Dhafer Youssef – „Abu Nawas Rhapsody” [2010]

Sceptic din fire, mă aştept întotdeauna ca cele mai recente albume ale formaţiilor şi interpreţilor dragi mie să fie catastrofale, prost produse, lipsite de har – într-un cuvânt, ratate. Astfel, cu cât aşteptările sunt mai mici, cu atât mai mare e satisfacţia resimţită în cazul reuşitelor. Din fericire, ultimul produs Dhafer Youssef Abu Nawas Rhapsody [2010] e o fericită excepţie. Pentru cine nu ştie, Dhafer Youssef e un tunisian care locuieşte de ceva vreme în Europa şi activează în zona world music/jazz ca interpret vocal şi cântăreţ la oud. A colaborat, printre alţii, cu Nguyên Lé, Markus Stockhausen, Renaud Garcia-Fons, Wolfgang Muthspiel, Nils-Petter Molvaer şi Eivind Aarset.

Am încercat să rezist tentaţie de-a mă lăuda că săptămâna trecută am fost la concertul pe care Dhafer l-a susţinut alături de chitaristul ungur Ferenc Snetberger la Debrecen. După cum observaţi, n-am reuşit. Deci: ca unul care l-a văzut pe Dhafer în concert, pot să garantez că incredibilele lui vocalize sunt în întregime autentice şi perfect emise, chiar în condiţiile mai dificile ale cântărilor live, graţie unei tehnici admirabile, bine însuşite şi provocatoare de fiori, cu pielea de găină sau de gâscă aferentă. Cu privire la Snetberger, una dintre cele mai inspirate formule l-a alăturat lui Aril Andersen şi lui Paolo Vinaccia, împreună cu care a şi scos albumul Nomad [2005]. Foarte bun album. Şi foarte bun chitarist.

Revenind la Abu Nawas, albumul e suficient de divers pentru a nu obosi sau plictisi, alternând pasajele mai hard cu cele de o copleşitoare jale. O fi cuvântul „dor” un produs garantat 100% românesc (aşa cum le place băştinaşilor să se laude), dar nici cu aleanul (sau cum i-or fi zicând dânşii) orientalilor nu mi-e ruşine. De remarcat lipsa inserţiilor electronice, prezentă pe celelalte creaţii (asta nu e o judecată valorică, ci o simplă constatare). Componenţa: Dhafer Youssef (voce, oud), Tigran Hamasyan (pian), Chris Jennings (bas), Mark Guiliana (tobe). Piese preferate, Odd Elegy şi Khamsa. Puneţi mâna şi comandaţi-l deîndată (de pe torrente, ODC-uri şi alte magazine online). Eu zic că merită.

Anunțuri

Pram – muzică fără frontiere

Conceptul de post-rock e prea vag, şi mai nou parcă prea mai obosit, pentru a da seama despre tot ce se întâmplă pe ultimul album de studio al celor de la Pram – un grup experimental din Birghmingam, format la începutul anilor ’90. Primiţi iniţial cu reticenţă de “critica” muzicală, trupa câştigă treptat respectul şi atenţia cuvenite. Dacă albumul Sargasso Sea (1995) este notat cu 0 în New Musical Express, aceeaşi revistă revine după nouă ani şi-i gratulează pe cei de la Pram cu titulatura de trupă a viitorului – asta da reacţie întârziată!

Excursiile sonore ale celor de la Pram (Rosie Cuckston, Sam Owen, Matt Eaton, Max Simpson, Laurence Hunt, Harry Dawes) sunt dominate de texturile poliforme ale clapelor şi de uşorul falsetto al vocii. Pe The Moving Frontier (2007, Domino Records) veţi găsi hipnotisme irezistibile, atmosfere sumbre, dar şi armonii mai jazzy (trompetă, saxofon), ca parcă pentru a nu supăra urechile mai bătrâne şi mai pretenţioas ale unora. Ba există chiar şi o bună doză de  minimalism microtonal – atâta cât trebuie. Iar dacă doriţi o comparaţie la îndemână, atunci gândiţi-vă la fraţii Quay în variantă muzicală! Nici o piesă nu seamănă cu cealaltă şi, totuşi, toate sunt unite de sepia unei estetici a tonurilor estompate şi a sugestiei discrete. Mie mi s-a făcut iar poftă să-i ascult.

Arrivederci!

Discografie suplimentară:

  • Dark Island
  • The Museum of Imaginary Animals
  • Sargasso Sea
  • North Pole Radio Station

IMMOLATION – Majesty and Decay [Nuclear Blast]

Fără îndoială, Immolation face parte din elita genului death metal. Principalul motiv pentru care trupa şi-a câştigat acest statut proeminent este faptul că a reuşit să îşi creeze un stil propriu şi s-a remarcat ca un inovator al genului. De-a lungul prestigioasei lor cariere, care a început în 1986, deatherii din Yonkers, New York, au lansat doar albume de calitate, unele din acestea figurând în mod constant în topurile albumelor esenţiale de death metal (vezi Dawn of Possession din 1991 sau Close to a World Below din 2000). În martie 2008, trupa a vizitat şi România, delectându-şi fanii printr-un concert de zile mari susţinut la Cluj-Napoca. Majesty and Decay este cel de-al optulea album de studio al celor de la Immolation, fiind lansat pe data de 5 martie în Europa.

Pe parcursul celor zece piese (dacă nu punem la socoteală şi cele două intro-uri), trupa ne poartă printr-un univers sonor întunecat şi presărat la tot pasul cu riffuri, solouri, şi ritmuri executate cu mare măiestrie, ceea ce conferă albumului un caracter oarecum epic per ansamblu. Riffurile şi temele melodioase ale lui Robert Vigna (care consider că ar merita mai multă recunoaştere în calitate de chitarist şi compozitor) creează o atmosferă sinistră şi hipnotică, fiind totodată o marcă înregistrată a sound-ului Immolation. Piese precum The Rapture of Ghosts (ce titlu!), A Token of Malice, Majesty and Decay, şi The Confort of Cowards stau mărturie în acest sens. Albumul conţine pe alocuri şi câteva elemente de groove (de exemplu, secţiunea mediană a piesei A Glorious Epoch), însă acestea se îmbină perfect în peisajul sonor de ansamblu. Ross Dolan este în mare formă, vocea sa puternică şi expresivă potrivindu-se de minune cu muzica. Coperta este bine realizată deoarece reflectă întocmai titlul albumului, şi anume putreziciunea care se ascunde în spatele aparentei măreţii. Textele se înscriu pe coordonatele obişnuite ale formaţiei şi tratează subiecte precum obscurantismul religios sau situaţia lumii contemporane. Albumul este excelent produs, sunetul acestuia fiind demn de secolul în care trăim. De data aceasta, basul este mai proeminent în mixaj, ceea ce conferă mai multă agresivitate şi dinamism sunetului. Una peste alta, pot să spun liniştit că Majesty and Decay este cel mai bine produs album Immolation până în momentul de faţă, Paul Orofino şi Zack Ohren făcând o treabă remarcabilă în spatele butoanelor.

Aşadar, avem de-a face cu un album bine închegat şi executat, agresiv, intens, şi tehnic. Foarte probabil, la calitatea acestui album au contribuit atât faptul că cei de la Immolation au semnat un contract cu Nuclear Blast – cea mai importantă casă de discuri metal la ora actuală – ceea ce a declanşat noi energii creatoare şi a atras resurse suplimentare în producţia albumului, cât şi stabilitatea de la nivelul componenţei, trupa fiind la al treilea material discografic consecutiv în formula Ross Dolan – bas/voce, Robert Vigna – chitară, Bill Taylor – chitară, şi Steve Shalaty – tobe. Aşa cum se spune în sport, „echipa câştigătoare nu se schimbă” … poate sponsorul 10/10.

http://www.myspace.com/immolation

Little Jimmy Scott, sensibilitatea unei voci

Cu o voce de contralto pre-adolescentin şi un timbru amintind de Billie Holiday, Jimmy Scott seduce prin intensitatea emoţiei transmise. Multă vreme ignorat de lumina – şi aşa palidă – a reflectoarelor jazz, sau luat drept femeie de cei care îi auzeau vocea fără să ştie cine cântă, îşi vede cariera relansată la începutul anilor 90 (vă mai amintiţi tema Sycamore Trees din serialul Twin Peaks?). Suferind de o boală genetică – sindromul lui Kallmann – care l-a împiedicat să atingă pubertatea, James Victor Scott şi-a transfigurat dezechilibrul hormonal în artă şi dizabilitatea în atu. Vă puteţi convinge ascultând oricare din albumele sale, recomandarea mea fiind cd-ul Holding Back The Years, o colecţie de piese pop reorchestrate magnific în cheie jazz, ce degajă o atmosferă nocturnă, potrivită pentru întâlniri romantice sofisticate sau simple nostalgii solitare, în compania unui pahar cu vin. Alegerea este a dumneavoastră (muzica şi vinul, restul se află, bineînţeles, la cheremul astrelor).

Discografie suplimentară:

  • The Source
  • All The Way
  • But Beautiful

feminin-masculin

din ciclul „să ne cunoaştem cititorii” şi în consonanţă (deşi cu o terţă mai jos) cu concursul de weekend vă invit să participaţi de bună voie şi nesilite(ţi) de nimeni la sondajul de mai jos. respondenţilor(telor) eterna noastră gratitudine.