Joi 22 iulie
Ajungem la Gărâna pe la patru după-amiază pe un soare strălucitor. Oprim în Poiana Lupului ca să descărcăm Orizonturile şi să mă prezint lui Marius Giura. Ne-am cunoscut exact acum un an, la lansarea volumului Povestea zilelor noastre, când m-a invitat să facem împreună o emisiune pentru Radio Campus. Mai precis, ne-am cunoscut în timpul acelei emisiuni. Marius mă întâmpină cu un zâmbet vag. Este calm, amabil şi cumva întors spre sine; aşa cum va rămâne până la sfârşitul festivalului. Îmi confirmă că ne vom întâlni în fiecare zi la ora zece (mai puţin luni; o zi, spune el, foarte intensă din punct de vedere organizatoric), ca să facem, din mers, cronica festivalului şi să vorbim de-ale jazz-ului.
Vineri 23 iulie
La ora zece punct sunt la Hanul de la Răscruce. Marius e deja acolo şi, după câteva discuţii organizatorice cu tehnicienii şi muzicienii, care-l urmează peste tot ca o pleiadă, ne aşezăm la o masă albä, solitară, în mijlocul unei terase acoperită. Vom fi mereu întrerupţi de telefon şi de intervenţiile “pe viu”dictate de situaţii ce nu suportă amânare. Admiraţia mea pentru calmul cu care Marius găseşte soluţii creşte de la o oră la alta.
Adriana: Marius, până acum se desfăşoară totul conform master plan-ului?
Marius: Da. Pe scenă. Dar, ca de obicei, există probleme pe care nu le percepe nimeni. Ieri, ca un făcut, s-a stricat iar aerul condiţionat în maşina lui Miroslav Vitous şi a trebuit să trimitem o altă maşină în loc. El fiind foarte sensibil, şi treaba asta întâmplându-se a doua oară, bineînţeles că mi-a făcut o morală aseară, dar până la urmă ne-am despărţit prieteni. Este un mare muzician care şi-a creat propriul stil. Poţi chiar să spui că ceea ce face el nu mai e jazz, pentru că muzica lui este greu încadrabilă.
Miroslav Vitous and Terje Rypdal
Da, am observat şi eu aseară. Fusion-ul a devenit funk iar la un moment dat au apărut chiar şi anumite accente de rock, la care publicul a reacţionat imediat.
Acelea s-au datorat lui Terje Ripdal care, în sufletul lui, a rămas un rocker. O revelaţie au fost copiii de la Timisoara, Funky Growl, care au plăcut şi celor mai năprasnici purişti ai jazz-ului nou, şi care mi-au plăcut şi mie. Am vorbit cu ei acum un an să-şi pregătească programul şi i-am şi recomandat pentru un festival din Belgia, la care vor participa în toamnă (Sună telefonul, jandarmii au văzut un afiş de anul trecut şi credeau că sâmbătă începe un festival de folk, Marius le explică politicos că nu este cazul).
Funky Growl
Ce părere ai despre formaţia elveţiano-balcanică Elina Duni?
Au fost piese care mi-au plăcut şi piese care nu sunt pe gustul meu. Au un pianist foarte bun iar vocea Elinei e bună. Elina este o persoană deosebit de agreabilă, frumoasă, şi dacă va scăpa puţin de accentele vădit etno probabil că va avea mare succes. Eu în general nu sunt adeptul etno-jazz-ului, mai ales atunci când are note balcanice.
Iţi aminteşti de prima piesă de jazz ascultată vreodată; de împrejurarea când ai realizat prima dată conştient că asculţi jazz?
Prima mea amintire jazzistică este legată de Louis Armstrong. Eram prin clasele secundare şi Armstrong urma să dea un concert la Bucureşti iar emisiunile de jazz de la radio, realizate de Florian Lungu, difuzau piese de ale lui. Apoi, îmi amintesc că pe coperta revistei Săptămâna apăruse odată fotografia Aurei Urziceanu, lucru care iarăşi m-am impresionat foarte mult. Revista asta, în afară de faptul că era condusă de nişte siniştrii, avea şi un lucru bun: o pagină redactată de fraţii Ursulescu dedicată rockului şi jazz-ului, unde a fost comentat, de asemenea, acel concert fabulos al lui Armstrong.
Dacă înţeleg bine, primul tău contact cu jazz-ul a fost de natură mediatică. Îţi aminteşti însă o piesă de jazz de care poţi lega interesul, pasiunea ta ulterioară?
Nu mai ştiu titlul piesei lui Armstrong, pe care a difuzat-o Moşu atunci, dar îmi amintesc foarte bine de Jocul ţambalelor a lui Johnny Răducanu, cântată de Aura Urziceanu, cu Eugen Gondi la percuţie; o piesă senzaţională, care şi acum se află printre primele mari compoziţii româneşti de jazz; alături de cele ale lui Richard Oschanitzky şi ale lui Paul Weiner, un pic mai târziu. Apoi, ca noi toţi, în liceu am devenit un adept fervent al rockului şi al Phoenix-ului, şi un colecţionar pasionat de discuri vinil. Azi, în plină eră virtuală, îmi amintesc cu nostalgie de albumele LP cu copertele acelea frumoase şi de tot ritualul pregătitor al audiţiei. Şi apoi, în mod firesc, cunoscând rock-ul în toate fazele lui, şi ajungând la muzica progresivă, este imposibil să nu ajungi la jazz, ca o formă mai conceptualizată a muzicii. Apoi au fost concertele de la Casa Studenţilor din Timişoara, clubul lui Băcălete; serile acelea nebune.
Îmi amintesc exact de ziua când a murit Thelonious Monk, pentru că în ziua aceea Johnny Răducanu a dat un concert la Casa Studenţilor; concert la care am trăit cu toţii tristetea acelui moment, pentru că Monk a fost un muzician imens, unul dintre giganţii jazz-ului. Din păcate Băcălete a plecat, iar jazz-ul n-a mai avut impactul dinainte. Weiner, Hromadka, Puiu Minda, Mişi Farcaş plecaseră şi ei. Au rămas Kamocsa Bela şi Liviu Butoi iar în jurul lor s-au coagulat câteva proiecte care au făcut ca totuşi Timişoara să rămână destul de în faţă în ce priveşte jazz-ul; lucru care, de vreo doi–trei ani, simt că se întâmplă din nou. Există o efervescenţă, în ce priveşte activitatea muzicală a tinerilor jazzmani, mai zdravănă decât la Bucureşti. Aceasta se datorează probabil şi facultăţii de Jazz de la Tibiscus, fondată de Johnny Bota, care a scos câţiva muzicieni buni de tot, în jurul cărora s-au creat apoi formaţii. Iată, aseară am avut cel mai bun exemplu, un octet absolut remarcabil: Funky Growl. Schimbul de mâine în Timişoara există; nu depinde decât de ţara asta dacă va putea să-l păstreze.
Care este afiliaţia ta muzicală? Există staţiuni care ţi-au marcat evoluţia de iubitor al jazz-ului?
Perioada iniţială s-a manifestat printr-o anume confuzie. Ascultam tot. Erau chestii care-mi plăceau, erau chestii care nu-mi plăceau. Pe la 19-20 de ani am început să ascult mai analitic. Trecând prin faza în care ascultam ca să văd care instrumentist e mai virtuoz am descoperit nişte proiecte, ca de pildă proiectele lui McLaughlin cu şcoala indiană şi cu Ravi Shahkar. După ce refuzasem ani de zile să ascult muzică indiană, a trebuit să ascult un disc cu Ravi Shankar ca să înţeleg că acolo e un alt univers, o altă lume care rezonează la alte sunete. Proiectele lui McLaughlin cu Shakti au fost o primă ruptură, prin care am început să ascult şi altfel de jazz decât cel tradiţional. La început mi-a plăcut foarte mult Charlie Parker, apoi Weather Report; mi-a plăcut perioada americană a lui Jean Luc Ponty şi, bineînţeles, Miles Davis în ultima perioadă, când a făcut o cu totul altă muzică, cu muzicieni tineri şi foarte buni.
Lucrul la fel de admirabil la Miles Davis, pe lângă geniul muzical, este faptul că el s-a dezvoltat continuu sincronizându-se cu timpul muzical în care trăia şi a promovat neîncetat talentele tinere.
Într-adevăr, Miles a promovat mulţi muzicieni de valoare. La umărul lui au crescut Jaco Pastorius şi Mike Stern. Apoi a urmat momentul în care am descoperit jazz-ul nordic; el a reprezentat o cotitură din care nu am ieşit nici azi. Mi se pare că această muzică, sau chiar jazz-ul european, se potriveşte mai bine vremurilor noastre decât jazz-ul american. Bineînţeles că şi americanii au evoluat, bineînţeles că au muzicieni fabuloşi, dar eu sunt foarte profund marcat de calitatea jazz-ului nordic, şi în special a celui norvegian. Iar faptul că acolo se află atâţia muzicieni buni nu este întâmplător: în Norvegia se studiază obligatoriu, din şcoala primară, cel puţin un instrument iar toţi copiii cântă în orchestra şcolii.
Când şi în ce împrejurări s-a produs tranziţia de la ascultarea pasivă la dorinţa de a te angaja activ pentru jazz?
Am să-ţi spun o poveste.
Go ahead. Îmi plac poveştile.
Prin 1995 eram încă inginer într-o fabrică de fiare din Timişoara, care începuse să meargă foarte rău. Pentru că aveam câţiva foşti colegi de facultate plecaţi în Germania, m-am gândit să dau o mână de ajutor şi să încerc să fac rost de nişte comenzi prin intermediul lor. Zis şi făcut. M-am implicat foarte tare în realizarea acelui proiect, pentru că era şi o chestiune de onoare. Prietenii mi-au facilitat un contract imens, care a făcut ca fabrica să existe şi azi, dar pentru că acel contract nu a fost onorat cum se cuvine – pur şi simplu fabrica nu a vrut să-l finalizeze -, m-am hotărât s-o rup definitiv cu meseria aceasta şi să mă duc oriunde voi găsi ceva care să-mi permit să trăiesc decent. Nu conta unde. Drept care am dat concurs la o firmă al cărei obiect de activitate nici măcar nu-l cunoşteam. După ce s-au dat testele am aflat că era vorba de o editură pe nume Sedona iar sediul ei era în aceeaşi clădire cu Radio Analog, care de-abia pornise şi al cărui director, Nicolae Gavra, îmi fusese coleg. După un an de zile, în care am fost director la editura Sedona, Nicu m-a întrebat dacă nu vreau să lucrez pentru el. A fost o şansă extraordinară, pe care am identifica-t imediat : să-mi pot pune amprenta pe ceva care era foarte apropiat de gusturile mele. După câteva luni am preluat managementul acestui radio care s-a dezvoltat şi a devenit o reţea cu emisiuni muzicale specializate. La un an de zile după aceasta s-a produs acel declic de care m-ai întrebat tu: Liviu Butoi, care se afla înaintea ediţiei a treia a festivalului de jazz de la Gărâna, mi-a bătut la uşă şi mi-a spus că are mari dificultăţii pentru că nu reușește să facă nici un ban. Oricât ai vrea să faci cu prietenii o asemenea manifestare, există cheltuieli care trebuie achitate. În scurt timp am reuşit să facem rost de nişte bani ca să-i plătim drumul lui Eugen Gondi, să-l aducem pe Milos Krstic, dacă-mi amintesc bine, şi să-i plătim puţin pe invitaţii lui Paul Weiner, cu care a venit din Germania. Aceasta a fost de fapt, conjuncţia.
Care sunt etapele semnificative din istoria festivalului de Jazz de la Gărâna?
La ediţia a patra am colaborat încă cu Liviu la organizarea festivalului iar începând cu ediţia a cincea am rămas singur. Cred că acea ediţie a fost cel mai bun festival din istoria jazz-ului românesc. Atunci au cântat, practic, toţi: Marius Popp, Aura Urziceanu, Baciu Junior, Tavitian, Weiner. Anul următor a fost o şansă imensă, care a făcut ca festivalul să devină ceea ce este azi. Ce s-a întâmplat atunci a fost că Monica Tatoiu, care e timişoreancă şi era într-o poziţie de top management la firma Oriflame, mi-a dat banii necesari ca să aduc primul nume mare. Acest nume mare este şi azi muzicianul meu preferat : Eberhard Weber – un basist de mare clasă şi un compozitor fabulos. Acela a fost şi momentul în care a trebuit să dăm jos gardurile. Festivalul se ţinea încă aici la han, dar pe stradă nu se mai putea circula de lume. Atunci au apărut şi primii spectatori din alte părţi. A urmat prima ediţie din Poiana Lupului, ediţie la care Trilok Gurtu trebuia să fie cap de afiş, dar datorită unei greve pe aeroportul din Viena nu a mai putut ajunge la concert.
Ce coşmar pentru un organizator!
A fost un moment extrem de neplăcut şi am trecut cu greu peste manifestările de rea credinţă. Dar am promis că îl voi aduce pe Gurtu la Timişoara, ceea ce peste două luni s-a şi întâmplat.
Ce ne aşteaptă astă-seară, pe noi si pe tine?
Ne așteaptă pe toţi un concert inedit. Eu bănui deja ce o să se întâmple după discul recent apărut. Va fi un concert fără precedent în România, un trio în care liderul, Bela Fleck, cântă la banjo, percuţionistul Zakir Hussain cântă la tabla şi la instrumente indiene iar basistul, Edgar Meyer, e un gigant al jazului american. Bela Fleck e cel mai premiat muzician al lumii. Probabil că proiectul asta îi va surprinde pe mulţi. Pe mine nu ştiu ce mă mai aşteaptă. Geanta cu instrumente a lui Zakir s-a pierdut la Viena şi sper să fi apărut între timp.
Sâmbătă 24 iulie
Mă prezint la Răscruce la ora stabilită, dar va mai trece o vreme până când lumea jazului de la Gărâna va putea funcţiona, preţ de o oră şi jumătate, fără Marius. În timpul interviului îl sună mereu pe Caius, fiul său, care, îmi spune, încă doarme pentru că şi-a petrecut noaptea, stând de vorbă cu unul dintre olandezi, ca să-l convingă să intre în camera ce-i fusese rezervată. Marius se aşează la masă cu un oftat şi îmi spune că ieri s-a anulat un zbor internaţional, care i-a dat peste cap tot planul logistic.
Te-ai gândit vreodată să nu mai faci acest festival?
Desigur. De fiecare data când el se încheie.
Şi cam cât durează acest gând?
Cam o săptămână.
Care e principala motivaţie, motorul acestui proiect imens?
Principala motivaţie este pasiunea pentru muzică. Îmi amintesc mereu de versurile unul profesor de-al meu pe nume Pavel Petroman – Iubirea e tot ce nu împlinim în vis -, care m-au făcut să mă gândesc mereu că motorul unei acţiuni este pasiunea şi neîmplinirile tinereţii. Am vrut să înfăptuiesc tot ce visasem în tinereţe, eu şi generaţia mea. Pe de altă parte, mi-am dat seama foarte repede de şansa pe care o oferă un festival într-un asemenea loc. (Suntem întrerupţi de vreo trei ori la rând datorită unei complicate rocade de camere. Urmăresc discuţiile cu gura căscată şi aştept (în zadar) ca Marius, să dea, în sfârşit, semne de enervare. Când treaba s-a rezolvat îmi lămureşte cu glas măsurat misterul: câţiva proprietari de hoteluri, la care rezervase camere pentru muzicieni, au preferat sa le dea, în ultimul moment, altor clienţi, pentru bani mai mulţi. Marius își continuă gândul de unde l-a lăsat). Gândul meu primar a fost că România are oamenii necesari pentru a pune la cale un proiect de asemenea proporţii. Faptul că azi jazz-ul este promovat mai prost şi mai puţin decât pe vremea lui Ceauşescu este un lucru cumplit şi de-a dreptul grotesc.
Ai vrea să facem o luare de puls, acum, la mijlocul festivalului? Care este rezumatul zilei de ieri?
Despre ziua de ieri se pot spune foarte multe. Trecând peste calitatea concertului, pe care eu o cunoşteam deja, este a doua oară când se întâmplă acest lucru magic, ca publicul să fie extrem de receptiv, extrem de cunoscător. Dacă la un festival de jazz se aplaudă Bach, cântat într-o manieră clasică, cu arcuş pe contrabas, e semn că există înţelegere a fenomenului, iar publicul a fost foarte numeros; curtea a fost aproape la fel de plină ca la concertul lui Garbarek. Zakir a fost efectiv încântat, pentru că, trebuie s-o spun, aşa public nu găseşti peste tot în lume.
Zakir Hussain
După cum îţi spuneam ieri, mi se părea destul de greu să-mi imaginez sunetul unui banjo însoţit de tabla. Acum, că am ascultat concertul, nu numai că el nu mi s-a părut insolit din punct de vedere armonic, ba chiar, câteodată, identificam tonuri asemănătoare harfei.
Sau specifice sitarului. Dialogurile dintre ei doi au fost tipice pentru dialogul acestor două instrumente tradiţionale indiene. Au existat voci critice la adresa faptului că seara a constat dintr-un singur concert. Da, ştiu, asemenea voci există mereu, orice ai face. Eu sunt nevoit să respect condiţiile unei vedete pe care mi-o doresc în festival. Am acceptat acest lucru şi la Garbarek şi l-am acceptat şi acum, pentru că aceştia sunt nişte muzicieni gigantici iar muzica lor a fost atât de densă încât a umplut realmente toată seara. Intervenţiile solo au fost extraordinare şi foarte bine individualizate, fiecare a cântat în stilul lui, aşa cum cântă şi în alte proiecte. Toată lumea face comparaţie între Zakir şi Trilok Gurtu, care e un mare muzician. Ce-i diferenţiază e faptul că Gurtu este, într-adevăr, mai spectaculos ca apariţie şi ca prestanţă, şi poate că el a depăşit faza indiană.
Fuziunea cu muzica occidentală, pentru care a muncit enorm, s-a întâmplat în faza lui de la Hamburg, spre totala dezaprobare a mamei sale, Shobha, care-l acuza că ignoră valorile muzicale tradiţionale.
Exact asta este ce nu face Zakir. El cântă la instrumente tradiţionale în stil tradiţional.
Marius, tu cum îţi explici audienţa largă, cu un uşor caracter de fenomen, şi nu chiar tipică pentru jazz, de care se bucură azi festivalul?
Este drept când spui că ea a dobândit un caracter fenomenal. Anul trecut am văzut nişte femei tinere, pe care le cunosc de când se jucau ca fetiţe în faţa scenei, venind la festival cu proprii lor copii. Deci lumea a început să realizeze că jazz-ul nu este atât de greu şi de inaccesibil după cum se credea. Există elemente ritmice şi melodice care te duc la înţelegerea fusion-ului, la înţelegerea free-ului şi la cea a elementelor foarte sofisticate. Există un grup destul de important în ţara asta, care agreează un jazz ultra-ultra sofisticat, ce are foarte puţin comun cu melodia şi în care se merge pe virtuozităţii duse chiar la angoasă.
Nu întâmplător festivalul acesta are loc şi succes tocmai în Banat. Aici există o anume tradiţie. Foarte mulţi dintre oamenii valoroşi ai jazz-ului românesc provin din Banat. Câţiva dintre ei au rămas în ţară, oameni de calitate, care în vremurile vechi, când exista emulaţia aceea fantastică în jazz-ul timişorean, se întâlneau la Casa Studenţilor, ştiau de Weiner, ştiau de Gondi, de Hromadka şi de Liviu Butoi. Oamenii aceştia şi tradiţia jazzistică timişoreană constituie nucleul pe care s-a clădit festivalul. Eu fiind un om de marketing şi promovându-l la nivel de ţară am atins exact pături identice din alte oraşe, în special cele universitare: Bucureşti, Braşov, Sibiu, unde se gustă jazz-ul. Nu contest că există şi azi indivizi, şi nu puţini, foarte bine situaţi în high life-ul timişorean care se plimbă prin faţa scenei cu o pătură şi un hanorac şi de cum s-a lăsat întunericul o tund de aici pornind manelele în mașina, dar asemenea fenomene nu sunt improprii unui asemenea tip de manifestare. Dar ceea ce s-a întâmplat aseară a dovedit că avem un public cunoscător, interesat şi cultivat. Azi o persoană cultivată nu mai poate refuza jazz-ul apriori.
(va urma)
Aceasta e varianta integrală a dialogului dintre Marius Giura şi Adriana Cârcu. Fragmente din acesta au mai apărut în revista Orizont.
Foto: ©Richard Wayne
Întâlnirea de gradul trei dintre contrabasistul Edgar Meyer, percuţionistul Zakir Hussain şi banjoistul Bela Fleck este una inedită şi promiţătoare, mai ales prin prin potenţialul muzicienilor. Albumul lor, editat în acest an, The Melody of Rhythm, este un experiment aproape reuşit – ceea ce nu e puţin lucru.
muzikamagika 