă în India, via Mississippi.

DEKADENT AESTHETIX – „Dekadent Aesthetix” [GoatowaRex]

2010 a fost unul dintre cei mai productivi ani pentru rock-ul / metalul autohton, şi cred că mulţi sunt în asentimentul meu. Am avut parte de un număr mult mai mare de lansări în comparaţie cu anii precedenţi, dar cel mai important e că mai toate au îndeplinit criteriile de calitate, atât sub aspect compoziţional, cât şi al producţiei. Iar duo-ul Dekadent Aesthetix „a deschis balul” ca să zic aşa, deoarece albumul lor de debut omonim a fost lansat chiar în prima zi a anului. Ascultându-l şi reascultându-l, vă pot spune liniştit că anul discografic a început favorabil.

Dekadent Aesthetix practică rock-ul şi metalul avangardist / experimental, cu unele influenţe din muzica electronică şi psihedelică. Aici cuvintele de ordine sunt diversitate şi nonconformism. Aşa cum îi stă bine unui album de acest gen, ne prezintă o paletă largă de compoziţii, de la cele cu o latură black metal mai pronunţată, compuse în perioada de început a trupei şi cu o abordare vocală evident mai agresivă (Incantaţie sau Whore Riflefuck), la cele cu o latură mai rock, aerisite şi meditative, cel mai elocvent exemplu în acest sens fiind piesa Track 0 care ne prezintă un interesant duel vocal masculin-feminin, şi o temă melodioasă de final plină de emoţie. Dar nicio compoziţie nu poate fi încadrată fără echivoc într-un anumit gen muzical, doar vorbim despre un album avangardist, nu-i aşa? Sunt nevoit să remarc şi excelentul riff principal al piesei Suicide Hobby, care îţi va stărui în minte multă vreme după ce îl asculţi. În opinia mea, acesta e un candidat serios la titlul de „rifful anului.” Albumul mai conţine şi o reinterpretare originală a piesei 17 a celor de la Ladytron. Sunetul, masterizat şi mixat de celebrul Dan Swanö, se încadrează pe o coordonată oarecum minimalistă, dar reuşeşte să capteze şi să păstreze intact „spiritul” muzicii.

Aşadar, Dekadent Aesthetix izbuteşte să creeze o simbioză între elementele muzicale aparent disparate pe care le conţine, adică acea „unitate în diversitate” atât de necesară genului abordat. Albumul este recomandat celor care doresc să se lase purtaţi pe aripile nonconformismului muzical şi liric, care caută mereu inovaţia în doza lor zilnică de muzică. Având în vedere potenţialul creativ consistent al trupei, tot ce pot spune e că aştept cu nerăbdare următorul lor pas.

Componenţă Dekadent Aesthetix:

• Cosmin – voce şi texte
• Emi – toate instrumentele

Albumul poate fi comandat online de aici.

Link-uri utile: Myspace şi Facebook

Aici puteţi citi şi un interviu cu Dekadent Aesthetix, pe care l-am publicat în luna iunie.

Maria Răducanu – „Ziori” [Tzadik]

Ascultați noul album al Mariei Răducanu, Ziori, cât nu se răcește definitiv anul. Ascultați-l de sărbători, chiar dacă nu-i festiv dincolo de două cântece de Crăciun cuprinse (există, desigur, și un album propriu-zis de colinde al ei, din 2002 – vor zice cunoscătorii), ori ascultați-l pur și simplu în acel moment, acea după-amiază potolită (pe vremuri tulburată doar de pocnetul de pe stradă al petardelor) în care se simte nevoia de ceva frumos și nuanțat pentru o liniște sufletească. Tradiționalul e destul de sonor pentru a trezi pitorescul, sentimente apropiate sau poate doar acel fior fermecător ce te face să tresari la auzul vocii, la o anume cantilenă, la arpegii de corzi crocante, la orice altceva înrudit.

Privind altfel lucrurile, ascultăm probabil cea mai importantă realizare a Mariei Răducanu, consacrată în studioul newyorkez Tzadik. Pasiunea Mariei pentru tradițional a ajuns împărtășită și de marele, deseori excentricul John Zorn, Ziori fiind prezentat în colecția ”Oracles”, care onorează cele mai originale artiste ale lumii. Indiferent însă, Ziori este un album curios de candid și muzical creat într-un lăcaș al compozitorilor moderni, al klezmeraticilor, al experimentelor care, uneori, pot naște ”hâzenii”.

Scurta prezentare a albumului făcută de Tzadik, în eternul mod exuberant, sună astfel: „Possessing one of the most distinctive voices in the world, Maria mixes Romanian dirges with Fado, Rembetika, blues and improvisation in creating a music that is pure, deeply emotional and goes straight to the heart. Joined here by the incredible guitarist Marc Ribot for an intimate duo recital, this is a remarkable CD of doinas that casts a hypnotic spell, and will appeal to lovers of jazz vocals, world music and more.” Ușoara încâlceală în privința stilurilor abordate (fado? rembetika??) nu e bazată totuși pe o impresie total greșită. Substratul muzicii populare e combinat de Maria cu interpretarea melismatică, în bunul gust al improvizației și redării vii și gândită, oarecum în paralel, de chitaristul Marc Ribot (dublat în unele locuri de Nicolai Adi Chiru) prin potențialul muzicii world. În mod fericit, ce se trage din asta nu e derizoriu.

Nu mă simt mai încrezător decât de obicei în a aprecia un album de jazz vocal, cu atât mai mult cu cât conținutul este folcloric. Probabil că strictului meu profesor de folclor nu i-ar plăcea să-i fac un asemenea cadou de Crăciun; în rest însă, esența muzicii merită puțin tratată. Este loc pentru destulă fantezie. Cel mai ușor mă pot repezi la acompaniamentul lui Marc Ribot, unul din puținii artiști din breasla tzadikiană care nu-mi spun nimic. Mă convinge și mai puțin în acest caz, de parcă ar înțelege cel mai puțin specificul muzicii; oricum ciupirile și preluările de melodie sunt în general palide, lude și în prea puține locuri o linie aparte și interesant de urmărit. Câteva piese (În grădină la Ion, Pe deal pe la Cornățel) par compromise, nu neapărat în ton, ci în imagini incompatibil evocate: vocea jelaniei din cămin sau cântecul pastoral duios în acorduri melancolice și prăfuite ale preriei. Maria rămâne în centrul atenției, cântă deosebit, iar în ce privește partea creativă, Anolo, Ianolo e piesa cea mai de efect a albumului, cu o jumătate de măsură adăugată la capătul tuturor strofelor: chioturi poznașe sau ofturi grave ce se sting, de fiecare dată de o altă culoare. Piesa Ziori are și ea cea mai emoționantă lărgire, ceva neconvențional și dureros, sunând a învălurire, angoasă, sfârșenie.

Lipsindu-i puțin pentru a fi un album sclipitor, Ziori este interesant și frumos brodit, o muzică a mai multor tradiții – modul vocal ce ține de jazz, personalizat printr-un idiom rar și prețios – inspirat contopite, încurajator de consonante.

SATANOCHIO – „Paria” [Asiluum Arts]

În prima zi a lunii decembrie, Asiluum Arts a lansat noul single Satanochio, sugestiv intitulat „Paria” şi având un pronunţat caracter socio-politic. Prima piesă – „Revolt” – este o mostră de black metal din punct de vedere muzical, iar din punct de vedere liric, este o diatribă la adresa făţărniciei politicienilor şi a capitalismului sălbatic a cărui primă victimă este bineînţeles omul simplu. „Revolt” beneficiază şi de un videoclip pe măsură, pe care îl puteţi viziona mai jos. A doua piesă – „The Grave of Our Hope” – este o reinterpretare instrumentală foarte interesantă a piesei „View from My Grave” de către cvartetul de cameră feminin Green Scent Quartet. Iată o dovadă în plus că există o legătură între muzica metalică şi cea clasică. Sunt convins că va fi placul multor melomani. Ca să rămânem pe tărâmul muzicii clasice, single-ul a fost produs sub bagheta lui Marius Costache, deci calitatea sunetului e garantată. Unde mai punem că grafica a fost realizată de binecunoscutul Costin Chioreanu, unul dintre cei mai creativi artişti grafici din zona metalică.

După ce am ascultat single-ul ăsta, singurul meu regret a fost că nu durează mai mult. Una peste alta, „Paria” este o surpriză plăcută, un produs care nu face decât să îmbogăţească peisajul metalic autohton.

Single-ul poate fi descărcat legal şi gratuit de aici.

SODOM – „In War and Pieces” [SPV]

Sodom este un nume care nu mai are nevoie de nicio prezentare pentru fanii metalelor agresive. Veteranii scenei thrash revin în forţă cu un nou album de studio, lansat de casa de discuri germană SPV luna trecută. In War and Pieces ne propune un thrash tradiţional şi modern în acelaşi timp, surprinzător de melodic şi cu sporadice influenţe heavy metal. Latura sa melodică este foarte bine reprezentată de piese precum God Bless You, The Art of Killing Poetry sau Stryptic Parasite, în vreme ce agresivitatea este reliefată de piese ca Hellfire sau Knarrenheinz. Aceasta din urmă are texte în germană şi este dedicată mascotei trupei cu acelaşi nume, care a apărut pe mai multe coperţi, inclusiv pe cea a faimosului album Agent Orange din 1989. Knarrenheinz face parte din grupul select de mascote thrash precum Vic Rattlehead (Megadeth) sau Mad Butcher (Destruction) cărora le-au fost dedicate piese de-a lungul timpului. Ar mai fi de remarcat două aspecte: refrenele şi solourile. Albumul conţine o serie de refrene memorabile. Aşadar, după ce asculţi piese ca Nothing Counts More Than Blood sau God Bless You, asta ca să amintesc doar două dintre ele, este aproape imposibil să le uiţi tocmai datorită refrenelor „infecţioase” pe care le conţin. Chitaristul Bernemann este în mare formă pe albumul ăsta, şi sunt convins că solourile sale vor face deliciul multor fani. În ceea ce priveşte textele, acestea sunt destul de tipice pentru Sodom, axându-se pe tema războiului.

Una peste alta, In War and Pieces oferă o lecţie de thrash destul de consistentă, asta în ciuda unor scurte momente de déja-vu, beneficiind şi de o producţie mai solidă decât precedentul album. De aceea cred că mulţi fani vor fi încântaţi să îl asculte şi să îl asimileze.

9/10

Link-uri Sodom: Myspace & Facebook

MEDIOCRACY – “Human Progress, Endless Regress” [Asiluum Arts]

La aproape două luni după lansarea fenomenalului album White Walls, casa de discuri Asiluum Arts revine în atenţia publicului cu acest album de debut al trupei bucureştene Mediocracy, un nou produs de calitate, de data asta din aria crust/hardcore/sludge. Aşa cum era de aşteptat de la un asemenea album, muzica este directă şi plină de vitalitate. Dar trupa nu a uitat să scrie şi teme de chitară melodioase pe care le-a inserat la locul potrivit, dând astfel o formă echilibrată muzicii şi scoţând totodată vocea în evidenţă. Agresivitatea vocală a lui Viez este un alt element notabil al albumului, fiind perfect în ton cu muzica. Dacă ar fi să-i compar vocea cu cea a unor vocalişti cunoscuţi, cred că cea mai corectă paralelă ar fi cu Jacob Bannon de la Converge. Textele sunt cât se poate de sincere, au un mesaj social acid, şi sunt puternic ancorate în realitate. Se vede că Viez a pus mult suflet în conceperea, dar şi în interpretarea lor. În ceea ce priveşte producţia, albumul a fost înregistrat „live in studio” cu ajutorul talentatului inginer de sunet Marius Costache. Rezultatul este un sunet evident live, fără trucuri, dar foarte agresiv şi plin de energie, adică în consonanţă cu peisajul sonor. Dacă ar fi să-i fac sunetului o caracterizare în engleză, ar fi „what you hear is what you get.” Coperta este şi ea la cote ridicate, feţele chinuite şi scheletice evocând puternic, în opinia mea, celebrul tablou Strigătul, realizat de pictorul expresionist norvegian Edvard Munch.

„Human Progress, Endless Regress” se adresează în primul rând celor deschişi la minte şi fără prejudecăţi muzicale, şi nu este recomandat celor care caută în muzică un refugiu în faţa realităţii. Aşadar, dacă genul ăsta de sonorităţi vă este pe plac, nu ezitaţi să-i daţi o şansă albumului. Descărcaţi-l sau cumpăraţi-l, cum vreţi. În orice caz, ascultaţi-l cu mare atenţie şi aprofundaţi-l… nu veţi regreta.

Albumul poate fi descărcat legal şi gratuit aici.

 

WHITE WALLS – „Mad Man Circus” [Asiluum Arts]

Trebuie să recunosc că atunci când am făcut cunoştinţă pentru prima dată cu muzica celor de la White Walls (asta se întâmpla undeva prin luna iulie) am rămas pur şi simplu uimit. Iar starea de uimire continuă să pună stăpânire pe mine de fiecare dată când le ascult muzica.

La un an şi jumătate de la înfiinţare, cei patru constănţeni au lansat primul lor album de studio, pe care l-au pus la dispoziţia publicului atât pe CD (contra cost şi limitat la o sută de exemplare), cât şi în format mp3 (gratuit). Primele cuvinte care mi-au venit în minte după ce am ascultat albumul de faţă au fost diversitate, creativitate şi complexitate. „Mad Man Circus” te poartă printr-un labirint sonor plin de culoare, nuanţe şi contraste, White Walls oferindu-ne o gamă foarte variată de sonorităţi, de la cele agresive la cele progresive, toate într-o formă modernă, contemporană. La capitolul influenţe, aş aminti în primul rând muzica unor trupe binecunoscute precum Between the Buried and Me, The Dillinger Escape Plan, Dream Theater sau Rush. Ar mai fi de evidenţiat alte trei mari plusuri ale albumului: vocile, producţia şi grafica. Aşa cum se spune, vocile pot să „facă” sau să „desfacă” un album. În cazul de faţă, versatilitatea vocală a lui Eugen Brudaru, precum şi uşurinţa cu care reuşeşte să treacă de la un registru agresiv la unul foarte melodic sunt de-a dreptul impresionante şi reprezintă cireaşa de pe tort, transformând acest album într-unul clasic, cel puţin pentru rock-ul românesc. Eugen este un vocalist de rock/metal modern de mare clasă, liniile sale de voce fiind foarte inventive şi excelent executate. Despre producţie ce pot să spun? Marius Costache ne demonstrează că este unul dintre cei mai talentaţi ingineri de sunet în momentul de faţă, reuşind să confere albumului un sunet natural, live, şi foarte dinamic. Tocmai de aceea mi-ar plăcea să ascult într-o zi „Mad Man Circus” şi pe vinil. Cât despre copertă, aceasta a fost realizată de maestrul Costin Chioreanu şi ne poartă printr-o lume onirică, plină de simboluri şi aluzii.

În concluzie, cu acest album-eveniment, White Walls devine una dintre formaţiile de primă mână ale rock-ului autohton, cu un potenţial serios pentru a-şi face un nume şi pe plan internaţional. Jos pălăria!

Aici poţi citi şi un interviu cu White Walls, publicat de Muzikamagika în luna august.

Pagina de Myspace White Walls.

De aici puteţi descărca gratuit albumul.

BENEATH THE MASSACRE – “Marée Noire” [Prosthetic Records]

Canadienii de la Beneath The Massacre au ajuns cunoscuţi mai ales datorită tehnicităţii (uneori exagerate), brutalităţii, şi intensităţii ieşite din comun cu care abordează stilul death metal. Primul lor EP, Evidence of Inequity, e deja considerat un clasic al tech death-ului de factură modernă. Însă ultimul lor album de studio, intitulat Dystopia, mi s-a părut un experiment nu tocmai reuşit, mai ales datorită excesului tehnic şi a producţiei sterile de care a beneficiat. Aceste cusururi au transformat albumul într-unul unidimensional şi monoton. Din păcate, excesele tehnice şi tehnologice au făcut ca multe trupe de gen să pară ca fiind formate din instrumentişti de nota zece, dar compozitori de nota patru. Din fericire pentru BTM, această impresie a fost doar una trecătoare. Iată că după aproape doi ani de „absenţă discografică,” cei patru canadieni revin în forţă în atenţia fanilor cu acest EP, lansat atât pe CD, cât şi pe vinil. De data asta, muzica are o direcţie mai clară, piesele au o structură bine conturată, fiind în acelaşi timp mai memorabile decât pe precedentul album. Însă nivelul de intensitate şi brutalitate a rămas acelaşi, adică la cote astronomice. Întotdeauna i-am apreciat pe cei de la BTM pentru textele lor sincere şi foarte bine scrise, iar acest EP nu face excepţie de la regulă. Unul din subiectele abordate este cel al catastrofei ecologice care s-a produs în Golful Mexicului în vara acestui an. Nu pot decât să apreciez atitudinea celor patru muzicieni, care iau taurul de coarne şi spun ce anume se ascunde în spatele acestui masacru. Se pare că unii nu învaţă nimic din lecţia lăcomiei, iar ecosisteme şi oameni continuă să fie sacrificaţi pe altarul acesteia. Ah, şi dacă cumva aveţi ocazia să vedeţi BTM live, nu o rataţi, pentru că veţi avea parte de o experienţă pe care nu o veţi uita prea curând.

Pagina de Myspace BTM: http://www.myspace.com/btm