Poftiţi şi recomandaţi
Blogul nostru caută colaboratori serioşi, care să scrie recenzii pertinente şi argumentate, articole interesante şi bine documentate, şi să realizeze interviuri cu artişti care să acopere un spectru muzical cât mai larg. Cei interesaţi pot să ne contacteze la adresa de mail afişată mai sus. Vă mulţumim!
After the release of two impressive studio albums and a few EPs and splits, my expectations for the new Urfaust full-length were obviously and logically pretty high. Because this formidable Dutch duo is known to be among the innovators of black metal, having crafted its own easily distinguishable sound, I expected nothing less than another release that pushes the boundaries of the genre and challenges our senses with a blistering musical experience.
The album starts off with “Vom Gesicht und Rätsel,” a typical Urfaust song with medieval-tinged guitar themes accompanied by IX’s trademark haunting singing/screaming. The title track is like a trip into the abyss, a pitch-black soundscape created with the help of eerie chanting, very slow, ritualistic-like drumming, and a great dark ambient closing part that only intensifies the gloomy atmosphere. “Das Kind mit dem Spiegel” lifts us from the abyss and takes us on an astral journey in search of an escape from the earthly anguish. Or perhaps on a journey in search of emotional cleansing? The state of dark meditation and depression returns with “Der Mensch, die kleine Narrenwelt,” a slow, dirge-like song with quite an otherworldly feeling overall. On “Ein leeres Zauberspiel” the band picks up the rhythm and provides the fastest and arguably most uplifting song on the album, only to drag us back to the doom and gloom on the next track, the electronically-tinged and ice-cold “Der hässlichste Mensch” that could have fit very well on their “Drei Rituale Jenseits des Kosmos” EP in my opinion. The album closes with the emotionally-charged „Der Zauberer,” a song that could make even the Devil weep at times. A worthy finish indeed.
All in all, “Der freiwillige Bettler” is yet another strong release from the Dutch masters and a testament to their ability to intoxicate and forever possess you with their outstanding musical craftsmanship. Just put the headphones on and immerse yourselves into the music.
10/10
Links:
Facebook and Myspace (for the latest news and updates regarding the band)
Ván Records and Bigcartel (here you can buy lots of Urfaust goodies)
Formaţia Astero este una dintre cele mai interesante şi promiţătoare apariţii pe scena rock autohtonă de anul trecut. Albumul lor de debut, „Voi, noi şi maimuţele,” ne dezvăluie un rock alternativ plin de energie şi o voce feminină remarcabilă, dar şi o trupă cu un potenţial artistic consistent şi un viitor promiţător. Aşadar, am rugat-o pe Laura, solista celor de la Astero, să ne răspundă la câteva scurte întrebări legate de album şi de activitatea formaţiei.
Muzika Magika: Salut, în primul rând îţi mulţumesc că ai acceptat ideea interviului. Anul trecut aţi lansat albumul de debut „Voi, noi şi maimuţele”. Eşti mulţumită de reacţiile de până acum ale presei şi fanilor?
Laura: Bună, mulţumesc şi eu de invitaţie. Da, anul trecut în noiembrie am lansat albumul şi până acum am primit destul de mult feedback pozitiv de la cei care ne-au ascultat fie live, fie albumul. De asemenea, de la lansare primim mai multe propuneri de concerte în diverse cluburi decât aveam înainte. Cel mai frumos mi se pare că, de atunci, din ce în ce mai mulţi oameni mă abordează să ne felicite pentru vreun concert de-al nostru la care au nimerit din greşeală şi care le-a plăcut sau pentru că au dat peste vreuna din paginile noastre de internet şi ne-au ascultat piesele de pe album. Astea sunt cele mai mişto reacţii, din care înţeleg că e ok ceea ce facem şi că lumea ne înţelege muzica.
MM: Aţi lansat albumul pe cont propriu, nu la o casă de discuri. De ce aţi ales varianta asta?
Laura: Uf, multe motive aici… în primul rând albumul a fost oarecum un experiment pentru noi, aşa, să vedem ce se întâmplă şi cum decurge procesul de lansare a unui album; voiam mai multe canale prin care să ne facem auziţi, plus că pentru participări la festivaluri sau pentru a încerca să cântăm într-un club ni se cerea un demo, aşa că am înregistrat un demo mai lung şi am zis să îl dăm la toată lumea nu doar organizatorilor şi patronilor din baruri. Fiind un experiment, nu ne-am permis să investim foarte mult în el şi o casă de discuri ar fi însemnat bani în plus pentru impozite, pentru timbru şi pentru un număr mai mare de exemplare decât ce aveam noi în cap, şi de banii ăştia primeam în schimb doar plasarea albumului în magazine, pe când publicul nostru ţintă nu prea stă să caute albume de alternativ pe rafturile din Cora. Toate astea veneau şi cu condiţionarea preţului albumului, ceea ce l-ar fi făcut mai inaccesibil. Per total, prea multe compromisuri şi niciun avantaj. Aşa ne-am făcut noi regulile, cu scopul de a fi cât mai ascultaţi şi cred că până acum s-a dovedit că am ales calea cea bună.
Foto: Adrian Dobre
MM: V-aţi gândit să faceţi un clip la vreo piesă de pe album?
Laura: Sincer, da, avem vreo două piese în vedere pentru clipuri; prima dintre ele, Dimineaţa, este una din piesele care au primit cele mai multe laude, şi este piesa de la care a plecat şi numele albumului. Oricum în ultima vreme am avut parte de multe brainstorm-uri privind subiectul videoclipului şi tipul de filmare. Am vorbit deja cu cei care se vor ocupa de partea tehnică şi mai aşteptăm doar să se facă mai cald afară şi îi dam bătaie! 😀 De-abia aştept, cred că o să fie o experienţă foarte tare. 😀
MM: Ascultând albumul, nu am putut să nu-ţi remarc vocea deosebită. Ai luat lecţii de canto?
Laura: Mulţumesc mult! Nu, canto nu am apucat să fac, ar fi cazul totuşi, mai am foarte multe de învăţat, mai ales pe partea de respiraţie, şi tot vreau şi încerc sa îmi dezvolt vocea de piept, să pot urca cât mai sus ca notă; cine ştie, poate învăţ şi eu să fac powerscreaming :D. Norocul meu a fost că datorită lecţiilor de pian mi-am dezvoltat destul de bine urechea muzicală şi mă ajută să îmi controlez cât de cât vocea, chiar dacă nu am foarte mult exerciţiu în sensul ăsta.
MM: Care sunt câteva dintre vocile feminine care te-au influenţat de-a lungul anilor şi de ce?
Laura: Sunt multe exemple, mai multe masculine, cred, dar sunt câteva metal chicks pe care le admir în mod deosebit: Anneke van Giersbergen (ex-The Gathering), voce deosebită şi un control foarte bun asupra ei, Amy Lee (Evanescence) are un timbru foarte mişto, o ureche impecabilă şi gândeşte armoniile din piesele sale într-un mod incredibil. Anouk – foarte multa forţă şi pasiune în voce şi un timbru destul de grav pentru o fată, atipic şi interesant în acelaşi timp. Solistele de la Guano Apes (Sandra Nasić) şi de la Stolen Babies (Dominique Lenore Persi) îmi mai plac foarte mult, cam pentru aceleaşi motive: atitudine şi jocul dintre melodie ai zbierat, mi se pare o combinaţie foarte mişto şi cât de cât neaşteptată în general la fetele soliste; şi tot ni sensul acesta o admir enorm pe solista de la Arch Enemy (Angela Gossow), are un fel de a ţipa foarte puternic şi mişto şi reuşeşte sa îi înveţe pe multi dintre băieţii duri ai heavy metalului meserie :P. De pe plaiurile mioritice, sunt două voci care în opinia mea sunt cele mai deosebite din ce am ascultat pana acum: Petra Acker şi Raluca Leahu (Magnolia), ambele compun frumos şi au voci memorabile.
Sunt multe, foarte multe tipe cu voci geniale, nu toate şi le folosesc aşa cum ar trebui, nu toate cântă ceva ce să ascult eu, dar sunt multe fete incredibile în industria asta, care ar merita menţionate.
MM: Mai eşti implicată şi în alte proiecte muzicale în afară de Astero? Şi dacă da, care sunt acestea?
Laura: În momentul de faţă nu sunt, am stabilit împreună cu băieţii din trupă că Astero cere exclusivitate, aşa că nici unul dintre noi nu este implicat în alte proiecte muzicale.
Foto: Dana Andrei
MM: La ce trebuie să se aştepte cei care doresc să meargă la un concert Astero?
Laura: Distracţie şi vremuri bune 😛 Păi, în primul rând muzică bună, energie, ceva stand up comedy şi un ritm mişto pe care să dai din plete. Încercăm să învăţam de la un concert la altul cum să facem un spectacol cât mai bun şi mai antrenant şi să ne distrăm din ce în ce mai mult cântând ceea ce ne place. Noi ne aşteptăm de la public la energie, ceva sing along pe piesele mai cunoscute şi băieţii tot spera la groupies, minione şi blonde 😀
MM: Aveţi deja idei sau piese pentru viitorul material discografic?
Laura: Avem şi facem în continuare piese noi, setlist-ul nostru actual este pe jumătate făcut din piese care nu se regăsesc pe album. Cu experienţa vine şi cunoaşterea şi piesele mai noi suna din ce în ce mai bine şi sunt din ce în ce mai lucrate, dar vrem sa avem o lista suficient de mare de piese ca sa alegem doar ce este mai bun pentru viitorul album. Cu primul ne-am grăbit puţin, asta e, entuziasmul, şi am regretat că nu am putut include şi piese compuse după înregistrarea albumului.
MM: Cei care doresc să achiziţioneze albumul, cum o pot face?
Laura: Albumul se poate găsi sub formă de CD la noi, avem datele de contact pe www.myspace.com/trupaastero si pe pagina de Facebook, cine doreşte ne trimite mesaj şi îi trimitem albumul, ori ne întâlnim personal sa i-l înmânam, se va mai putea găsi şi la intrare la unele concerte; sub formă digitală se poate achiziţiona de pe situl bestmusic.ro la categoria “shop” – http://www.triplu.ro/download-mp3/Astero–Voi-noi-si-maimutele/32138
MM: Mulţumim pentru interviu şi mult succes în continuare.
Laura: A fost plăcerea mea, mulţumim mult şi de asemenea succes şi vouă!
Foto: Adrian Dobre
Ascultătorii de doom tradiţional sunt foarte probabil familiarizaţi deja cu trio-ul britanic Warning. Al doilea album al formaţiei, „Watching from a Distance” (2006), este considerat atât de critici cât şi de fani o bornă importantă în istoria recentă a genului. Din păcate, spre dezamăgirea multora, Warning s-a desfiinţat în 2009, însă pe rămăşitele trupei a apărut 40 Watt Sun, care include doi foşti membri – Patrick Walker (voce/chitară) şi Christian Leitch (tobe) – cărora li s-a alăturat William Spong la bas.
Aşa cum era de aşteptat, albumul lor de debut „The Inside Room” duce mai departe linia muzicală a formaţiei Warning de-a lungul celor cinci compoziţii epice. Iar cei care decid să cumpere versiunea albumului pe vinil vor avea parte şi de bonus track-ul „Take Me in.” Unul din principalele puncte de atracţie ale albumului rămâne performanţa vocală de excepţie a lui Patrick Walker, care reuşeşte perfect să transmită sentimentele de melancolie, nostalgie şi alienare care abundă în texte, iar vocea sa plină de emoţie pur şi simplu te face să te treacă fiorii. Piese precum „Restless” sau „Carry Me Home” sunt parcă menite a înmuia chiar şi inimile de piatră. În plus, albumul beneficiază de o producţie curată, care pune în valoare fiecare instrument, plus superbele linii vocale.
În opinia mea, „The Inside Room” se anunţă deja drept unul dintre albumele de excepţie pe acest an. 40 Watt Sun demonstrează cu prisosinţă că „simte” doom-ul tradiţional, că îl cântă din pasiune, ceea ce face ca albumul să devină audiţie obligatorie pentru toţi fanii genului.
Albumul poate fi comandat de aici
Link-uri: Facebook şi site oficial.
40 Watt Sun: William Spong (bas), Christian Leitch (tobe), şi Patrick Walker (voce/chitară)
Iată că a sosit ziua de 8 martie şi cum altcumva aş putea să o sărbătoresc aici, pe Muzika Magika, decât publicând un articol prin care să îmi arăt recunoştinţa faţă de câteva dintre femeile care şi-au pus amprenta asupra scenei rock şi metal internaţionale şi autohtone de-a lungul anilor prin creaţiile artistice şi prezenţa scenică, încântându-mi auzul şi privirea. Evident, articolul de faţă nu are nici pe departe pretenţia de a epuiza subiectul, pentru asta fiind nevoie de o carte întreagă.
Janis Joplin
De-a lungul timpului, scena rock şi metal internaţională a fost dominată de câteva prezenţe feminine emblematice. Poate că prima mare personalitate feminină a rock-ului a fost Janis Joplin. Deşi contemporană cu nume legendare precum Jim Morrison sau Jimi Hendrix, nu a fost eclipsată deloc de personalitatea acestora, influenţând prin creaţiile sale o întreagă generaţie de tineri şi fiind jelită de milioane de oameni atunci când s-a stins prematur din viaţă în 1970, la vârsta de 27 de ani. Odată cu trecerea anilor şi cu diversificarea rock-ului, în mod firesc şi prezenţa feminină s-a intensificat. Anii 1970 au pus pe harta rock-ului/metalului mai multe formaţii feminine sau parţial feminine de primă mână. În primul rând e vorba de trupa canadiană Heart, înfiinţată în 1973 de către surorile Ann şi Nancy Wilson. Formaţia a scos câteva albume reuşite în primii ani ai carierei, însă a cunoscut un succes comercial fulminant abia în a doua jumătate a anilor 1980, când a editat două albume care vor rămâne pentru totdeauna în memoria fanilor, şi anume „Heart” în 1985, şi „Bad Animals” în 1987, ultimul conţinând printre altele şi deja legendara piesă „Alone.” O altă formaţie feminină notabilă este Girlschool din Marea Britanie, înfiinţată în 1978. Trupa şi-a făcut un nume ca parte a curentului New Wave of British Heavy Metal (NWOBHM), devenit cunoscută şi datorită colaborării cu cei de la Motörhead. De asemenea, Girlschool este activă şi în prezent, având deja în spate o carieră prestigioasă care depăşeşte trei decenii. Anii 1970 au fost şi martorii exploziei punk-ului pe scena muzicală, iar una dintre cele mai importante exponente ale genului rămâne trupa britanică Siouxie and the Banshees, fondată de solista Siouxue Sioux în 1976. De-a lungul carierei, trupa a avut în componenţă (e drept, doar meteoric) şi câteva nume uriaşe ale scenei precum Sid Vicious (Sex Pistols) sau Robert Smith (The Cure), explorând cu succes şi alte teritorii muzicale, cum ar fi gothic rock-ul sau post punk-ul.
Doro Pesch (ex-Warlock)
Mergând mai departe în timp, ajungem la o altă personalitate a rock-ului mondial: Joan Jett. Artista şi-a câştigat notorietatea în 1981 când a lansat alături de cei de la Blackhearts preluarea piesei „I Love Rock’n’Roll”, cântată iniţial de formaţia Arrows. De atunci, această piesă a devenit unul din imnurile rock-ului, ajungând una dintre cele mai difuzate şi apreciate melodii de gen. Anii 1980 au adus în prim-plan heavy metal-ul, care în acest deceniu a cunoscut un real succes de public, aducând în prim-plan şi două voci feminine de clasă: Doro şi Lita Ford. Prima s-a remarcat prin vocea sa distinctă şi personalitatea puternică în calitate de solistă a trupei germane Warlock, alături de care a cunoscut numeroase succese între 1982 şi 1988. Albumul clasic „Triumph and Agony,” lansat în 1987, este o mostră cât se poate de elocventă a talentului ei vocal şi componistic. Iar după ce formaţia s-a desfiinţat, a început o carieră solo care continuă şi în ziua de azi. Lita Ford, cealaltă solistă de succes din această perioadă, deşi şi-a început cariera în anii 1970 ca membră al trupei feminine The Runaways, a devenit cunoscută publicului larg ca artistă solo odată cu lansarea albumului intitulat „Lita” în 1988. Duetul său cu Ozzy Osbourne de pe piesa „Close My Eyes Forever” rămâne una dintre baladele de neuitat ale genului. Din păcate după succesul comercial din această perioadă, cariera Litei Ford a luat-o pe o pantă descendentă, revenirea discografică de acum doi ani neavând succesul scontat.
Sabina Classen (Holy Moses)
De asemenea, în acest deceniu, şi alte subgenuri metalice, precum thrash metal sau death metal au luat cu asalt lumea metalului, ducând intensitatea şi agresivitatea muzicii şi a mesajului liric la nivele necunoscute până în acel moment. Deşi la acea dată părea destul de greu de conceput că prezenţa feminină se poate insinua chiar şi aici, din fericire această temere nu s-a adeverit. Nume precum Sabina Classen şi Jo Bench au ajuns deja sinonime cu thrash metal-ul, respectiv death metal-ul. Prima dintre ele este solista vocală a trupei germane Holy Moses, înfiinţată în 1980. Sabina s-a remarcat prin ferocitatea sa vocală, făcând furori în lumea metalelor grele şi demonstrând că nu este cu nimic mai prejos decât colegii ei de breaslă Mille Petrozza (Kreator) sau Tom Angelripper (Sodom). Iar Jo Bench, basista şi unul din veteranii formaţiei britanice Bolt Thrower, rămâne una dintre cele mai respectate figuri ale genului death metal datorită perseverenţei şi devotamentului său, calitate din ce în ce mai rară în lumea muzicală de astăzi.
Jarboe (ex-Swans)
Anii 1980 au fost productivi şi în privinţa altor subgenuri ale rock-ului, precum rock-ul alternativ, cel industrial şi experimental sau noise, mai multe femei punându-şi talentul în slujba acestora. Pixies este un nume de rezonanţă al rock-ului alternativ, având şi statutul de pionieri ai genului. Cele patru albume de studio pe care le-au editat de-a lungul carierei pot fi considerate clasice, o contribuţie majoră în acest sens aducând-o şi Kim Deal, basista şi una din vocile formaţiei. Cred că e suficient să amintesc impactul pe care muzica lor l-a avut asupra celor de la Nirvana pentru a sublinia importanţa pe care Pixies o joacă în istoria muzicii rock. Începând cu 1988, Deal a activat cu succes şi în trupa (aproape) feminină de rock alternativ The Breeders, cunoscând un succes comercial notabil cu albumul „Last Splash” din 1994. Piesa „Cannonball” este şi acum considerată clasică de fanii genului. O altă trupă de rock alternativ şi experimental, ale cărei baze au fost puse în acea decadă şi care conţine o remarcabilă prezenţă feminină, este Sonic Youth. Kim Gordon, basista, chitarista şi una din vocile trupei, a contribuit major la creionarea şi reinventarea sunetului trupei de-a lungul îndelungatei lor cariere care numără treizeci de ani în acest moment. Nu în ultimul rând, merită amintită aici şi Jarboe, una dintre vocile feminine pe care le apreciez în mod special. Jarboe s-a făcut remarcată după ce s-a alăturat formaţiei de post-punk, rock industrial şi experimental Swans, cu care a scos mai multe albume de clasă, punându-şi decisiv amprenta asupra sunetului formaţiei prin abilitatea ei extraordinară şi uşurinţa de a aborda o varietate largă de genuri muzicale. După desfiinţarea formaţiei în 1997, Jarboe a urmat o carieră solo, colaborând printre altele cu nume grele de pe scena rock, precum Neurosis sau Justin Broadrick (ex-Napalm Death, Godflesh, Jesu).
Annecke van Giersbergen (ex-The Gathering, Agua de Annique)
Anii 1990 au adus schimbări majore în lumea muzicii rock. Rock-ul alternativ a fost îmbrăţişat de mainstream, iar metalul a fost neglijat şi trimis în underground. Cu toate acestea metalul a supravieţuit cu destul succes, atât datorită eforturilor unor case de discuri independente (Nuclear Blast sau Century Media) care au promovat genul în ciuda tuturor greutăţilor, cât şi a fanilor care nu au abandonat corabia care părea că se scufundă din ce în ce mai rău, rămânând fideli până la capăt. După cum vom vedea mai jos, metalul acestui deceniu nu a dus lipsă nici de prezenţe feminine remarcabile. Mijlocul deceniului a adus în prim-plan o serie de formaţii de death/gothic/doom şi implicit câteva soliste, dar şi o instrumentistă de valoare. Fanii genului sunt bine familiarizaţi cu trupa germană Crematory şi cu excelentele temele de clapă compuse de Katrin Goger, unul din stâlpii formaţiei de aproape două decenii. Katrin are un mare merit în transformarea unor albume ca „Illusions” (1995) sau „Awake” (1997) în puncte reper ale genului. Una dintre vocile de excepţie ale acestui gen este Liv Kristine, care s-a remarcat prin activitatea sa în trupa norvegiană Theater of Tragedy. Contribuţia sa substanţială la reuşita unor albume ca „Velvet Darkness They Fear” (1996) sau „Aégis” (1998) i-au asigurat şi o carieră de succes sub titulatura Leaves’ Eyes, care continuă şi în momentul de faţă. Iar în 2005, Liv Kristine a fost chiar nominalizată la premiul Grammy ca semn al recunoaşterii valorii sale. Pe lângă asta, merită amintite şi colaborările sale cu nume importante din undergound precum trupa germană de death metal Atrocity, Doro Pesch, sau controversata formaţie de black metal britanică Cradle of Filth (pe albumul „Nymphetamine” din 2004), care printre altele a lansat-o şi pe Sarah Jezebel Deva, o altă voce feminină importantă în peisajul metalic actual, cu o înclinaţie evidentă spre dramatism. Pe lângă Cradle of Filth, Sarah mai lucrat şi cu alte nume cunoscute precum The Kovenant, Therion sau Mortiis, iar anul trecut şi-a lansat primul album solo, intitulat „A Sign of Sublime.” Totuşi, în opinia mea, cea mai importantă voce din peisajul rock-ului/metalului gotic rămâne Anneke van Giersbergen, fosta solistă a olandezilor de la The Gathering. Debutul ei vocal de pe albumul „Mandylion” (1995) este ceva ce cu greu poate fi caracterizat în cuvinte, este pur şi simplu magic. După ce a părăsit trupa, Anneke s-a concentrat pe cariera solo sub numele Agua de Annique, cu care a explorat şi alte teritorii muzicale, editând deja trei albume remarcabile, şi anume „Air” în 2007, „Pure Air” şi „In Your Room” din 2009, în care îşi etalează vocea sublimă, expresivă şi originală.
L7
Aşa cum aminteam la începutul precedentului paragraf, rock-ul alternativ / grunge-ul au pătruns în mainstream odată cu începutul anilor 1990, ceea ce nu e deloc rău, ba dimpotrivă, deoarece a oferit ocazia unor trupe foarte talentate să beneficieze de o binemeritată şi substanţială expunere mediatică. Pe lângă The Breeders, de care am scris mai devreme, au existat şi alte formaţii feminine sau parţial feminine de gen care au făcut furori în acea perioadă. Aici am în vedere în primul rând formaţiile L7, Skunk Anansie, Garbage, The Cranberries şi Hole. L7 a fost înfiinţată în 1985, însă a cunoscut marele succes de-abia în 1992, odată cu lansarea faimosului album „Bricks Are Heavy.” Muzica directă cu texte fără ocolişuri, dublul asalt vocal asigurat de carismaticele Donita Sparks şi Susan Gardner, precum şi concertele pline de energie au transformat formaţia într-o veritabilă maşinărie rock. Cred că pentru orice fan Skunk Anansie principala atracţie este vocea superbă a solistei Skin, care a dus formaţia spre culmile succesului odată cu lansarea unor albume clasice ca „Paranoid and Sunburt” (1995) şi Stoosh (1998). Abilitatea lui Skin de a îngemăna agresivitatea, tensiunea şi emoţia, rămâne greu de egalat.
Heather Nova
Cei de la Garbage, care îmbină cu măiestrie rock-ul alternativ cu muzica electronică, reprezintă un alt exemplu de formaţie cu o solistă (Shirley Manson) care eclipsează restul formaţiei datorită personalităţii şi talentului său ieşit din comun. În ciuda numelui, formaţia a editat doar albume de calitate, ieşind la rampă cu piese de neuitat ca „Only Happy When It Rains”, „Stupid Girl,” „Push It” sau „I Think I’m Paranoid” şi reuşind să vândă până în momentul de faţă în jur de 17 milioane de albume. Formaţia irlandeză The Cranberries a pătruns în mainstream odată cu albumul de debut „Everybody Else Is Doing It, so Why Can’t We?” în 1993, care a adus în atenţia lumii inconfundabila voce a solistei Dolores O’Riordan. Însă marele succes a fost atins cu al doilea album „No Need to Argue” (1994) care propune un set de compoziţii mature, pline de emoţie, şi cu mesaje care uneori ating probleme sociale şi politice, precum magnifica piesă „Zombie.” După alte trei albume de studio alături de formaţie, Dolores a început şi o carieră solo, lansând deja două materiale foarte apreciate de public: „Are You Listening?” (2007) şi „No Baggage” (2009). De curând, The Cranberries au revenit în atenţie cu un turneu (care a cuprins un şi concert la Bucureşti), iar în momentul de faţă lucrează la un nou material preconizat să fie lansat în cursul acestui an. Hole a început să îşi facă simţită prezenţa încă din 1991, odată cu editarea albumului de debut „Pretty on the Inside,” produs şi de Kim Gordon de la Sonic Youth, dar şi-a câştigat notorietatea odată cu mariajul ultra-mediatizat dintre Courtney Love, chitarista şi solista formaţiei, şi Kurt Cobain, legendarul lider al formaţiei Nirvana. Totuşi, în ciuda controverselor şi a numeroaselor scandaluri, nimeni nu poate să nege talentul lui Love, care iese clar în evidenţă pe albumul „Live Through This” (1994) pe care îl consider unul dintre cele mai importante din istoria stilului grunge. Tot de Hole se leagă şi lansarea pe prim-planul scenei muzicale a Melissei Auf der Maur, despre care vom vorbi însă ceva mai încolo. Nu pot încheia paragraful fără a aminti de o artistă solo cu un talent divin şi o voce de-a dreptul angelică: Heather Nova. Al doilea său album de studio, intitulat „Oyster” şi lansat în 1994, a propulsat-o definitv în panteonul vocilor feminine de aur ale rock-ului.
Jack Off Jill
Acest deceniu a fost şi martorul apariţiei în underground a mişcării ideologico-muzicale riot grrrl care îngemăna structurile simple şi agresivitatea punk rock-ului cu activismul feminist. Cele mai notabile nume au fost Bikini Kill şi Bratmobile, care au lansat câteva materiale discografice notabile, mai ales Bikini Kill, care a făcut ceva valuri cu albumul lor de „Pussy Whipped”, lansat în 1993. Trupa de rock alternativ/punk Babes in Toyland, construită în jurul personalităţii solistei Kat Bjelland, deşi nu avut un succes de public remarcabil, a lăsat în urmă câteva creaţii valoroase, mai ales albumul „Fontanelle” din 1992. Iar formaţia Jack Off Jill, cu toate că a lansat doar două albume de studio în opt ani, şi-a câştigat mulţi adepţi în underground, atât datorită abilităţii componistice, cât şi a prestaţiilor vocale de excepţie ale solistei Jessicka Fodera. De fiecare dată când le ascult muzica, mai ales capodopera „Clear Hearts, Grey Flowers din 2000, mă încearcă un uriaş sentiment de regret că s-au desfiinţat înainte de a cunoaşte marele succes, pe care l-ar fi meritat pe deplin. Oricine ascultă piese ca „My Cat” şi „Vivica” poate să se convingă singur(ă) de uriaşul talent şi potenţial de care a beneficiat Jack Off Jill.
Noul mileniu a adus o serie de schimbări pe scena rock şi metalică. Răspândirea pe scară largă a Internetului şi dezvoltarea reţelelor de socializare au permis multor artişti sau case de discuri de specialitate de a se afirma sau promova mai eficient. De asemenea, numărul festivalurilor de gen a crescut simţitor, în vreme ce unele dintre ele au luat amploare, ajungând adevărate festivaluri-mamut (de exemplu Wacken Open Air) unde zeci de mii de fani participă an de an, biletele fiind vândute cu multe luni în avans. Iar anul 2003 a fost martorul apariţiei festivalului Metal Female Voices Fest, care are loc în Belgia în fiecare an.
Angela Gossow (Arch Enemy)
Poate cel mai important nume feminin în aria death metal la ora actuală este Angela Gossow, solista formaţiei Arch Enemy, devenită celebră datorită ferocităţii ieşite din comun a vocii sale şi a apariţiilor live pline de energie şi agresivitate. Fără îndoială, performanţele sale vocale au contribuit substanţial la creşterea popularităţii formaţiei de-a lungul anilor. O altă voce feminină a metalului extrem care impresionează prin calităţile sale este cea lui Candance Kucsulain, solista trupei americane de metalcore Walls of Jericho. De-a lungul anilor, Candance a demonstrat că e în stare să interpreteze atât partituri vocale brutale, cât şi melodioase cu multă abilitate, iar energia pe care o degajă pe scenă este impresionantă. Una dintre cele mai insolite apariţii în aria metalului extrem a fost cea a formaţiei canadiene de metal extrem Kittie, înfiinţată de surorile Mercedes şi Morgan Lander în 1996. Primele două albume de studio – „Spit” (1999) şi „Oracle” (2001) – le-au propulsat în prim-planul scenei metalice, performanţele vocale ale solistei Morgan reprezentând un factor decisiv în ecuaţia succesului. De asemenea, nici punk-ul nu a rămas dator la capitolul prezenţe feminine, oferindu-ne trupa americană The Distillers, înfiinţată de solista şi chitarista Brody Dalle care a ieşit în evidenţă prin vocea ei aspră şi compoziţiile de mare clasă, mai ales de pe al treilea album, „Coral Fang” lansat în 2003. E aproape imposibil să vorbim de scena metalică a acestei perioade fără să amintim de formaţia finlandeză de power metal simfonic Nightwish. Deşi a început să se afirme în 1998, odată cu fenomenalul album „Oceanborn”, trupa a atins succesul maxim în prima decadă a noului mileniu, după lansarea albumului „Wishmaster” în anul 2000. Punctul forte a fost vocea extraordinară a sopranei Tarja Turunen care a completat impecabil orchestraţiile complexe, uneori bombastice, ale formaţiei. Din păcate, Tarja a părăsit Nightwish în 2005, iar înlocuitoarea ei, Anette Olzon, deşi are calităţi vocale incontestabile, nu e reuşit să se ridice la valoarea acesteia, la fel cum nici Blaze Bailey nu reuşise să se ridice la nivelul lui Bruce Dickinson ca vocalist al celor de la Iron Maiden.
Jessica Thoth (Jex Thoth)
Aş vrea să mai amintesc alte trei voci feminine din zona underground care m-au impresionat foarte plăcut în ultima vreme. Duo-ul canadian Menace Ruine este o entitate muzicală greu de încadrat într-un gen anume, care îmbină black metal-ul, harsh noise-ul şi folk-ul, creând un stil propriu. Elementul decisiv al formaţiei este vocea lui Geneviève şi liniile sale vocale solemne şi marţiale care te vor bântui multă vreme după ce le asculţi. O altă voce superbă este cea a Jessicăi Thoth, solista formaţiei de doom şi rock psihedelic Jex Thoth, care te captează prin timbrul său vocal inconfundabil şi magia extraordinară pe care o degajă. Nu în ultimul rând aş vrea să remarc solista formaţiei portugheze Ava Inferi, Carmen Susana Simões, a cărei voce cu multe accente spirituale şi mistice este perfect în ton cu muzica formaţiei care se înscrie pe aceleaşi coordonate. Ca o notă, merită amintită colaborarea recentă dintre Ava Inferi şi compatriotul nostru Costin Chioreanu, care s-a ocupat de partea grafică a noului lor album „Onyx” şi a realizat noul lor videoclip „Majesty.”
Melissa Auf der Maur
Sfârşitul anilor 1990 şi prima decadă a noului mileniu au adus în atenţie în mainstream cel puţin două voci feminine de excepţie: Sandra Nasić şi Melissa Auf der Maur. Prima s-a remarcat în calitate de solistă a trupei germane de rock modern Guano Apes, vocea puternică şi versatilitatea vocală transformând-o în principalul atu al trupei în atingerea succesului comercial. Sunt convins că fanii genului îşi aduc aminte cu multă plăcere de hituri ca „Open Your Eyes” sau „Lords of the Boards,” care au făcut ravagii la multe party-uri în acea perioadă. Melissa Auf der Maur a început să iasă cu adevărat la rampă odată cu activitatea sa ca basistă în celebrele formaţii de rock alternativ / grunge Hole şi Smashing Pumpkins, unde a stat în umbra unor nume cu rezonanţă precum Courtney Love şi Billy Corgan. Explozia ei pe scena muzicală a avut loc odată cu lansarea primului său album solo omonim în 2004, pe care îl consider o capodoperă a rock-ului alternativ. Aici îşi etalează cu adevărat atât calităţile sale ca instrumentistă şi compozitoare, cât şi uriaşul său potenţial vocal necunoscut marelui public până la acea dată. După o pauză de şase ani, a revenit anul trecut cu un nou album solo, intitulat „Out of Our Minds,” care conţine orchestraţii mai complexe, dar şi un duet excelent cu legendarul Glenn Danzig pe piesa „Father’s Grave.” În opinia mea, şi după lansarea acestui album, Melissa Auf der Maur îşi menţine statutul de regină a rock-ului alternativ. Artista mai este implicată în proiectul Hand of Doom, o formaţie în care interpretează piese Black Sabbath şi cu care a lansat un album live. Merită să îl ascultaţi şi să vă minunaţi.
Laura (Astero)
Nu în ultimul rând, aş vrea să amintesc şi de câteva prezenţe feminine notabile de pe scena rock şi metal autohtonă. Fără îndoială, una dintre cele mai active artiste din momentul actual este Ela, care s-a făcut remarcată ca basistă a formaţiei de death metal Necrovile, cu care a scos deja un album („The Pungency of Carnage”) şi a participat în mai multe turnee europene şi naţionale. Dar nu s-a oprit aici. În 2007, a pus bazele formaţiei de grindcore Clitgore, unde acum ocupă şi postul de vocalist, pe lângă cel de basist. Şi Clitgore are o activitate concertistică bogată, având la activ zeci de concerte în ţară şi prin Europa. Pe lângă asta, Ela a pus bazele Necrogore Promotion cu scopul de a promova muzica metalică la noi în ţară, organizând mai multe concerte şi festivaluri de gen. Pentru toate astea, merită tot respectul şi admiraţia noastră. O prezenţă vocală feminină care m-a impresionat anul trecut, de data asta din aria rock-ului alternativ, este Laura, solista celor de la Astero. Albumul lor de debut, intitulat „Voi, noi şi maimuţele” şi lansat anul trecut, scoate în evidenţă vocea deosebită a Laurei, trupa având la activ şi o serie de concerte foarte apreciate de public. Într-un context de normalitate, Astero ar beneficia de o expunere mediatică mult mai mare, adică pe măsura talentului lor, şi ar vinde cel puţin o mie de albume, dar cum la noi normalitatea este încă o noţiune destul de vagă, adevăratele talente autohtone continuă să fie sub-apreciate sau marginalizate. A treia prezenţă feminină notabilă în momentul de faţă este cvartetul de hard rock Idol, care şi-a făcut simţită prezenţa din ce în ce mai tare în ultima vreme. Momentan, formaţia lucrează la albumul de debut, preconizat să apară în cursul acestui an.
Aşa cum am văzut, rolul femeilor pe scena rock şi metal s-a intensificat odată cu trecerea anilor, în momentul de faţă mai toate sub-genurile putându-se mândri cu prezenţe feminine notabile. Desigur, este loc şi de mai bine, şi sper ca pe viitor implicarea femeilor să crească şi să avem parte de numeroase alte surprize plăcute. Rock on, girls!
Dragi prieteni, ne-am calificat în faza a doua a competiţiei ROBLOGFEST în cadrul secţiunii BLOG DE MUZICĂ. Vă mulţumim mult pentru sprijin. Acum a sosit momentul adevărului.
Haideţi la vot pentru că NUMAI ÎMPREUNĂ PUTEM CÂŞTIGA.
PUTEŢI SĂ NE VOTAŢI ÎNTRE: 17 – 23 martie 2011.
Poftiţi şi recomandaţi
Blogul nostru caută colaboratori serioşi, care să scrie recenzii pertinente şi argumentate, articole interesante şi bine documentate, şi să realizeze interviuri cu artişti care să acopere un spectru muzical cât mai larg. Cei interesaţi pot să ne contacteze la adresa de mail afişată mai sus. Vă mulţumim!
Thou is a band that needs no introduction to the fans of the sludge/doom genre. They are one of hardest working bands out there, and their thus-far impressive output testifies to their immense talent. Their latest album, entitled „Summit” and released by Gilead Media, received much praise from the fans and many accolades in the press, earning spot no. 8 on Decibel’s Top 40 Metal Albums of 2010. We sent a few questions to the band about their latest releases, upcoming European tour, as well as other interesting aspects. Here is what Bryan (vocals) and Andy (guitars) answered.
Thou - live in Newport, UK
Muzikamagika: When you chose the title “Summit” for your new album, did you intend to point out that you reached a creative peak or you had other reasons?
ANDY: The original idea behind the album was to incorporate more sprawling, uplifting, and epic ideas into this album, both musically and lyrically. All that seemed to work well with the title „Summit,” even though it ended up sounding a lot different than how we originally envisioned it. It also fit in with the singularity of the titles of our other full lengths („Tyrant” and „Peasant”).
BRYAN: It doesn’t really have anything to do with our creative output — though I think we’ve all been really surprised and thrilled with the positive response we’ve gotten to the record. „Summit” just worked as a title that encompassed our overall concept for the record, growing out of the major themes of the other two full lengths: outsider and fringe groups shrugging off the chains of the middle and lower classes and confronting the whips and vices of the ruling aristocracy. It’s about trying to reach a higher level of consciousness and striving toward being more pro-active in how one interacts with the world.
MM: On the new studio album, you included several interesting musical elements, such as piano, windpipes, and choir, which expanded your sound a bit. Do you intend to continue on this path and include more experimentation in your music?
The cover of the CD version of "Summit"
ANDY: Honestly, at this point I have no idea what the next release will sound like. If the music lends itself to having more orchestral instrumentation, then I’m completely open to it. I actually really like what The Body did on their newest record, integrating a full choir into a few of the songs. But we definitely wouldn’t force that kind of stuff onto the music.
BRYAN: Part of adding those elements to “Summit” came out of the ideals of inclusiveness that we draw from in the punk scene. A few of us are really big fans of Why Are We Building Such a Big Ship?, so it seemed natural to try and fit them into one of our projects – not to mention that the sort of droney, durgey music they play, albeit in a completely different genre, seems to strike a similar chord to what we do. We had also worked with Emily McWilliams before on the Leech and Salome splits, and we all loved what she did with those records. Her vocals on the chorus of “Grissecon” and her piano work at the end really push that song to the next level for me. And Daniel Ray who plays trombone on “Prometheus” is also a strong supporter of our band; he comes out to a lot of our New Orleans shows, and he’s put us on a few shows he’s involved with. So integrating all these people on “Summit” just seemed really natural. The EP we wrote and recorded a couple months later was a lot more stripped down and straight forward, so we ended up keeping that one with just the core Thou members.
MM: Could you describe the lyrical concept of “Summit”?
BRYAN: Overall, we were trying to capture a feeling of transcendence. In a social or political sense, it’s about defying the suffocating class system that grows out of modern day capitalism. On a more metaphysical level, it’s about overcoming the limitations of physical and emotional oppression, self-imposed or otherwise.
MM: You released a limited rough-mix version of “Summit” for the the US tour with Moloch (UK). Were you so eager to share it with your fans?
BRYAN: We have a pretty limited amount of time available for touring, and our schedule for writing and recording new material can sometimes hamper getting a release out in time for a specific tour. While we try not to focus too much on getting a record done for particular shows, we also have been outpacing a lot of releases in terms of what we end up playing live. Basically, by the time we’re out on tour, we’re already on to a new batch of songs that we’d prefer to play live to keep things interesting for us every night. So for that tour, we really wanted to have a new release with us that would include at least some of the music that we were playing every other night. And, yeah, we were all pretty pleased with how the record came out, and we were excited about getting it out. There were some frustrating issues with the recording that slowed down the official release — namely, this was our first time using analog to record and the process of converting that master copy of the recording to digital in order to get it mixed and mastered was full of mistakes and missteps on our end. But that tour version of the CD is actually a fully mixed and mastered version. The mix is only slightly different than what Adam eventually pressed to CD, and there’s some almost indiscernible background noise that our obsessive natures compelled us to go back and fix for the final, pressed version.
The cover of their split LP with Moloch
MM: I noticed that much of your cover artwork is based on Medieval imagery. Do you have a particular interest in this historical period?
BRYAN: Only in the sense that we’re interested in how the artists of the day captured images and ideas and how well that aesthetic works in expressing a certain facet of the music we create. Obviously, I’m talking about people like Albrecht Dürer and other artists who concentrated on woodcuts and engravings, and subsequent masters like Gustave Doré, Edmund Dulac, Melvin Peake, Aubrey Beardsley, Harry Clarke, etc. A lot of these guys focused their craft on the Medieval, the biblical, the strange and fantastical. I think images of a stark, sometimes violent, sometimes grotesque world add another component to our music, echoing the timelessness of or acting as a symbolic reference to some of the major thematic elements we try to incorporate.
MM: What’s the story behind the title of your split EP with Moloch? Was it inspired by a line from the Alice in Chains song “I Stay Away”?
ANDY: A running theme with us is taking other band’s/people’s lyrics, quotes, song titles, etc. out of their original context and throwing them into our own weird little niche. The Alice in Chains reference, at least to me, is more of a nod to the music we all grew up listening to: Alice in Chains, Nirvana, Soundgarden, Pearl Jam, etc.
BRYAN: I’ve always been drawn to the methods of detournment used by the French Situationists, the Weathermen Underground, the Crimethinc umbrella, punks in general. The idea of taking some title or quote and juxtaposing it with a new image to create a completely different meaning, taking some lyric that I’ve been singing along with since I was a teenager and putting my own spin on its meaning — these are clear, direct ways for me to impose my creativity and my will on art or history that has had some impact on my life. I think for an outsider too, it can act as sort of a Rorschach test for how we view the world.
MM: You have released most of your materials only on vinyl and tapes. However, you made your back catalog available for streaming and download on your official web site. Do you intend to release sometime a discography box-set on CD format, similar to the tape box-set “Kingdoms”?
BRYAN: At some point we’re going to release a double CD that will include all of our EP and split tracks (minus the cover songs). We’ll probably also do a triple LP or split that into several volumes collecting the out of print tracks on vinyl. That’s probably a little ways down the line though. We’re going to let the splits run their course and then put a little time between them going out of print and us re-releasing them on vinyl. Gilead Media will be helping us with those releases.
MM: Are you planning a comprehensive European tour for this year?
Live pic from Sheffield, UK
ANDY: I’m not sure about „comprehensive” since Europe is so big, but we’re planning a three week tour and are in the process of booking it right now.
BRYAN: It’s hard for us to do any kind of comprehensive touring anywhere with our jobs and financial situations at home — not to mention the fact that we usually enjoy tour more and get along better when the traveling is more abbreviated and manageable. But that three week Europe tour [this] summer should cover a good bit of the mainland, most focusing on Germany, and we should be able to do a couple of shows in the UK on the way in and the way out.
MM: Will you ever consider making a video for one of your songs or it is something you reject out of hand?
ANDY: Normally I don’t like to speak for everyone in the band, but I think we can all agree that doing a video would be pretty silly. My main gripes are how they essentially become little commercials for your band, and how they tend to hype up a band’s image. We aren’t really concerned with either of those things.
BRYAN: I think Mitch and Josh would probably be into making a video just for the fun of it. I could see maybe doing something if it was at the same level as, say, those early Tool videos, something that was an extension of the music and was bringing another level to the art. But without having connections with people who could do that sort of thing for nothing, I think we would have to make a lot of concessions that none of us would be comfortable making. And at the end of the day, I feel the same way about music videos as Andy and just see them as kind of pointless. I think that same line of thought — straddling the line between creating art that you’re proud of and just creating something you can brand with your band name — I think that is what’s led us in terms of our records and shirts and whatever else we do to use less and less of our logo and not having an abundance of text pasted over the images we choose. We’d rather let the music and the artwork that surrounds it speak for it, rather than whatever people have tied into our band name or might infer from images of us.
MM: Considering your already extensive back catalog, can we expect the release of a full-length live CD or a DVD in the foreseeable future?
ANDY: It’s doubtful that we’d use a live performance as an official release, but I guess anything is possible. I think our plan is to slow down on the releases and spend more time on each one. Plus, these days it’s easy enough to get on YouTube or whatever and see what we’re like in a live context.
BRYAN: We did contribute a live version of “Smoke Pigs” from an old Oklahoma City show to a local compilation, and a live version of our cover of Born Against’s “Well Fed Fuck” is on a bootleg split cassette with The Faeries. I could see us putting out some live material in a limited, single-press, fan-only release, like we do with the tribute records. We did an on-air performance on a radio show in Los Altos Hills, California last summer, and we have some similar plans for that sort of thing. I guess if we had some stuff like that and it sounded good, we might release it in some low-run capacity. Chris Donaldson from Drugged Conscience and a few other folks have expressed interest in putting out stuff like that. It’s a nice document to have for the hardcore fans and mainly for us, but in the same sense that we eschew putting live photos of ourselves in records, I don’t see us releasing anything live on a large scale. If people want to know what we look like or experience the live performance, they need to be coming out to shows or using their imaginations. As much as we all enjoy archiving what we’re doing in Thou, we’re trying to stay grounded in real interactions and experiences, and I think a live DVD would just seem sort of out line with that idea and generally kind of pompous.
MM: How much more room for growth do you think there is for the sludge/doom genre?
Live pic from Sheffield, UK
ANDY: Potentially, tons of growth. I’ve seen hundreds of bands doing the same boring riffs in front of a wall of expensive amps, with an unenthusiastic metal guy growling up front. I’d like to see less smoke machines and Eyehategod riffs and more raw energy. Less macho attitude and more hardcore/punk influence. Dystopia comes to mind as a band that’s doing it right. That said, I can definitely appreciate the bands going for more subtlety, like Om or Yob. Those are two bands that can write 15-minute songs and still make it compelling. A lot of bands don’t realize that just being really loud and tuned really low isn’t enough. You have to learn how to write compelling music, too.
BRYAN: There are some bands out there doing some really amazing things. I think The Body would be at the top of that list. “All the Waters…” is probably my favorite record of 2010. I think they’re really pushing some creative boundaries and bringing a lot of energy to the genre. I think our friends in Moloch have a really amazing sound, sort of pulling out the best parts of Eyehategod and Dystopia and putting together some really straightforward, brutal, punk music. Kowloon Walled City does sort of the same thing but with more an Unsane or early Neurosis vibe, giving it more of a sludged out hardcore feel. I just heard a recording that my friend Stef’s band Resister did, and it sounds great, kind of a looser version of Kowloon Walled City, maybe a little more melodic, a little more Refused. I also really like what Velnias and Coffinworm are doing.
MM: How would you describe the current American sludge/doom scene or community?
ANDY: We don’t really operate too much within the sludge/doom scene, as strange as that sounds. Even in Louisiana, we don’t attract the same type of crowd that Crowbar or Eyehategod does. We tend to play shows within the DIY/punk community, which to me seems pretty alive at the moment. Though we’re definitely the odd band out a lot of times, we’ve received a tremendous amount of support and have encountered some really inspiring bands/people in our travels.
MM: I read on your official web site that another tribute EP is in the works. Could you give us more details about it?
BRYAN: It’s called “You’ll Know That You’re Right,” and it’s a tribute to Fiona Apple, an artist who has sort of been a lynch pin for us a band. Though there’s a lot of overlap, we all have pretty divergent tastes. But she has probably been the one artist aside from Pearl Jam who we can all agree on. We’ve only just started working on this record, and it’s actually been a little difficult for us. Obviously the strength of Fiona Apple’s music mostly lies in her piano playing and the delivery of her vocals, so when you strip the songs down to guitars and add a lot of distortion and one note screams, you tend to lose a bit of the magic. We’re still working on this though, so we’ll see how it goes. We’re not on any real deadline constraints, so we’re trying to just take our time — something new for us. This might not even happen at all if we can’t put something together that we think sounds good.
MM: Given that you are an environmentally- and socially-conscious band, I would like to know what your thoughts are on the environmental and economic disaster caused by the massive oil spill in the Gulf of Mexico, which gravely affected, among others, the state of Louisiana.
BRYAN: It’s just completely depressing and draining on a scale comparable to the devastation left by Hurricane Katrina. Only in some respects it’s even more frustrating because it’s a completely man-made catastrophe, and you can see the people responsible getting away almost free and clear — sadly typical of the Louisiana and United States government, I think.
Live photos used with kind permission of the band
THOU is:
Matthew Thudium – Guitar
Andy Gibbs – Guitar
Mitch Wells – Bass
Josh Nee – Drums
Bryan Funck – Vocals
Links: Official site, Gilead Media, Perpetual Motion Machine, Feast Of Tentacles, Bis Auf’s Messer, Southern Lord, and Robotic Empire.
Astero este un nume relativ nou pe eşichierul muzical autohton, Voi, noi şi maimuţele fiind primul lor album de studio. Cvartetul bucureştean cu voce feminină ne propune un rock alternativ care degajă o doză serioasă de vitalitate şi energie, menit să te pună în mişcare cu orice preţ. Însă trupa ne oferă şi un „moment de respiro” ca să-i zic aşa prin intermediul piesei Numai ea, mai domoală şi aerisită, însă bine plasată în playlist. Ar fi câteva compoziţii pe care le-aş remarca, şi anume Dimineaţa (una din piesele de rezistenţă ale albumului cu o prestaţie vocală excelentă), Oferta (dezvăluie o latură mai funky a trupei, cu teme de chitară cântate cu pedala wah-wah şi cu texte ironice la adresa vânzătorilor de religie), Sara (o altă piesă foarte bună cu potenţial de hit) sau Nu mai cred (cu un solo reuşit şi nişte vocalize inspirate la sfârşit). Sunetul – înregistrat, mixat şi masterizat de Marius Costache pe şapte din cele nouă piese ale albumului – este curat şi dinamic, deci se pliază foarte bine pe muzica trupei. Dar şi cele două bonus track-uri se prezintă la un nivel calitativ bun din punct de vedere sonor. Punctul forte al albumului rămâne totuşi vocea de excepţie a Laurei, cu un timbru puternic şi totodată plăcut. Cu siguranţă vom mai auzi multe lucruri frumoase despre ea pe viitor.
Una peste alta, „Voi, noi şi maimuţele” este un album reuşit din toate punctele de vedere, care face parte din seria albumelor inspirate lansate în ultimul an.
După lansarea EP-ului „On the Procust
ean Bed” în 2008, trupa bucureşteană Sincarnate revine în atenţie cu primul lor album de studio, lansat sub egida Hatework. De-a lungul ultimilor ani, cei de la Hatework şi-au demonstrat profesionalismul în calitate de promotori, aducând la noi în ţară o pleiadă de nume grele din aria metalului agresiv (Vader, Nile, Marduk, Cannibal Corpse, Suffocation, Immolation, etc.) şi oferind în acelaşi timp unor trupe tinere şi talentate autohtone – inclusiv Sincarnate – şansa de a urca pe scenă alături de acestea şi de a-şi demonstra valoarea. Iată că acum a venit momentul să editeze şi primul full-length al unei trupe româneşti. Punct ochit, punct lovit.
Din punct de vedere muzical, albumul se încadrează în aria death/doom, evidenţiindu-se în primul rând prin complexitate, dar şi sinceritate, deoarece ascultându-l, îţi dai imediat seama că trupa într-adevăr „simte” acest gen şi îl cântă din pasiune. Cu toate că fiecare instrument îşi are locul bine conturat în structura pieselor, cred că rolul principal revine chitarelor şi clapelor, care dau tonul prin intermediul riffurilor, respectiv temelor inspirate şi bine executate. Pe lângă asta, albumul conţine şi scurte părţi de armonică şi sitar, precum şi pasaje din filme, care conferă mai multă personalitate compoziţiilor şi le accentuează mesajul. Aş remarca şi diversitatea vocală de care se bucură „As I Go Under.” Marius foloseşte o gamă destul de variată de voci, de la cele mai guturale şi urlate, la cele melodioase. Pe lângă asta, avem parte şi de o serie de versuri recitate, inspirat inserate pe parcursul albumului. Per ansamblu, atmosfera albumului este una gravă şi apăsătoare, pe alocuri melancolică, ceea ce e de aşteptat de la un album de death/doom, iar textele sunt introspective şi dovedesc maturitate, având în acelaşi timp numeroase trimiteri mitologice şi biblice. În plus, „As I Go Under” beneficiază de o producţie solidă şi o prezentare grafică de excepţie, realizată de binecunoscutul Costin Chioreanu. Am decis să nu evidenţiez nicio piesă în mod special, deoarece percep albumul ca pe un concept muzical unitar în cadrul căreia fiecare compoziţie joacă un rol bine definit. În ceea ce priveşte capitolul influenţe, aş putea aminti nume cu rezonanţă din aria death/doom cum ar fi Paradise Lost şi Tiamat din perioada timpurie, My Dying Bride, un pic de Melechesh, sau chiar Heavenwood.
Aşadar, recomand cu căldură albumul tuturor fanilor death/doom. Nu în ultimul rând, vă îndemn să-i acordaţi mai multe audiţii pentru a-l pătrunde şi asimila cum se cuvine, datorită complexităţii muzicii şi a mesajului liric. Iar cu fiecare audiţie, albumul îţi va dezvălui noi aspecte şi înţelesuri.
Link-uri utile:
Sincarnate: Facebook şi Myspace
Aici puteţi citi un interviu pe care l-am realizat cu Sincarnate în luna septembrie.
Garagatze este proiectul solo al lui Jussy, fostul basist şi solist al celor de la Protex. Albumul omonim conţine douăsprezece piese de punk rock – zece compoziţii originale şi două preluări – agresive, fără compromisuri, şi cu texte pe măsură, care uneori capătă forma unor satire sociale, fiind pe alocuri piperate cu umor fără perdea. Zece dintre piese le puteţi asculta şi descărca gratuit de pe Soundcloud, iar celelate două (Sculer Matriţer şi Mucles) au fost trase mai demult, figurează ca bonus track-uri şi pot fi ascultate pe YouTube. Producţia albumului a fost realizată de către Paul Opriş (Godmode şi Planet Hell), care a înregistrat şi majoritatea părţilor de chitară, precum şi unele părţi de backing vocals. Albumul mai conţine contribuţii vocale şi instrumentale de la o serie de invitaţi. Aşadar, pe piesa „Pentru ei” îi regăsim pe Andy Ghost (voce / Altar) şi Doru Nedelcu (chitară /CUG, Front), ultimul contribuind cu câteva solouri şi pe piesele „Probleme” şi „Hai acasă.” Iar părţile de chitară ritmică pe „Hai acasă” au fost cântate de Lory (chitară / Respect) şi Richie (chitară / ex-Respect). Punk’s not dead.
LA MULŢI ANI!!!
Blogul nostru caută colaboratori serioşi, care să scrie recenzii pertinente şi argumentate, articole interesante şi bine documentate, şi să realizeze interviuri cu artişti care să acopere un spectru muzical cât mai larg. Cei interesaţi pot să ne contacteze la adresa de mail afişată mai sus. Vă mulţumim!
muzikamagika 