Burzum – Filosofem

burzum-filosofemVarg Vikernes este un muzician controversat. Anul ăsta prin luna mai, am impresia, a ieşit din închisoarea Tromso după aproape 16 ani de detenţie, primiţi în urma uciderii lui Aarseth Oystein, la care s-au adăugat şi acuzaţiile de incendiere şi posesie ilegală de material exploziv. Dar, în fine, detaliile vieţii lui Varg nu interesează cronica de faţă. „Filosofem” este al V-lea album sub titulatura Burzum ( definit ca one-man-band ). Dacă mai există cineva care nu a ascultat încă Burzum, atunci pentru el/ea scriu rândurile astea. Totuşi, nici cei care spun că au ascultat nu sunt scutiţi :). De departe, albumul ăsta e cel mai reuşit Burzum din toate cele 7 apărute. În ultimele două nu prea am încredere. Iniţial am vrut să scriu despre Hlidskjalf (fiind ultimul), problema e că nu prea am avut ce scrie. La fel şi cu Daudi Baldrs, m-a nemulţumit complet. Nu pentru că m-aş fi obişnuit eu cu bateria agresivă şi cu urletele disperate, dar mă tem că, muzical, Varg nu prea a avut ce să dea pe albumele astea. Mai potrivit ar fi acum să scoată variante multi-instrumentale, eventual chiar black-metal.

„Filosofem” a fost înregistrat în martie 1993, înainte ca Varg să intre la închisoare, dar a ieşit pe piaţă abia 3 ani mai târziu, pe 1 ianuarie 1996, sub egida Misanthropy Records/Cymophane Productions. Cele şase piese acoperă aproape 65 de minute de melancolie pură. Se spune că e black-metal. Eu personal, mă îndoiesc de lucrul ăsta. E mai degrabă un electronic ambient (Rundgang um die transzendentale Säule der Singularität), un dark atmospheric destul de electrizat (Gebrechlichkeit I), un black ambiental (Erblicket die Töchter des Firmaments) şi într-adevăr un black-metal old-school (Jesus’ tod). Dunkelheit e o piesă care nu se circumscrie nici unui stil. Acum, Lanternativa o să-mi sară în cap, poate nu numai el… Dar aşa văd lucrurile după 14 ani de ascultat Burzum. Sigur, când spui Burzum gândul te duce imediat la un cult- (one-man) band care nu se supune catalogărilor puerile. Cineva trebuie să o facă, însă credeţi-mă pe cuvânt că Burzum este inclasabil.

„Filosofem” (totuşi) – Chitare hipnotice, un keyboard ales cum nu se poate mai bine pe care îl simţi peste tot, abstractizând brutalitatea unei baterii programate să toace mărunt bruma de muzicalitate. Recomand pentru pentru exemplificare prima piesă: Dunkelheit. Avem şi ocazia să medităm, într-o plimbare de 25 de minute împrejurul coloanei solitudinii, cu ajutorul ultimei piese. O bucată foarte uşor de asimilat, cu un sound profund şi minimal în acelaşi timp. De la prima la ultima piesă se desfăşoară o reflexie asupra realităţilor părăsirii şi renunţării.

Elend – Winds Devouring Men

Elend-WindsDevouringMen

Elend şi-a început activitatea ca grup experimental în 1993, fără să aibă pretenţia vreunui succes de piaţă. În primul rând din cauza stilului, prea puţin comercial, chiar daca încadrabil într-o nişă cu mare priză la adolescenţi: un gothic atmosferic ornamentat cu urlete bine dozate, melodios şi odios în acelaşi timp. Oricum, nu e de lepădat niciun minut din această primă trilogie, greşit înţeleasă după părerea mea. Nu are nimic de a face cu satanismul şi nici cu  fetele şi băieţii îmbrăcaţi în negru, care citesc Cioran şi poartă pentagrame la gât.

Colaborarea foarte bună a celor doi muzicieni (Alexandre Iskandar, violonist francez  şi Renaud Tschirner, compozitor austriac ) va face din Elend un arhetip pentru ceea ce înseamnă de fapt neoclassical. Nu îmi aduc aminte să fi ascultat ceva asemanător.

Creaţia lor se împarte în două cicluri foarte neasemănătoare, distincte ca stil, structură şi mesaj. Între 1994 şi 1998, Elend elaborează primul ciclu, care conţine trei albume, sub denumirea de Officium Tenebrarum ( Leçons de Tenebres – 1994, Les Tenebres du Dehors – 1996, The Umbersun – 1998) la care se adugă o variantă a materialului din 1996, numită Wheeping Nights, din care au fost scoase les hurlements şi în care au fost adăugate două piese noi. Al doilea ciclu, de asemenea o trilogie (Winds Devouring Men – 2003, Sunwar The Dead – 2004, A World in Their Screams – 2007), se traduce printr-o diminuare a rolului sintetizatoarelor, printr-un pas înainte făcut spre muzica atonală, oarecum minimalistă, cu accente camerale, reci. Pe scurt, trilogia Winds Cycle e marca unei sonorităţi unitare, calculate şi foarte originale în mesaj. Versurile aparţin unei elite din care fac parte Eschil, Sofocle, Macrobius, Hesiod, Rimbaud, Elliot.

Primul album al celei de-a doua trilogii, Winds Devouring Men, face obiectul acestei scurte cronici. A ieşit la trei case de producţie: Holy Records (labelul-tată), Profecy Records (labelul-mamă) şi la Goimusic (why not?). În 60 de minute şi 20 de secunde, cei care se ascund sub numele Elend fac o demonstraţie simplă: sunt cei mai buni. De la industrial landscape la noise şi de la symphonic goth la darkwave, acoperă tot ce se poate în doar 10 piese. Albumul trebuie înţeles unitar. Piesele formează un întreg foarte bine închegat. Există pauze între piese, dar fiecare o continuă pe cealaltă. Prima compoziţie este un prolog în care se găsesc motive din toate bucăţile ce îi vor urma. Cu ajutorul lui Sebastien Roland (mentorul de la Eros Necropsique) şi al sopranei Nathalie Barbary, artiştii de la Elend fac trecerea de la senzaţia de sufocare de la precedentul The Umbersun către devastarea totală din ulteriorul Sunwar The Dead. Oare ce aş putea să mai adaug? Nimic. Ascultaţi-l.