Dancing with The Boss. Cronică sentimentală


by Adriana Cârcu

Cândva în septembrie prind cu coada ochiului din mersul maşinii un colţ de afiş, o frântură de nume.  Mă întreb dacă am văzut bine, apoi uit o vreme de toată întâmplarea.  Câteva zile mai târziu intru pe web ca să aflu că nu mă înşelasem: concertul este deja vândut, bilete se mai găsesc doar la licitaţie.  Licitez imediat la un preţ pe care nu vreau să mi-l amintesc.  Jubilez.  Anticipez.  Pe doi decembrie am bilet la concertul lui Bruce Springsteen în Mannheim.

Comand pe Amazon ultimul album, Magic.  Când îl primesc răsfoiesc broşura cu portrete în sepia, apoi îl ascult cu senzaţia că l-am mai auzit.  După cum îmi stă în obicei, fac a doua audiţie cu broşura în mână urmărind textul.  Sentimentul iniţial se confirmă: albumul are o notă gravă, este scris sub semnul războiului american şi sub semnul trecerii timpului.

În lunile care vin, care trec, îmi amintesc din când în când de concert cu o mică tresărire de bucurie.  The Boss este unul dintre puţinii, pe care mai vreau să-i văd din apropiere; şi tocmai din acest motiv: pentru că este o persoană reală.  De-a lungul timpului, Bruce Springsteen a devenit parte din universul meu muzical.  Urmărindu-l în concerte şi în interviuri filmate am senzaţia că-l cunosc dintotdeauna,  aşa cum cunoşti o rudă apropiată sau un prieten vechi.  Muzica are darul minunat de a fixa în timp şi de a readuce în memorie momente din viaţă, de cele mai multe ori plăcute.  Ştiu şi azi cu exactitate ce făceam când am auzit Born in the USA, sau I’m on Fire sau The Streets of Philadephia, ştiu cât era de cald afară şi cu ce eram îmbrăcată.

Văd din nou pe DVD concertul legendar din Barcelona şi sunt, din nou, uluită de felul în care energizează publicul până la frenezie şi de felul în care tot el îl aduce la linişte totală (într-un concert rock!) cu  gesturi domoale de parcă ar culca un copil.  Îl auzi plângându-se în glumă că proprii lui copii nu prea sunt impresionaţi de muzica lui şi cumva empatizezi.  Aud că unul dintre preşedinţi, cred că Reagan, i-a oferit o grămadă de bani pentru dreptul de a folosi Born in the USA ca imn în campania electorală şi el a spus doar, “No, Mister, thanks.”  The Boss face concerte de binefacere pentru Amnesty International, The Boss protestează împotriva energiei atomice, The Boss se angajează pentru copiii înfometaţi ai lumii.  Cu timpul începi să-l iubeşti pe tipul acesta.

Şi apoi, vocea.  Forţa, onestitatea, căldura, asprimea şi energia electrizantă te transpun de fiecare dată într-o stare de transă conştientă.  Pare contradictoriu, dar este exact ceea ce se întâmplă: te laşi dus, dar eşti aici, îl urmezi şi totuşi rămâi locului, treaz şi alert.  Vocea lui Bruce Springsteen are puterea să te apropie şi apoi să-ţi impună o distanţă care-ţi măreşte receptivitatea.

Ajung la sala de spectacol după o oră de aşteptat în maşină, la o coadă care se sfârşeşte pe Autobahn, timp în care citesc plăcuţele de înmatriculare ale maşinilor din jur cu un fel de bucurie solidară; unii vin de la Berlin, alţii de la Amsterdam, unii din Elveţia, unii de la Praga.  E frig şi plouă tăios.  În  timp ce fug spre arena luminată, mă gândesc: Bruce Springsteen este acum în clădirea asta.  După controlul de rigoare intru în arenă cu un sentiment plăcut de apartenenţă, pe care îl încerc de fiecare data când merg la un concert; sentimentul de a împărtăşi o afinitate cu zeci de mii de oameni, acum, aici.  Ca de obicei sunt curioasă să văd cărei categorii de public mă încadrez.  Greu de spus.  Deşi balanţa înclină uşor spre vechea generaţie hippie, toate generaţiile sunt bine reprezentate – câteodată chiar şi din aceeaşi familie -, toate straturile, toate orientările.  Lumea vorbeşte, bea bere, aşteaptă.  O aşteptare plăcută, fraternă.  Mulţi poartă tricouri cumpărate cu ocazia altor turnee, pe multe pancarte sunt desenate inimi.  În faţa scenei se înghesuie în grup compact cei care au înnoptat în frig sub copertina arenei.  Conform principiului democratic aplicat la fiecare concert cu Bruce Springsteen, ei şi-au câştigat dreptul de a-l vede cu ochiul liber, de a-l atinge, poate.  Se face întuneric şi pe scena strălucitoare începe să se învârtă un carusel.  Muzică de flaşnetă.  Joc de lumini.  Reflectoarele caută.  The E-Street Band, intră pe scenă printr-o uşă aflată fundal.  Ca de obicei nu văd bine şi-mi forţez ochii ca să fixez pe retină fiecare amănunt.  Caut cu febrilitate.  După o scurtă confuzie desluşesc silueta inconfundabilă puţin spre dreapta scenei.  În acelaşi moment pe plasme imense apare într-un flash chipul lui Bruce Springsteen.  Îl privesc şi mă gândesc că este unul dintre norocoşii căruia trecerea timpului i-a înnobilat trăsăturile şi i-a amplificat aura de energie.  Bruce vorbeşte în germană iar eu ca altă dată, demult, când pe scena unui teatru din Praga urca Pavarotti, mă trezesc cu obrajii uzi.  Cel puţin de data asta nu stă lângă mine nici o americancă care să strige în gura mare, „But you’re crying!“.

Concertul începe cu Radio Nowhere, prima piesă de pe MAGIC, care explodează electrizant.  Urmează două ore şi jumătate de rock solid, direct, cinstit; balade vibrante, imnuri cântate pe douăzeci de mii de voci.  Muzica, fără a forţa nivelul decibelilor, primeşte o intensitate materială, se desface ca o urzeală translucidă de ritm şi armonie, care cuprinde muzicieni şi public deopotrivă.  În ea e rigurozitate şi romantism, abandon şi control, forţă şi nostalgie.  Bruce Springsteen, cu picioarele bine înfipte în mijlocul scenei, patriarh şi rebel, boss şi clovn, te face să percepi emanaţia magnetică a personalităţii sale; acel sentiment ameţitor al dăruirii complete. The magic is happening.  Sunt convinsă că privirea lui m-a identificat în public şi că acum cântă doar pentru mine.  La Rising sar în picioare şi dansez, cânt, ridic şi cobor mâinile la comandă, aplaud până mă dor mâinile şi mă domolesc când The Boss duce degetul la buze şi, cu gestul acela atât de caracteristic, îmi face semn să tac pentru că urmează să cânte o baladă.

După ultimul acord văd cum toţi lasă instrumentele şi părăsesc scena; am nevoie de câteva secunde ca să mă dumiresc că este semnalul de încheiere, dar îmi amintesc cu bucurie că bis-urile la Bruce Springsteen sunt lungi, la fel cum, după acelaşi ritual vechi, el scrie titlurile pe o foaie înainte de fiecare concert.  Trupa se întoarce pe scenă; după încă o jumătate de oră Bruce ne linişteşte cu Santa Claus is Coming to Town şi ne trimite acasă pe American Land.

Concertul s-a sfârşit.

Ies fără tragere de inimă din sală şi, cu gândul dus, în loc de Heidelberg o iau spre Mannheim Zentrum.  Nu contează, am timp, mă gândesc, în timp ce privesc de pe Autobahn clădirea circulară încă luminată.  Ceea ce contează este că de acum înainte voi putea spune: I have danced with The Boss.

Mannheim, 2 decembrie, 2007

articol apărut şi în revista Orizont

Un gând despre &8222;Dancing with The Boss. Cronică sentimentală&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s