Interviu WHITE WALLS

White Walls este una dintre cele mai interesante nume ale actualei scene rock româneşti. Muzica lor diversă şi foarte bine pusă la punct, precum şi concertele lor apreciate de public îi recomandă drept o formaţie care merită tot respectul nostru. La aproape un şi jumătate de la înfiinţare, cei patru constănţeni se pregătesc să lanseze albumul de debut, intitulat „Mad Man Circus.” Aşadar, l-am rugat pe Şerban, basistul formaţiei, să ne răspundă la câteva scurte întrebări.

Salut, Şerban. Există destul de puţine date biografice disponibile despre voi pe net. De aceea te rog să ne spui câte ceva despre motivele care v-au determinat să înfiinţaţi White Walls, precum şi despre începuturile activităţii voastre.

Salut, mulţumesc pentru invitaţia la interviu. White Walls a apărut deoarece ne plăcea prea mult să cântăm împreună. Eu, Marian şi Alex am fost în ultimul line-up Protest Urban, dar începuserăm să compunem cu totul altceva, era evident că nu mai e aceeaşi formaţie. Am devenit pentru o scurtă perioadă Murther, iar în urma dizolvării acelui proiect am luat-o de la capăt numai cu melodii noi şi Eugen la voce. Am compus şi repetat piesele de pe „Mad Man Circus” fără să scoatem capul în lume aproape un an de zile, de pe 25 Aprilie 2009 (când s-a “născut” trupa) şi până pe 2 Aprilie 2010, când a avut loc primul nostru concert.

Cum ai caracteriza muzica voastră?

Nu sunt un fan al diverselor taxonomii muzicale existente, nici măcar al celei prin care suntem „rock/metal/progressive” (pe MySpace). Ni s-a spus că suntem „mathcore”, că suntem „pe vechi”, că semănăm cu Mastodon, că semănăm cu Textures și alte zeci de lucruri care se bat cap în cap. Singurul lucru cu care suntem toţi de acord e că suntem „metal”. Şi „progresiv”. Şi că ne plac contrastele. În rest, să fim ascultaţi şi clasificaţi cât cuprinde.

Diversitatea muzicii voastre e dată de faptul că proveniţi din zone muzicale diferite?

Da şi nu. Fiecare dintre noi ascultă multă muzică pe care ceilalţi probabil nu o agreează la fel, însă în marea parte a timpului apreciem, în mod fericit, aceleaşi lucruri. Mai ales când compunem. Diversitatea provine în mare parte din faptul că o bună parte din muzica pe care o ascultăm nu este metal. Drept consecinţă se întâmplă des să venim cu idei „diferite” în ceea ce priveşte dinamica pieselor, structura, părţile şi aşa mai departe.

Unde aţi înregistrat albumul şi cine s-a ocupat de mixaj/masterizare?

Am înregistrat albumul la sala noastră de repetiţie, în Casa de Cultură Constanța. Inginer de sunet a fost bunul nostru prieten Adrian Mateescu iar de mix/master se ocupă Marius Costache (Discordless).

De ce aţi ales titlul „Mad Man Circus” pentru album, şi ce ai putea să ne spui de conceptul său liric?

Am ales titlul pentru că „făcea sens” în contextul muzicii. Și pentru că se potrivea foarte bine cu câteva din temele atinse de versurile lui Eugen… pentru o descriere mai veridică a conceptului ar trebui să vorbeşti cu Eugen, eu ştiu doar ce înseamnă versurile pentru mine.

Cine s-a ocupat de conceptul grafic al albumului? Ai putea să ni-l descrii puţin?

Costin Chioreanu este responsabil de conceptul grafic al albumului, şi suntem absolut încântaţi de ce a creat pentru noi. I-am oferit nişte înregistrări de la repetiţii şi s-a lăsat inspirat de ceea ce a auzit. Rezultatul ne-a plăcut foarte mult tuturor. Apă, mister, puţin Escher, un joben, nori. „Mad Man Circus”.

Ce aşteptări aveţi de la „Mad Man Circus” şi cum aveţi de gând să îl promovaţi?

„Mad Man Circus” înseamnă extraordinar de mult pentru noi – cred că vorbesc (fără să zic prostii) în numele fiecărui coleg de trupă când spun că este cea mai importantă realizare muzicală a noastră, și sperăm să fie primul album din multe înregistrate de această formaţie. Îl vom promova folosind absolut toate canalele media la care avem acces.. bineînţeles, în principal online. Nu ştim cât de radio/tv „friendly” este ceea ce facem, dar vom încerca şi acolo. Poate chiar un videoclip, să vedem. Sperăm să dăm şi cât mai multe concerte prin ţară şi nu numai.

Care a fost reacţia publicului la piesele noi pe care le-aţi prezentat live?

Reacţiile au fost neaşteptat de bune. Nu a existat concert fără să vină câteva persoane după să ne felicite şi să ne transmită complimentele lor. Iar în timpul concertelor, de pe scenă am văzut mereu fie mosheală, fie aplauze, fie zâmbete largi, fie mâini pe sus, fie frunţi încruntate (de prea mult numărat de măsuri compuse, nu de alta).

Ce echipament ai folosit în studio?

Bass Spector Euro 5 LX, head Warwick Tubepath 5.1, cabinet Warwick WCA 411 PRO; am fost captat printr-un microfon Samson Q-Kick parcă, şi ieşirea de DI a headului. Între timp mi-am luat un preamp/DI EBS MicroBass II, pe care îl folosesc aproape exclusiv pentru sunetul de pe faţă în concerte; îmi pare rău că nu am avut acces la unul și în perioada înregistrărilor.

Din câte am observat pe pagina voastră de Myspace, „Mad Man Circus” va putea fi cumpărat pe CD, însă îl veţi pune şi la descărcare gratuită. De ce aţi optat pentru această variantă?

Nu avem cum să ne îmbogăţim din vânzările acestui album, şi nu vrem nici să facem vreun compromis în această direcţie. Albumul nostru va fi distribuit sub o licenţă Creative Commons (ca de altfel toate albumele ce apar la casa de discuri non-profit Asiluum – http://asiluum.com, casă de discuri sub egida căruia vom lansa Mad Man Circus), și va putea fi distribuit mai departe gratuit, legal, de către oricine oricui. Ediţia fizică va exista într-un număr redus de exemplare, pentru oamenii care îşi doresc aşa ceva. Noi vrem doar să fim ascultaţi – beneficiile unei distribuţii de genul acesta sunt de discutat, dar mai întrebaţi-l şi pe Trent Reznor.

Personal, consider că în momentul de faţă există un grup destul de consistent de formaţii rock româneşti foarte talentate, care au investit mult în echipament, producţie, imagine, etc., dar care suferă din cauza expunerii mediatice mult subdimensionate. Crezi că există speranţe ca situaţia să se îmbunătăţească în viitorul apropiat?

Personal am crezut dintotdeauna că România are potenţial în domeniul aceasta. Acum o cred și mai puternic – apar tot mai multe trupe, cu echipament tot mai bun, repetiţii mai multe sub centură, cântări mai dese şi prin mai multe locuri, unele lansează chiar materiale de studio, cu sunet din ce în ce mai bun; speranţe ca România să ajungă curând măcar la nivelul vecinilor noştri unguri există – totul depinde numai de oamenii care sunt dispuşi să investească bani, timp şi mai ales sentimente în aceste formaţii.

Mulţumim pentru interviu şi vă dorim mult succes în continuare.

Vă mulţumesc şi eu, şi vă aştept cu informaţii despre White Walls pe:

http://myspace.com/whitewallsofficial

http://facebook.com/#!/pages/white-walls/301515075126

http://twitter.com/whitewallsband

şi bineînţeles la concerte.

Anunțuri

FISTULA – “Goat” [Crucial Blast]

Trupa americană Fistula este una din numele grele ale actualei scene sludge/doom. Multe din materialele pe care le-au scos până acum au făcut vâlvă printre fani, în special albumul „Burdened by Your Existence” [Plague Island] pe care îl consider deja un clasic al genului. Trio-ul din Ohio revine în atenţie cu EP-ul „Goat,” un material conceptual axat în jurul faptelor oribile comise de criminalul în serie Anthony Sowell, acuzat în toamna anului trecut de uciderea a unsprezece femei pe care le-a îngropat în pivniţa propriei case. Sowell provine din acelaşi oraş – Cleveland – cu cei de la Fistula, un motiv în plus ca trupa să prelucreze povestea sinistră a acestui monstru. Evident, acest soi de criminali a stârnit deja de multe ori imaginaţia artiştilor metal de-a lungul timpului, iar probabil că unii vor spune „Ah, ce clişeu. O altă trupă care cântă despre criminali în serie.” Eu totuşi cred că importantă este maniera de tratare a subiectului, iar Fistula trece cu brio testul, deoarece reuşeşte să îmbine cu succes textele pieselor cu fragmente documentare preluate din diverse emisiuni de ştiri şi inserate inteligent pe parcursul albumului, ceea ce conferă o aură de autenticitate şi credibilitate firului narativ, accentuându-i latura sinistră.

Reţeta muzicală a EP-ului este tipică pentru genul sludge: riff-uri simple şi brutale executate cu ajutorul chitarelor distorsionate şi acordate foarte jos, bas pregnant, voci agresive, şi ritmuri de tobe lente spre foarte lente, întrerupte ocazional de câte un acces de furie ritmică á la hardcore sau thrash. Fiecare dintre cele cinci piese care fac obiectul acestui material este bine construită, muzica având un aspect monolitic, ceea ce nu e de mirare dacă avem în vedere şi caracterul său conceptual. Cu toate astea, aş vrea să remarc două dintre ele, şi anume Ohio Death Toll Rising şi So Far Sowell So What (ce titlu inspirat!!!) care mi se par cele mai diversificate şi care au potenţialul de a vă face pielea de găină. Mixajul este realizat în aşa fel încât să dea intensitate sunetului, care este în acelaşi timp „mâlos”, „murdar”. Probabil că cei care nu au apreciat genul sludge până în acest moment, vor continua să îl ocolească şi după audiţia acestui EP, însă cei care îl apreciază vor avea o surpriză destul de plăcută.

Adresa de Myspace a trupei: http://www.myspace.com/fistula666

Adresa casei de discuri Crucial Blast: http://www.crucialblast.net/

Gărâna Jazz Fest 2010. Muzici şi ploi

Ediţia din 2010, a paisprezecea, a fost una a echilibrului din mai multe puncte de vedere. Să le luăm pe rând. Au fost două zile de soare şi plajă şi două zile de ploi zdravene care ne-au zăpăcit şi au stricat apele [sic!] celor veniţi cu cortul, adică cei mai mulţi. Stilurile abordate în cele patru seri au trecut de la acid-ul lejer şi cantabil al celor la Funky Growl şi jazz-rockul spectaculos marca Djabe la free-jazzul produs de cuplul Rypdal/Vitous. N-au fost trupe (dar au fost, în schimb, piese!) care să mă ridice entuziasmat de pe buştean (pentru cei care nu ştiu asta, la concertele de la Gărâna se şade pe nişte buşteni groşi tăiaţi şi întinşi în faţa scenei), dar nici care să mă dezamăgească în vreun fel; ceea ce e mare lucru. Lumea, ca în fiecare an, mai bună sau mai nebună.

Acum câteva săptămâni, pe pagina de Facebook a festivalului se stârnise o discuţie aprinsă în jurul subiectului publicului. Printre soluţiile propuse de opinenţi se număra şi nişarea mai accentuată a festivalului, eventual restrângerea la un singur stil – unul dur, prohibitiv, desigur, care să îndepărteze persoanele plictisite venite acolo doar pentru a-i enerva pe ceilalţi. După părerea mea, se înşală cei ce-şi închipuie că restrângerea plajei stilistice ar duce la scăderea numărului de neaveniţi. Dimpotrivă, asta n-ar face decât să crească numărul celor care, nemulţumiţi că prestaţia unora sau altora dintre artişti nu se coboară la nivelul lor, îşi vor cere furioşi banii înapoi, măsurând totul după slaba lor putere de a înţelege şi simţi, convinşi că au fost traşi în piept şi că li se livrează rebuturi. Dată fiind frumuseţea geografică zonei, probabil că şi un festival de metal extrem ar beneficia de un public numeros, cu excepţia notabilă că enervantele comentarii n-ar fi auzite de nimeni.

Majoritatea oamenilor nu sunt, asta e limpede, deschişi la experiment. Funcţionează aici un fel de sistem lăutăresc (sau by request, dacă preferaţi o exprimare mai elegantă): am plătit, deci cânţi ce vreau eu. Şi cum vreau eu. Iar în legătură cu preţul biletelor, care anul acesta a fost de sub 40 de euro pentru 4 zile de concerte, am de făcut o singură remarcă. Acum doi ani, l-am văzut pe Tomasz Stanko într-un concert la Barcelona (alături de Marcin Wasilewski & co.) Preţul biletului a fost de 30 de euro. De căciulă. Pentru banii ăştia, au cântat o oră. Nu o oră şi jumătate, nu două. În fine.

Joi am ascultat-o pe Elina Duni. Posesoare a unei voci deosebite, sensibile, domnişoara de origine albaneză are un potenţial cert. Dar aş aprecia prezenţa alături de ea pe scenă a unor muzicieni mult mai inovativi, mai îndrăzneți, dispuși şi capabili să meargă mai departe decât ceea ce s-a făcut şi s-a mai auzit de atâtea ori. Compoziţiile lor sunt puternic impregnate de influenţe etno-balcanice, numeroase fiind preluări ale unor piese sau motive populare adaptate registrului jazz. Nu a lipsit piesa ce dă titlul ultimului ei album, Lume, lume, a Mariei Tănase.

Concertul Rypdal/Vitous/Cleaver care a urmat a împărţit publicul în două. Ultimul album Rypdal, Crime Scenes, trebuie ascultat în condiţii audio optime pentru a putea fi digerat cum se cuvine. Iar cu privire la Vitous, nu e genul care să facă concesii gustului general. Şi n-a făcut. Un concert dens, apropiat mai degrabă zonei free, în care orice urmă de ritm sau melodie recognoscibilă era întâmpinată de mulţi cu uşurare. Unul dintre concertele tari, destinate ascultătorilor profesionişti, unul dintre vârfurile festivalului.

Pentru mulţi, Funky Growl a fost, judecând după comentarii şi chipurile fericite, o revelaţie. Trupa sună brici: o muzică extrem de antrenantă, care te prinde şi te face să bâţâi involuntar în ritm. Un coşmar, din câte mi-am dat seama, pentru ascultătorii purişti. Mie unul mi-au plăcut.

Vineri. Trebuie să spun că nu mă dau în vânt după Bela Fleck. Dar, la drept vorbind, nu prea cunosc lume care să se dea în vânt după el. Albumele scoase alături de trupa lui, The Flecktones, premiate sau nu, au răsunat de câteva ori răzleţ din boxele mele, după care s-au refugiat cuminţi şi prăfuite pe raftul cu CD-uri. Când am aflat însă numele unuia dintre cei care urmau să-l însoţească la Gărâna m-am înseninat brusc. Şi nu sunt singurul care a simţit astfel. Zakir Hussain este unul dintre legendarii maeştri ai instrumentelor de percuţie orientale. Şi, chiar dacă poziţionat ex-centric pe scenă, a fost adevărata vedetă a serii de joi şi, de fapt, a întreg festivalului. Asta s-a simţit în special la nivelul aplauzelor şi uralelor care i-au însoţit momentele solo. Contrabasistul Edgar Meyer, mai degrabă necunoscut pe la noi, a stârnit şi el atenţia prin dezinvoltura interpretării. La cererea muzicienilor, acesta a fost unicul concert al serii. Fără trupe în deschidere, fără trupe care să le urmeze. M-am bucurat teribil că în playlist şi-a făcut loc şi piesa Making Music, compoziţie a lui Hussain inclusă pe discul omonim din 1987, primul album solo al artistului şi cel mai drag mie. Un concert super-profesionist, de la nişte oameni care şi-ar putea edita fără nici o problemă pe CD fiecare „performanţă” live. Pentru că sunt buni. Şi nu dau rateuri.

Sâmbătă s-a decretat codul galben pe plaiul gărânean şi, ca urmare, a început să plouă torenţial, cu un dispreţ total faţă de iubitorii de jazz. Practic, natura vs. cultura. Şi nu s-a mai oprit. Multă vreme. Am înţeles de la cunoscuţii care campaseră în zona apei că jandarmii le puseseră în vedere să se mute într-un loc mai ferit, prilej de peripeţii care de care mai interesante, dar care, sunt convins, vor face sarea şi piperul excursiei. Asta peste ani. Până atunci, rămâne stresul veşnic al soluţiei ieftine de cazare la care noi am renunţat de vreo doi ani. A, jurnaliştii tâmpiţi n-au ratat ocazia de a face o prezentare apocaliptică a situaţiei pe la diferite televiziuni, alarmând în van rude din toate ţara – lipsite, multe, de şansa unei legături telefonice funcţionale care să-i scutească de îngrijorarea firească. Să-i iertăm, atâta ştiu, atâta fac.

Concertul Marcin Wasilewski Trio, primul din cea de-a treia seară de festival, l-am pierdut tocmai din pricina intemperiei care a lovit nemilos şi a drumului de câţiva kilometri pe care l-am avut de parcurs până la Gărâna de la Brebu Nou, satul vecin în care am locuit. Din relatările martorilor, concertul a fost unul de excepţie, lucru cu privire la care n-am nici cea mai mică îndoială. Am ajuns taman după retragerea lor de pe scenă. Ghinion.

Cu buna dispoziţie dispărută în urma ratării concertului favoriţilor mei, am urmărit cam fără chef recitalurile care au urmat. Poate şi pentru că Brederode Quartet şi Muthspiel Trio au avut nişte show-uri lipsite de elemente spectaculare ostentative. Ambele concerte intrau în categoria celor care e de preferat să fie urmărite într-o sală, tihnit, fără gălăgie, comentarii şi împinsături. Trupa lui Brederode sună extraordinar atât pe album, cât şi live. Wolfgang Muthspiel nu m-a impresionat în nici un fel – let’s blame it on the rain…

Nu acelaşi lucru se poate spune despre ungurii de la Djabe, care au dat dovadă de o tehnică de PR remarcabilă – evident repetată şi pusă la punct în decursul anilor – şi care au câştigat rapid simpatia ascultătorilor şi cu ajutorul modului simpatic de prezentare, al  glumiţelor şi al solourilor individuale în timpul cărora toţi ceilalţi membri ai trupei ieşeau de pe scenă, lăsând solistului spaţiu de desfăşurare şi întreaga atenţie a mulţimii. Tonici şi revitalizanţi, excelenţi instrumentişti, au constituit nu o surpriză – stilul ca atare respinge inovaţia – ci un prilej de bucurie, atât a noastră, cât şi a lor, sper, oferit de nişte oameni care par să se simtă cu adevărat bine cântând împreună.

Duminică, nori şi ploaie din nou. Pofta de muzică, nealterată. Iar prima trupă a serii a constituit o revelaţie pentru mulţi: duoul Trygve Seim/Frode Haltli. O muzică introspectivă, cu mici izbucniri free. Mânuind un acordeon care face toate lucrurile de la care te-ai aştepta mai puţin (în sensul cel mai bun), Frode cântă cu ochii închişi, parcă în transă, iar chimia dintre cei doi funcţionează perfect.

Patricia Barber. Pur şi simplu nu e genul meu. Deci…

Dan Berglund’s Tonbruket îşi putea găsi liniştită locul în orice manifestare de rock progresiv. După apariţia primului album post-E.S.T. a devenit clar cine se afla în spatele pasajelor heavy ale trioului condus de regretatul Esbjorn Svensson. Trupa lui Berglund sună categoric mai bine în concert decât pe album, apropierea de scenă – şi de boxe – ajutând mult la crearea atmosferei potrivite pentru asemenea audiţii. Deşi îi aşteptam cu un oarecare scepticism – albumul, în ciuda calităţilor evidente şi a eforturilor mele sincere de a intra în stare, n-a reuşit nicicum să mă prindă, lucrurile au evoluat pozitiv, cea de-a doua jumătate a recitalului găsindu-mă în faţa scenei. Ultima piesă cântată a fost in memoriam: Song for E…

N-am mai rămas la Bega Blues Band. Ne-am suit în limuzină şi ne-am îndreptat spre luxoasa noastră reşedinţă. Seara se încheiase mult prea bine pentru a mai risca ceva.

Cam asta a fost. Vom merge, dacă astrele se vor dovedi favorabile, şi la anul. Şi la festivalul de la Timişoara, organizat de aceeaşi echipă condusă de Marius Giura – asta dacă se va ţine. Şi sper din tot sufletul să se ţină, pentru că cel puţin unul dintre numele vehiculate a făcut să-mi lase gura apă. Din nou. Dar despre acestea, în curând.

THE KILIMANJARO DARKJAZZ ENSEMBLE – „Here Be Dragons” [Ad Noiseam]

Am descoperit muzica celor de la The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble foarte recent, navigând pe site-ul casei de discuri berlineze Ad Noiseam, şi am rămas foarte plăcut surprins încă de la prima audiţie. Formaţia ne propune un album un album de electro jazz foarte matur, cu o instrumentaţie bogată şi orchestraţie imaginativă. Muzica este redată cu ajutorul unei multitudini de instrumente: vioară, violoncel, trompetă, chitare, tobe, pian şi instrumente electronice. La toate astea putem adăuga vocea plăcută a cântăreţei Charlotte Cegarra, care deşi nu este folosită atât de des pe cât mi-ar fi plăcut, îmbogăţeşte considerabil sunetul albumului.

Deşi muzica de pe acest album are o atmosferă mai întunecată şi misterioasă per ansamblu, aşa cum sugerează şi numele formaţiei, unele părţi sunt chiar relaxante, meditative (vezi superbul solo de trompetă din partea mediană a piesei Sharbat Gula sau piesa Seneca). Avem de-a face cu o îngemănare foarte dibace de sonorităţi jazz tradiţionale şi sonorităţi electronice neconvenţionale (care totuşi domină peisajul sonor), piperate cu unele faze post-rock. Însă, lucru deloc de neglijat, totul este bine structurat, albumul având o direcţie bine definită, asta în ciuda numărului mare de artişti talentaţi care alcătuiesc formaţia. Unele piese mai pregnant electronice acompaniate de vocea feminină (de exemplu Embers şi Mists of Krakatoa) aduc aminte de Portishead sau Massive Attack, dar nu contează, pentru că sună atât de bine, încât ar putea încăpea liniştit pe oricare din albumele celor două formaţii celebre. De asemenea, aşa cum ne spune pe bună dreptate şi descrierea oficială a albumului, multe piese au potenţialul de a servi drept coloană sonoră, zic eu pentru o gamă variată de filme, de la cele science fiction la cele documentare. La final, tot ce pot spune e că Here Be Dragons apare ca o gură de aer proaspăt într-un peisaj muzical din ce în ce mai dominat de banalitate şi comercialism. Daţi-i o şansă, şi nu veţi regreta.

 

Adresa de Myspace TKDE:

http://www.myspace.com/tkde

Puteţi asculta albumul întregime şi îl puteţi cumpăra în format digital aici:

http://shop.tkde.net/album/here-be-dragons-2