GODMODE – ON (A&A Records)

Godmode coverLa patru ani după apariţia albumului de debut, pe care personal îl consider foarte bun şi care prin urmare ar merita mai multă atenţie, Godmode îşi lansează noul album, intitulat simplu ON, sub egida A&A Records pe data de 12 noiembrie. Fără îndoială, primul lucru care frapează după ce asculţi albumul este diversitatea acestuia. Din punct de vedere muzical, ON acoperă un spectru foarte larg, de la sonorităţi rock/metal moderne (Survivor Guilt sau New Tricks), excelente pentru apariţiile live, până la cele acustice, hip-hop, sau electro (vezi apariţia lui DJ Wicked sau piesa Break). Dar nu vă speriaţi, audiţia albumului va fi o experienţă plăcută, în special datorită agilităţii şi naturaleţii cu care trupa abordează această varietate stilistică. Diversitatea vocală este un alt aspect al albumului demn de menţionat. Paul îşi demonstrează mai bine ca oricând versatilitatea vocală deja binecunoscută, abordând mai multe stiluri, de la vocile mai agresive (Survivor Guilt) la cele foarte melodioase (vezi piesele acustice sau semi-acustice). La aceasta se adaugă două contribuţii vocale foarte inspirate. Prima este cea a lui Adi Despot (Viţa de Vie) pe piesa La Fel, pe care o consider una dintre piesele de rezistenţă şi, de ce nu, un posibil hit. De asemenea, merită remarcate şi textele piesei, foarte inspirate şi originale. A doua contribuţie vocală e cea a lui Rareş (ex-Narkoma), care îşi etalează talentul aş putea spune înnăscut de vocalist hip-hop. Ultimul aspect al diversităţii pe care aş vrea să-l subliniez este limba textelor. Patru dintre piese au fost scrise în limba română (aici aş vrea să remarc şi piesa În Larg), restul fiind în engleză. Albumul se încheie cu o superbă reinterpretare acustică a piesei The Only Way, inclusă iniţial pe albumul de debut din 2005. Cu acest album, Godmode (Paul – voce, Dan – chitară, Vladimir – bass, şi Bogdan – tobe), beneficiind de o producţie de calitate şi o interpretare pe măsură, demonstrează că merită să pătrundă în rândul elitei rock-ului românesc modern. Evident, recomand albumul celor deschişi la minte şi dornici de a-şi lărgi orizontul muzical. This album will surely turn you ON.

Pagina de Myspace

Tomasz Stanko – Dark Eyes [2009]

dark eyesCea mai neagră şi mai apropiată mie trompetă europeană a momentului, Tomasz Stanko, revine cu un nou album scos la ECM şi într-o nouă formulă. Tomasz Stanko: trompetă; Jakob Bro: chitară; Alexi Tuomarila: pian; Anders Christensen: bas; Olavi Louhivuori: tobe. Practic, un cvintet nordic. Renunţând pentru acest proiect la foştii colegi (care activează deja oricum sub numele de Marcin Wasilewski Trio), Stanko nu îşi abandonează, din fericire, vechile năravuri. Totul e aşa cum trebuie să fie.

So nice, care deschide albumul, e o piesă tipică Stanko, care trenează pe aproape şase minute, diafană şi aerisită la maximum, şi-ţi toarce blând în urechi ca o pisică. Pe Terminal 7, poate cea mai bună piesă, lucrurile se schimbă radical. Moleşeala e înlocuită de epic. Se întâmplă lucruri. Atmosfera e de aşteptare, de anticipare. Inspiratul chitarist Jakob Bro, de care mărturisesc că nu ştiam nimic până la acest album, spaţiază generos notele, croşetând pe ritmul şi în spiritul impuse de Maestru. Urmează The Dark Eyes Of Martha Hirsch; apăsătoare în prima jumătate, se deschide frumos (şi ritmic, şi melodic) în cea de-a doua parte. Grand Central e caracterizată de formulele întotdeauna inspirate găsite de Stanko şi de spaţiul de desfăşurare lăsat lui Alexi Tuomarila.

StankoAmsterdam Avenue e şi ea foarte statică şi fragmentată de lungi pauze de respiraţie. Pauze de respiraţie – şi lecţii de muzică. Pe Samba Nova, aceeaşi tăietură clasică a unui stil care nu iese niciodată din modă. Dirge for Europe îl pune din nou în valoare pe Jakob Bro. May Sun e o şoaptă, în timp ce Last Song pare continuarea lui Amsterdam… Ultima bucată, Etiuda Baletowa No. 3, o delicată creaţie a lui Krzysztof Komeda, încheie în nota meditativă ce caracterizează întreg materialul.

Ce m-a încântat cu deosebire e partitura de tobe, din punctul meu de vedere perfectă şi de o discreţie excepţională. Preţ de câteva bucăţi, am decupat mintal jocul cinelelor, delectându-mă doar cu punctările minunate lui Olavi Louhivuori. Vă recomand să faceţi acelaşi lucru.

Ce mai e de spus? Stanko e trompetistul meu preferat. Anul trecut am avut prilejul să-l văd şi să-l ascult live într-un concert ţinut la Barcelona. Ne-am codit puţin înainte de-a ne hotărî să mergem – biletul nu era tocmai ieftin, nu eram chiar pregătiţi, în fine, scuze penibile.

Vă asigur că n-am regretat nicio secundă.

Piesa e de pe albumul Suspended Night. Asta am găsit, asta am pus :D.

Molvaer înainte de Molvaer (1)

masquaCu toţii îi cunoaştem sunetul suprasaturat de electroni, îi degustăm frazarea austeră şi ne lăsăm purtaţi în călătorii imaginare pe deasupra banchizelor tot mai ameninţate de încălzirea globală, însă cum a ajuns trompetisul norvegian să-şi construiască sound-ul caracteristic? Întrebare ce ne duce înapoi în timp, în ani 80, la albumele înregistrate sub titulatura Masqualero, împreună cu Arild Andersen contrabas, Jon Christensen, tobe, Tore Brunborg, saxofoane, Frode Alnæs, chitară, Jon Balke, pian electric, acustic şi sintetizator.

De ce este nevoie de această excursie imaginară în timp? Pentru că, lipsită de aportul efectelor electronice, trompeta lui Molvaer îşi dezvăluie mai uşor secretele. De pildă, pe Bande a Part (1986) suflul trompetei este cel deja familiar, dar în spatele lui se pot distinge două rspiraţii distincte: Miles Davis şi Don Cherry. Dacă influenţa celui dintâi nu surprinde astăzi, prezenţa discretă a celui de-al doilea este una care pune într-o nouă lumină expozeurile iconoclaste de acum ale norvegianului. Muzica albumului este plăcută la ascultare şi aproape luminoasă, datorită claviaturilor şi a compoziţiilor calde, relaxante (sic!).

Aero (1987) este un album care sună surprinzător de proaspăt azi, dacă luăm în calcul sound-ul standard al anilor 80, colmatat până la refuz de un post-fusion disco şi greţos. Claviaturile lui Balke lasă locul chitarei lui Alnaes, de certă inspiraţie rypdaliană, care în unele momente dă semne de originalitate şi în general este potrivită în context. În acest spaţiu muzical uşor schimbat, Molvaer se mişcă pe coordonatele unui jazz inspirat, atractiv, însă ferit de comercialism. Sunetul său respectă întru totul calapodul albumului anterior.

Re-Enter (1990) închide cu succes ciclul Masqualero, într-o formulă de cvartet, de această dată lipsind aportul chitarei. Deşi teoretic o formulă mult mai deschisă la experimente, înregistrările sunt mai aproape de muzica lui Miles Davis din perioada anilor 60 şi de producţiile tipice lui Garbarek. Aici, Molvaer îşi explorează posibilităţile coloristice (atenţie la bucata Find Another Animal) la adăpostul unei formule ritmice de nota 10. Albumul este în general lent, aproape ca un cântec de leagăn pentru balenele rebegite de frig. Virtuozitatea nu-şi are loc aici, pentru că ar fi inutilă şi păguboasă, însă aceasta nu înseamnă că trompeta este lipsită de locvacitate.

asiluum

Azi n-o să recomand un album sau o trupă, ci un site. Se numeşte asiluum. Unii dintre voi îl ştiţi, deja, pentru restul o să fie o surpriză, sper, plăcută. În cuvintele lor, this is a non-profit “something” that promotes underground artists. Oamenii din spatele proiectului se numesc Costin Chioreanu şi Marius Costache şi au făcut o treabă extraordinară. Am descoperit nişte muzici foarte, foarte faine aici, acestea fiind preferatele mele: Discordless – 148 Light Years, Semiosis – Pictural şi Dresda – Pequod. Vizitaţi-i neapărat.

Albumele nu se pot descărca gratuit; doar că nu plătiţi cu bani, ci cu atenţie ;) .

Burzum – Filosofem

burzum-filosofemVarg Vikernes este un muzician controversat. Anul ăsta prin luna mai, am impresia, a ieşit din închisoarea Tromso după aproape 16 ani de detenţie, primiţi în urma uciderii lui Aarseth Oystein, la care s-au adăugat şi acuzaţiile de incendiere şi posesie ilegală de material exploziv. Dar, în fine, detaliile vieţii lui Varg nu interesează cronica de faţă. „Filosofem” este al V-lea album sub titulatura Burzum ( definit ca one-man-band ). Dacă mai există cineva care nu a ascultat încă Burzum, atunci pentru el/ea scriu rândurile astea. Totuşi, nici cei care spun că au ascultat nu sunt scutiţi :). De departe, albumul ăsta e cel mai reuşit Burzum din toate cele 7 apărute. În ultimele două nu prea am încredere. Iniţial am vrut să scriu despre Hlidskjalf (fiind ultimul), problema e că nu prea am avut ce scrie. La fel şi cu Daudi Baldrs, m-a nemulţumit complet. Nu pentru că m-aş fi obişnuit eu cu bateria agresivă şi cu urletele disperate, dar mă tem că, muzical, Varg nu prea a avut ce să dea pe albumele astea. Mai potrivit ar fi acum să scoată variante multi-instrumentale, eventual chiar black-metal.

„Filosofem” a fost înregistrat în martie 1993, înainte ca Varg să intre la închisoare, dar a ieşit pe piaţă abia 3 ani mai târziu, pe 1 ianuarie 1996, sub egida Misanthropy Records/Cymophane Productions. Cele şase piese acoperă aproape 65 de minute de melancolie pură. Se spune că e black-metal. Eu personal, mă îndoiesc de lucrul ăsta. E mai degrabă un electronic ambient (Rundgang um die transzendentale Säule der Singularität), un dark atmospheric destul de electrizat (Gebrechlichkeit I), un black ambiental (Erblicket die Töchter des Firmaments) şi într-adevăr un black-metal old-school (Jesus’ tod). Dunkelheit e o piesă care nu se circumscrie nici unui stil. Acum, Lanternativa o să-mi sară în cap, poate nu numai el… Dar aşa văd lucrurile după 14 ani de ascultat Burzum. Sigur, când spui Burzum gândul te duce imediat la un cult- (one-man) band care nu se supune catalogărilor puerile. Cineva trebuie să o facă, însă credeţi-mă pe cuvânt că Burzum este inclasabil.

„Filosofem” (totuşi) – Chitare hipnotice, un keyboard ales cum nu se poate mai bine pe care îl simţi peste tot, abstractizând brutalitatea unei baterii programate să toace mărunt bruma de muzicalitate. Recomand pentru pentru exemplificare prima piesă: Dunkelheit. Avem şi ocazia să medităm, într-o plimbare de 25 de minute împrejurul coloanei solitudinii, cu ajutorul ultimei piese. O bucată foarte uşor de asimilat, cu un sound profund şi minimal în acelaşi timp. De la prima la ultima piesă se desfăşoară o reflexie asupra realităţilor părăsirii şi renunţării.

Din cronicile RIO: Stormy Six – L’Apprendista

Stormy_Six_1977În urmă cu 30 de ani, în timp ce multe din trupele de cursă lungă care definiseră deceniul ajungeau la capătul puterilor sau sorbeau din cupa convertirii, cinci dintre cele mai strălucite ansambluri de avangardă rock răbufneau în faţa dezinteresului şi lipsei de afinitate pentru acest curent, unul la fel de important şi constant din cadrul aceleiaşi ere ”progresive”. Tonul l-au dat britanicii de la Henry Cow, stupefiaţi că plutesc în anonimat chiar la ei acasă, dar mai ales decepţionaţi de mariajul cu Virgin Records, care nu s-au împăcat niciodată cu arta suverană a trupei, ajungând inevitabil să le ceară din ce în ce mai mult o muzică care să (se) vândă (pe sine însăşi) – pare oare acest gen de conflict unul timpuriu sau e totul deja prea târziu?

Cea mai notabilă dintre reacţii a fost Rock In Opposition, un festival independent al ”muzicii pe care casele de discuri nu vor ca tu să o asculţi”. Cel puţin din această perspectivă, RIO a dobândit, într-o primă fază, claritatea unui manifest publicat de un colectiv neadmis în peisajul industriei muzicale; ulterior (şi mai degrabă neplanificat), totul s-a restrâns la un cerc închis, dar brusc influent, de artişti intelectuali, elitişti, neconvenţionali, reafirmând sau creând mai departe o operă matură, nebuloasă şi necompromisă, împreună cu un canon anevoios în principii, diferitele ascultări din acest ”catalog privat” fiind capabile să dea naştere, pe alocuri, la momente epifanice.

Saltul de la ”10 minute de faimă” (cum a descris Chris Cutler impactul evenimentului) la un gen muzical, deliberat astfel din exterior, e unul de-o pură convenţie. Influenţele sau colaborările ulterioare au format o astfel de gândire, dovadă că astăzi, prin reînvierea spiritului concertelor RIO, trupele noi aduc tribut promotorilor. Ţinut pentru prima dată în martie 1978, festivalul RIO nu poate fi considerat în sine decât un punct culminant sau o mică întâlnire între clasici: cu Henry Cow şi Samla Mannas Mamma la fine de carieră, în timp ce Stormy Six era o trupă şi mai veche, schimbându-şi culorile şi componenţa după fiecare album cât să nu îmbătrânească de tot, numai Univers Zero şi Etron Fou Leloublan îşi făceau un debut pe cinste din această participare, pregătind aşadar ceva nou, la răscrucea dintre perioade. Stilurile incluse în programul declarat al unei ”muzici prin excelenţă” nu simplifică nimic, dat fiind clusterul format din atâtea bucăţi disonante, personalizate: avangarda rupt din coasta modernă a clasicismului, experimentalul liber, infuzia sadea de dark chamber rock sau, dimpotrivă, erupţiile cacofonice, absurde sau groteşti.

E imposibil de precizat care dintre cele cinci trupe originale ar fi mai neobişnuite. Culmea este însă că Stormy Six, deşi au avut poate rolul decisiv în închegarea acestei mişcări (înfiinţând un prototip RIO numit ”L’Orchestre” înainte cu câţiva ani, luând primii legătura cu Henry Cow, după care şi răspunderea unui al doilea festival, la Milan, în 1979), dau de înţeles, prin albumele lor de vârf, că s-ar asocia cel mai puţin atât cu avangarda în sine, cât şi cu valul RIO. Puţin neînsemnând nicidecum, dar îndeajuns de simptomatic. Trecutul lor activist, asociabil poate cu aceeaşi vâltoare socialistă din krautrock-ul german, păleşte ca semnificaţie la capătul anilor ’70, dar mai ales prin noile tuşeuri ale muzicii, marea impresie fiind aceea că se cultivă forţa suplă sau valorile aproape tradiţionale de prog rock (în paralel şi prog folk), înainte de a se avânta în alte sfere, cu un vârf sensibil de opinie novatoare.

Poate nedumeririle nu-şi au rostul dată fiind eterogenitatea exemplară şi pentru celelalte trupe, totuşi Stormy Six au acel dram foarte interesant de incompatibilitate: nici componistica contemporaneităţii, nici acusticismul ermetic, nici simfonismul depresiv, nici accesele comic-isterice – nimic de acest fel nu le este propriu. În schimb, un album precum L’apprendista (1977) e de cele mai multe ori considerat a fi o mostră tardivă de rock progresiv splendid (ceea ce se adevereşte calitativ), într-un stil italian uşor defectiv (adică liric in nuce, dar mai deloc amorezat de art rock-ul vandergraaf-ian; melodic la bază, dar refractar simfonicului visător; creativ şi scânteietor, dar fără a miza pe impulsivitate). Efortul este unul intelectual, meşteşugit şi bine servit interpretativ, măruntele cvasi-abstracţiuni ivindu-se, fără a fi pregătite, din frumuseţea intrigant de naturală a muzicii. În modul acesta, conceptul de ”rock in opposition” ia doar o formă nebănuită.

Cred mult în caracterul de ”rock polifonic” al albumului, transmis de la conturul melodic până în nucleul stilistic, unde multe se combină cu uşurinţă, dar refuză subordonarea: astfel L’apprentista se compune din ardoarea palidă, însă melodic desăvârşită, a simfonicului italienesc, metrica de pendul clasic (dar şi uşor ruginit) al progului sau impulsul trubaduresc de folk. Pluralismul instrumental prinde puteri după o vreme, vioara, xilofonul, mandolina sau fagotul deschizând larg temele. Trupa se inspiră mult, cea mai puternică analogie fiind cu Gentle Giant; tot la fel de bine însă aduce un pic şi cu Ougenweide ori Bayon (la partea de folk medieval sau exotic) sau ispiteşte cu gândul la niscaiva ”cantofabule”, dacă înţelegeţi unde vreau să bat. Intervin, în momente de o subtilă ieşire din contur, pasajele în timpi compuşi, sacadate şi nestructurate, aşchii desprinse poate chiar de la Henry Cow. Peste acestea, deşi nu preponderent, se manifestă nevoia sau atracţia pentru jazz, sunete fără contur şi o fantezie mai rumenă.

Indiferent cât de îndrăzneţi au fost până la urmă Stormy Six (şi când), aici ei dezvoltă la maxim ceea ce pe engleză se numeşte ”artistry”. Recunosc, de siguranţă, că nu e garantat pe gustul tuturor, ci mai degrabă un ”acquired taste”, lipsit de arome tari. Dar luat drept rock progresiv, L’Apprentista este o mică bijuterie.

ISIS – „Wavering Radiant”

isisAscult ISIS de câţiva ani buni şi noul lor album, Wavering Radiant (2009, Ipecac Recordings / Conspiracy Records), nu face decât să îmi confirme faptul că există trupe care evoluează în mod constant şi natural de la un album la altul. Prin Celestial (2000, Escape Artist Records) şi Oceanic (2002, Ipecac Recordings), ISIS au pus bazele unui stil oarecum propriu; sunt totuşi 2 albume destul de sinuoase şi ai nevoie de puţină răbdare să le asculţi. Pasul următor a fost făcut de Panopticon (2004, Ipecac Recordings), un album greu de tot, un album care marchează prima, dar nu şi ultima colaborare cu unul din membrii trupei TOOL, şi anume basistul Justin Chancellor, pe piesa Altered Course. In The Absence Of Truth (2006, Ipecac Recordings), deşi  poate un pic mai „moale” decât precedentul, a fost un experiment reuşit.

In 2009, ISIS au reuşit să se reinventeze. Nu zic asta pentru că albumele anterioare ar fi plictisitoare sau repetitive. Pur şi simplu avem de-a face cu un nou mod de abordare a pieselor.  7 piese (mă rog, de fapt sunt  8, daca e să punem la socoteală şi bonus track-ul  ”Way Through Woven Branches”, apărut pe ediţia japoneză ) care te trec prin diverse stări. “Hall Of The Dead” începe cu un riff absolut demenţial, courtesy of Adam Jones/TOOL, prezent pe 2 piese de pe acest album. Ce m-a surprins (în mod plăcut) a fost prezenţa în abundenţă a părţilor de keyboards, fapt oarecum neglijat (sau poate mai putin evidenţiat) pe albumele precedente. Vocea lui Aaron Turner e parcă mai puternică decât oricând, indiferent că e vorba de growls sau de clean vocals. “Ghost Key” are pasaje care îmi aduc aminte de THE CURE; e una din cele mai melodioase piese de pe album, foarte catchy şi cu multe texturi. “Hand Of The Host” e epopeea albumului, prin cele aproape 11 minute ale ei; un lux pe care şi l-au permis cei 5 oameni din ISIS şi deja un trademark pentru ei (cel puţin pe acest album nu există piese mai scurte de 7 minute, bineînteles nepunând la socoteală piesa care dă titlul albumului, un fel de intermezzo/interludiu). Ascultarea albumelor de asemenea factură presupune din start eliminarea gândirii de genul “ok, piesa trebuie să aibă stofa, refren, strofă, refren, solo, refren şi gata“. Trebuie să fii dispus să accepţi provocarea unei piese lungă de 7, 8 sau 10 minute. Asta pentru că, cel puţin în cazul albumului de faţă, reward-ul e mare.

Wavering Radiant“ e un album rotund, mult mai şlefuit decât tot ce au făcut ISIS până acum. Nu am de unde să ştiu dacă e „vina” producţiei sau a producătorului, însă prefer să cred ca e vorba de evoluţia lor ca muzicieni. Elementul de jam session prezent pe albumele anterioare pare să fi căpătat un nou sens, existând mult mai multă coerenţă în piese (mă refer la pasajele instrumentale, care aduc textură peste textură şi construiesc un univers sonor dens, însă plin de surprize). Încercaţi să ascultaţi “20 Minutes, 40 Years“ sau “Threshold Of Transformation“, piesa cu care se închide, magistral, acest album, şi aveţi toate şansele să vă pierdeţi în labirintul dintre note. Întrebarea care rămâne este : vreţi să mai găsiţi drumul spre ieşire?