Lună: octombrie 2010

WHITE WALLS – „Mad Man Circus” [Asiluum Arts]

Trebuie să recunosc că atunci când am făcut cunoştinţă pentru prima dată cu muzica celor de la White Walls (asta se întâmpla undeva prin luna iulie) am rămas pur şi simplu uimit. Iar starea de uimire continuă să pună stăpânire pe mine de fiecare dată când le ascult muzica.

La un an şi jumătate de la înfiinţare, cei patru constănţeni au lansat primul lor album de studio, pe care l-au pus la dispoziţia publicului atât pe CD (contra cost şi limitat la o sută de exemplare), cât şi în format mp3 (gratuit). Primele cuvinte care mi-au venit în minte după ce am ascultat albumul de faţă au fost diversitate, creativitate şi complexitate. „Mad Man Circus” te poartă printr-un labirint sonor plin de culoare, nuanţe şi contraste, White Walls oferindu-ne o gamă foarte variată de sonorităţi, de la cele agresive la cele progresive, toate într-o formă modernă, contemporană. La capitolul influenţe, aş aminti în primul rând muzica unor trupe binecunoscute precum Between the Buried and Me, The Dillinger Escape Plan, Dream Theater sau Rush. Ar mai fi de evidenţiat alte trei mari plusuri ale albumului: vocile, producţia şi grafica. Aşa cum se spune, vocile pot să „facă” sau să „desfacă” un album. În cazul de faţă, versatilitatea vocală a lui Eugen Brudaru, precum şi uşurinţa cu care reuşeşte să treacă de la un registru agresiv la unul foarte melodic sunt de-a dreptul impresionante şi reprezintă cireaşa de pe tort, transformând acest album într-unul clasic, cel puţin pentru rock-ul românesc. Eugen este un vocalist de rock/metal modern de mare clasă, liniile sale de voce fiind foarte inventive şi excelent executate. Despre producţie ce pot să spun? Marius Costache ne demonstrează că este unul dintre cei mai talentaţi ingineri de sunet în momentul de faţă, reuşind să confere albumului un sunet natural, live, şi foarte dinamic. Tocmai de aceea mi-ar plăcea să ascult într-o zi „Mad Man Circus” şi pe vinil. Cât despre copertă, aceasta a fost realizată de maestrul Costin Chioreanu şi ne poartă printr-o lume onirică, plină de simboluri şi aluzii.

În concluzie, cu acest album-eveniment, White Walls devine una dintre formaţiile de primă mână ale rock-ului autohton, cu un potenţial serios pentru a-şi face un nume şi pe plan internaţional. Jos pălăria!

Aici poţi citi şi un interviu cu White Walls, publicat de Muzikamagika în luna august.

Pagina de Myspace White Walls.

De aici puteţi descărca gratuit albumul.

Interviu LUNA AMARĂ

Pentru ascultătorii de rock din România, numele Luna Amară nu mai are nevoie de nicio prezentare. Albumele şi concertele lor reprezintă garanţia calităţii. Anul acesta, trupa împlineşte zece ani de existenţă pe care îi sărbătoreşte printr-un turneu naţional consistent, aflat în plină desfăşurare în momentul de faţă. Mai mult decât atât, Luna Amară se află în plin proces de creaţie a noului lor album, preconizat să fie lansat anul viitor. Aşadar, l-am rugat pe Răzvan – bateristul şi unul din veteranii formaţiei – să ne răspundă la câteva întrebări atât despre activitatea trupei, precum şi despre pasiunea sa pentru tobe şi viniluri.

Muzikamagika: Salut, Răzvan. În primul rând mersi că ai acceptat ideea interviului. Ce anume sau cine ţi-a stârnit pasiunea pentru tobe?

Răzvan: Salut, Leo. Îţi mulţumesc şi eu pentru interviul ăsta şi sper ca răspunsurile mele să fie pe măsura întrebărilor puse de tine :).

Ca să îţi răspund la prima întrebare trebuie să mă întorc în timp vreo 22 de ani şi să ajung în momentul în care ascultam primele mele casete cu Iron Maiden, Metallica şi Judas Priest. Cam astea au fost primele trupe pe care le-am ascultat şi chestia interesantă e că nu m-au atras chitarele sau vocile, ci tobele. Părintii mei mi-au zis că de când eram mic am avut un simţ al ritmului mai dezvoltat şi cred că totul s-a declanşat odată cu momentul în care am descoperit muzica. Primind reviste din Germania (Metal Hammer, Rock Hard) prin ’88-’89, ţin minte că la un moment dat am găsit un articol despre Metallica referitor la „And Justice For All” şi o poză cu Lars Ulrich stând în spatele kit-ului de tobe. Când am văzut poza aia, am ştiut că trebuie să mă apuc de tobe. Poate că a fost un impuls copilăresc, de moment, însă cert e că după aia m-am dus la Palatul Copiilor şi m-am înscris la un curs de tobe. Totul a durat vreo doi ani de zile, după care am rămas pe cont propriu, ca să zic aşa. În concluzie, sunt cam 60% self-taught ;). Dar mi-au prins tare bine ăia doi ani de cursuri, chiar dacă am învăţat să bat la tobe mai pe stilul straight (mai mult ritmuri decât studiu individual pe snare sau studiat partituri).

MM: Care sunt bateriştii care te-au influenţat cel mai mult de-a lungul anilor şi de ce?

Răzvan: Primul baterist care m-a impresionat cred că a fost Nicko McBrain (Iron Maiden); asta se întâmpla prin ’88, când am ascultat prima dată „Live After Death”-ul din 85. În paralel, ascultând şi Judas Priest, mi-a plăcut şi Dave Holland, tobarul din vremea „Ram It Down”-ului. Lars Ulrich a fost primul meu reper solid, însă norocul meu a fost că de când mă ştiu am căutat mereu lucruri noi în materie de muzică, aşa că, pe rând, odată cu trupe noi am descoperit şi tobari noi (şi, evident, pe Lars l-am cam lăsat într-un sertar, pentru că nu prea mai e pe filmul meu de multă vreme). De multe ori când am fost întrebat care ar fi bateriştii care m-au influenţat şi am dat nişte răspunsuri, am fost confruntat cu întrebarea: „Păi de ce nu cânţi ceva pe stilul respectiv?”. Răspunsul meu a fost: „Păi trebuie să cânt neapărat ce ascult?”. Aşa că am fost influenţat în egală măsură de Pete Sandoval (Morbid Angel – pentru că e tatăl tobarilor), Neil Peart (Rush – pentru că e unul din cei mai inventivi tobari din toate timpurile), Danny Carey (Tool – a real eye-opener în materie de tobe), Josh Freese (NIN, A Perfect Circle, The Vandals, Devo – the man got style!), Hellhammer (Mayhem, Arcturus + încă o mie de trupe – ce face el e absolut unic), Boris Williams (The Cure – simplu şi la obiect), Sean Kinney (Alice In Chains – simplu şi greu), Ahmir ?uestlove (The Roots, The Philadelphia Experiment – e inuman ce flow are omul ăsta). Sunt doar câteva exemple care au avut impact asupra mea şi, după cum vezi, nu sunt profilat pe un anumit tip de baterişti. Am ascultat într-o vreme tobari gen Dave Weckl, însă mi-am dat seama că nu ne aflăm deloc pe acelaşi film. Nu am reuşit niciodată sa văd „povestea” din spatele pieselor cântate de tobari de genul ăsta.

MM: Îţi mai aminteşti care a fost primul tău set de tobe?

Răzvan: Da, normal că îmi amintesc; era un set destul de nasol, care, de altfel, mi-a şi fost furat la ceva timp după ce l-am achiziţionat; îl depozitasem în ceva pivniţă şi a dispărut de acolo. Dar, ce pot sa zic… m-am folosit de el cum s-a putut. That’s that, ca să zic aşa.

MM: Ce echipament foloseşti în momentul de faţă?

Răzvan: De câteva luni folosesc un kit SONOR 3007 9-ply Maple shell, combinat cu un snaredrum SONOR Danny Carey Signature. Dacă tot m-ai întrebat, o sa dau şi toate specificaţiile: 22×17,5” kickdrum, 10×8’’ + 12×8” toms, 16×16” floor tom, 14×8” Danny Carey bronze signature snaredrum. Pe partea de hardware (stative), folosesc SONOR 400 Series cymbal stands, iar pedalele sunt Pearl Eliminator 2002C. Cinelele pe care le folosesc sunt SABIAN (14” AAX Metal Hats, 18” AAX-plosion Crash, 19” AAXtreme Chinese, 20’’ Hand Hammered Leopard Ride) şi STAGG (6” Light Bell Black Metal Series si 6.5” Medium Bell Black Metal Series).

Sunt foarte fericit şi onorat de faptul că începând cu data de 6 octombrie, numele meu (şi implicit cel al trupei în care cânt) apare la secţiunea „Endorser” pe site-ul oficial SONOR. Vreau să le mulţumesc oamenilor de la Morsound.ro (Răzvan, Dragoş, Rareş) pentru că au făcut posibil acest lucru şi, în aceeaşi măsură, vreau să le mulţumesc tuturor celor care ne-au ascultat în toţi aceşti zece ani. E o chestie de reciprocitate în aceasta ecuaţie, şi mă simt recunoscător că am ajuns aici.

MM: În anul 2000, când aţi pornit la drum cu Luna Amară, te gândeai că trupa va ajunge să sărbătorească un deceniu de existenţă şi că va deschide pentru Alice in Chains sau Ozzy?

Răzvan: Mi-am pus şi eu de multe ori întrebarea asta, să ştii. Sincer, nu am crezut că se vor întâmpla atâtea chestii frumoase; nu mă înţelege greşit, mi-am dorit mereu să cânt într-o trupă care să aibă concerte multe, să fie percepută ok la nivel cât mai larg, însă aşteptările mi-au fost oarecum depăşite. În primul rând, sunt bucuros că am rămas împreună după atât timp; asta mi se pare cel mai greu lucru când eşti într-o trupă. E vorba de multă răbdare, de compromisuri (uneori), de perseverenţă. Uitându-mă înapoi, cred că nu aş schimba nimic. Cred că am reuşit să trecem cu bine peste tot ce s-a întâmplat negativ în trupă de-a lungul timpului (schimbările de componenţă, plecarea managerului, etc). Iar acum, că sărbătorim zece ani de existenţă ca trupă, asta mi se pare incredibil de frumos. Simt, cumva, că suntem mai puternici ca niciodată.

Anul ăsta cred că a fost anul cu cele mai importante deschideri de concerte pentru noi. De-a lungul timpului am mai cântat cu trupe mari, gen Paradise Lost, Clawfinger, Amorphis, HIM, etc, însă primul pas cu adevărat mare pe care l-am făcut a fost anul trecut, când am deschis concertul Faith No More; nu vreau sa iţi zic ce emoţii am avut în ziua aia, când am cantat acolo, când am văzut concertul FNM şi, mai ales, când am avut ocazia sa îi cunoaştem pe aproape toţi membrii trupei. Pe moment, am zis că ceva mai tare de atât nu cred că se poate, însă anul ăsta mi-a/ne-a fost dovedit contrariul: nu cred ca va exista în România concert/festival mai tare decât Sonisphere. E destul de greu de pus în cuvinte ce am simţit când ne-a fost confirmata prezenţa acolo, în line-up. Au fost două zile de vis (în prima zi de festival nu am putut fi prezenţi în public pentru că am avut concert la Galaţi), două zile în care am avut şansa să stau puţin de vorba cu Kerry King, cu Dave Lombardo, cu Tom Araya (Slayer), cu William Duvall (Alice In Chains), cu Roy Mayorga şi Corey Taylor (Stone Sour) sau cu Christoph Schneider (tobarul de la Rammstein). Încă nu îmi vine să cred că toate astea s-au întâmplat şi, mai ales, că am avut onoarea să deschidem ultima zi a Sonisphere-ului.

Cât despre prezenţa noastră în cadrul concertului lui Ozzy Osbourne, ce pot sa iţi spun? Un alt vis împlinit, mai ales ca toţi din trupă ascultăm Ozzy de pe vremea când eram în liceu. Aşadar, ca să iţi răspund la întrebare, nu, nu prea credeam că o să ajungem sa cântăm pe aceeaşi scenă cu trupele astea, dar uite că totuşi s-a întâmplat.

MM: Care sunt lucrurile care au făcut ca muzica voastră să rămână relevantă la zece ani după înfiinţare?

Răzvan: E o întrebare destul de grea şi cred că cel mai bine ar putea să răspundă cei care ne ascultă :). Probabil faptul că am încercat să rămânem sinceri faţă de noi înşine şi faţă de public a ajutat într-o mare măsură ca piesele+versurile noastre (le pun pe acelaşi plan, pentru că pentru mine textele unei piese contează cam la fel de mult ca muzica) să nu îşi piardă din însemnătate.

MM: În opinia ta, cam care sunt principalele borne din activitatea trupei până în momentul de faţă?

Răzvan: Cred că lansările celor trei albume sunt punctele de reper majore pentru noi, ca trupă. Fiecare album are o însemnătate anume în activitatea trupei, şi fiecare reprezintă un pas logic în istoria trupei. „Asfalt” a apărut cu o oarecare întârziere, şi la momentul respectiv cam toate piesele de pe acest album erau cunoscute (asta e o chestie cu două tăişuri), „Loc Lipsă” a fost un album pe care am experimentat mult mai mult decât pe precedentul (am şi schimbat chitaristul; a plecat Petru şi a venit Vali), am avut şi trei featuring-uri interesante (Andy Ghost/ALTAR, Ombladon/PARAZITII şi Mihai Iordache/KUMM), iar „Don’t Let Your Dreams Fall Asleep” a fost un pas natural pentru noi; mulţi au privit albumul ăsta ca pe o ciudăţenie şi ne-au acuzat ca ne-am comercializat. Personal, nu îl văd ca fiind un album comercial; dacă îl asculţi atent, are nişte părţi destul de alambicate şi nu e neapărat radio-friendly. Se adunaseră prea multe piese de factură mai „acustică” şi am zis să le punem împreuna pe un album. Rezultatul e foarte unitar, după părerea mea. Şi, evident, urmează noul album LUNA AMARĂ, care va fi, şi datorită schimbării de componenta (Mihnea-Andrei a venit în locul lui Vali), un pas într-o noua direcţie.

MM: Cum decurge lucrul la noul album?

Răzvan: De-abia aştept să ne apucăm de înregistrat! Până acum am tot lucrat la piese, şi cred că s-au strâns vreo 10-12, însă vrem să mai compunem, ca să avem de unde alege. Sunt piese mai vechi (compuse acum un an sau doi), piese mai noi, am făcut şi tot felul de permutări între teme, ca să zic aşa. Vrem ca albumul ăsta să iasă foarte bine, şi de aia nu ne-am grăbit să îl scoatem pe piaţă anul ăsta, având în vedere că a trecut un an şi ceva de la lansarea precedentului album. Însă, până la urmă nu ne grăbeşte nimeni, nu suntem sub niciun contract, aşa că nu simţim niciun fel de presiune din punctul ăsta de vedere. Ce pot să zic despre albumul ăsta este că va fi cel mai complet şi complex album LUNA AMARĂ; cel puţin asta simt eu şi sunt foarte mândru de piesele compuse până acum pentru viitorul album. Avem marele noroc că Nick a investit suficient de mult într-un studio al lui şi a cumpărat o groază de scule vintage, asa că nu îmi fac deloc probleme că viitorul nostru album nu va suna cum trebuie. Sunt îndeplinite cam toate premisele ca albumul ăsta să sune fantastic de bine. Ideea e să intram în studio în ianuarie, când oricum e o perioadă cam moartă în materie de concerte, aşa că atunci ne vom putea concentra mai mult pe înregistrări.

MM: Cei care citesc blogul formaţiei ştiu că eşti pasionat de vinil-uri. Ce anume crezi că are în plus acest suport audio faţă de celelalte?

Răzvan: Colecţionatul de viniluri e o pasiune veche de-a mea; practic, primul LP pe care l-am cumpărat a fost „The Black Album” / METALLICA, achiziţionat exact în ziua lansării, din München, în 1991. Cam aşa a început toată treaba, şi de atunci tot cumpăr LP-uri. Ca sa iţi răspund la întrebare, pe mine m-a fascinat căldura sunetului oferit de ascultarea unui album pe vinil; nu se compară cu absolut nimic. Ascultă, de exemplu, „Lateralus” / TOOL pe vinil şi o să vezi (mai bine zis, o să auzi) că există nişte nuanţe acolo prea puţin sesizabile la o ascultare a albumului pe CD.

Pentru mine, un album pe LP e o experienţă unică; ai sunetul ăla cald, eşti nevoit să întorci discul, ai artwork-ul la dimensiuni mai mult decât rezonabile, textele, liner notes-urile, special thanks-urile… Sigur că şi un CD original iţi prezintă cam acelaşi lucru, însă LP-ul iţi da acel extra kick. E mai old school, însă nu mi se pare deloc învechit. Cred că înţelegi ce vreau să spun, mai ales că ştiu că tu şi cu mine suntem din aceeaşi tabără când vine vorba de LP-uri :).

MM: V-aţi gândit să editaţi albumele Luna Amară pe vinil?

Răzvan: Ne-am gândit în primul rând sa reeditam primele doua albume pe CD, pentru că a existat şi există cerere în continuare („Asfalt” e sold-ut, din câte ştiu, iar „Loc Lipsă” mai apare din când în când de vânzare pe diverse forumuri, dar e de negăsit în magazine), însă cei de la Roton se pare că nu prea sunt interesaţi de chestia asta. Nu am înţeles exact de ce; poate e dezinteres, poate e pură ignoranţă. Nu ştiu.

Cât despre editarea lor pe LP, cred că ar fi doar o plăcere pur personală. Eu şi cu Mihnea-Andrei ni le-am cumpăra din când în când 🙂 şi le-am face cadou prietenilor. Nu există piaţă pentru LP-uri în România, din păcate. TEP ZEPI şi ALTERNATIV QUARTET sunt două trupe care şi-au editat un 7”, respectiv un album pe LP. Tot respectul pentru ele.

MM: Acum la final, ai ceva să le transmiţi fanilor formaţiei?

Răzvan: Vreau să le mulţumesc foarte mult că ne-au fost parteneri de călătorie în toţi aceşti ani, că ne-au oferit sprijinul lor şi că au crezut în noi. Contează foarte mult să ştii că există oameni care chiar te ascultă şi la care ajunge şi măcar o mică fărâmă din ce ai tu de transmis, indiferent că e vorba de muzică sau de versuri.

Site oficial Luna Amară: www.luna-amara.ro



Interviu cu Cristina Moraru [JUNETRIP/DRYWOOD]

Salut, Cristina. În primul rând îţi mulţumim pentru disponibilitatea de a ne acorda acest interviu. Pentru început, am vrea să te întrebăm ce anume ţi-a stârnit pasiunea pentru jazz/fusion?

Cristina M: Salut! Eu vă mulţumesc pentru atenţia şi interesul acordate :).

Nu aş putea spune, din păcate, dacă pasiunea pentru jazz este o opţiune conştientă sau dacă ea a survenit datorită mediului în care am crescut. În orice caz, în momentul de faţă este o opţiune cu care mă identific total şi care creşte vizibil, printr-un simplu exerciţiu de interpretare… e ca în povestea cu melcul şi coarnele boureşti… nu îţi dai seama dacă tu l-ai cucerit pe el sau el pe tine.

Ce înseamnă improvizaţia pentru tine? Asta dacă înseamnă ceva, desigur.

Cristina M: Improvizaţia e momentul spre care încercăm să conducem piesele, mai mult sau mai puţin gentil, în funcţie de caz… oricât de fine, respectiv aride, sunt traseele care duc spre improvizaţie, ele îşi păstrează, întotdeauna, savoarea aferentă prelungirii şi descentrării unor fragmente muzicale care devin docile, dar care privesc în permanenţă cu un ochi înspre zona mai puţin sigură a existenţei lor posibile… există, totuşi, o mare problemă în acest tip de abordare şi anume: unde şi când ar trebui să te opreşti… asta îmi aminteşte oarecum de celebra dilemă psihologică, politică, lansată de filmul „Rebel fără cauză”…oricum…here we are…”On the road” again…

Care sunt artiştii care au exercitat cea mai puternică influenţă asupra ta de-a lungul anilor?

Cristina M: Hmmmm…greu de spus…am să încep cu referenul plăcut şi firesc, care fără numele unor Peggy Lee, Billie Holiday, Dinah Washington, Dinah Shore, Nina Simone, Cab Calloway, Nat King Cole, Jo Stafford, Ella Fitzgerald sau Sarah Vaughan ar suna cel puţin fals… sunt artiştii care au propus, cel puţin pentru mine, acel tip de disponibilitate capabilă să faciliteze începutul unei relaţii cu un gen muzical nou.. mai târziu, digestia mea muzicală s-a arătat favorabilă şi unor solişti cu un dosar muzical nu neapărat mai complex, dar mai concis în privinta exigenţelor.. În momentul de faţă, ascult cu mare plăcere solişti de jazz ca Aziza Mustafa, Maria João, Diana Krall, mai excentricele Yma Sumac şi Sussan Deyhim (pe care le recomand insistent), dar ascult cu la fel de multă plăcere muzică fado şi formaţii indie, în special My Brightest Diamond, Clare and The Reasons, Hope Sandoval, Piano Magic, Blow, Cocorosie, Gregor Samsa etc.

Există vreun artist alături de care visezi să cânţi? Sau să înregistrezi?

Cristina M: Nu m-am gândit la cineva anume… mi-ar plăcea foarte mult să încerc un duet cu o voce masculină… dar, mai mult decât orice, îmi doresc să înregistrez şi să cânt în continuare alături de Junetrip şi Drywood.

Cam care ar fi principalele diferenţe muzicale între Drywood şi Junetrip în opinia ta?

Cristina M: Diferenţele sunt sesizabile, în primul rând, la nivel conceptual. Deşi gurile rele susţin contrariul (pe baza unor pătimaşe glumiţe de hârtie), eu cred în continuare că Junetrip şi Drywood  sunt două proiecte care propun sisteme de receptare diferite şi care îşi propun să articuleze un alt tip de imaginar… rămâne la latitudinea fiecăruia să hotărască despre ce tip de imaginar e vorba… nu aş vrea să îngrădesc dând indicaţii…

Cât de importante sunt versurile pieselor pentru tine? Care sunt principalele surse de inspiraţie şi ce anume doriţi să transmiteţi prin ele?

Cristina M: În ceea ce priveşte versurile, atitudinea mea nu se manifestă unitar, pentru că, în momentul de faţă, unele piese pot fi, după părerea mea, piese fixe, a căror stabilitate e susţinută inclusiv de respectarea unor versuri la care eu, cel putin, ţin foarte mult, deoarece ele reprezintă, pentru mine, un prim contact cu piesa, contact pe care fie nu vreau, fie nu pot să il uit. Deşi la prima vedere ar putea părea rutină, acest ritual al versurilor este, de fapt, dimpotrivă, o comemorare a unei intimităţi care îşi propune să alunge rutina. Mai mult de atât, fiind vorba de un întreg harem de piese, eu, cel puţin, nu aş putea invoca plictiseala… Dar mai sunt şi piesele nepremeditate, cărora nu le-am rezervat versuri, pentru că aceste piese pornesc dintr-o colaborare spontană, care îşi propune un alt tip de comunicare. În acest caz, articulez orice îmi vine în minte, indiferent dacă ceea ce încerc să evoc este o prelungire inexistentă a unui cuvânt deja existent, un colaj format din mai multe cuvinte provenind din una sau mai multe limbi, sau un cuvânt inexistent. Nu intenţionez să ordonez sau să înţeleg ceea ce spun şi sper ca nici publicul să nu recurgă în mod insistent la acest tip de ordonare care, cel putin pâna acum, a dat greş… oricum, în cel mai rău caz, încercarea s-ar putea solda cu o gamă haioasă de cuvinte a căror aliniere ar putea starni râsul… Sunt şi piese fixe, ca Lolita FM, în care am păstrat un refren fix, iar restul piesei am preferat să rămână deschisă dezbaterilor lingvistice de moment.

În cazul pieselor premeditate, inspiraţia poate fi rezultatul unor experienţe din trecut, a rememorării unor fragmente din cărţi, filme sau picturi preferate

Am observat că la concerte te pictezi pe faţă. Ce semnificaţii are pentru tine acest mod de manifestare?

Cristina M: Machiajul nu este doar un accesoriu care îşi propune să corijeze ceea ce muzica nu reuşeste să exprime. El este, pentru mine, în primul rand un alibi, un suport moral, dar mai ales un element care întregeşte starea mea de moment.

Aveţi în plan înregistrarea unui material de studio cu vreuna dintre formaţii în viitorul apropiat?

Cristina M: Despre planuri nu aş putea spune prea multe, nu din superstiţie, ci pentru că, după părerea mea, trebuie, în primul rând, să devenim mai compacţi şi mai elaboraţi în ceea ce priveşte concertele… apoi, se va putea discuta şi despre înregistrări…

Este muzica doar un hobby „de studenţie” sau te vezi făcând asta peste 30 de ani?

Cristina M: E mult mai mult decât un hobby. Muzica a devenit, în ultimul timp, scopul meu ultim. Aceasta se datorează foarte mult şi colaborării, incredibil de fericite pentru mine, cu Junetrip şi Drywood. Faptul că am găsit, prin această colaborare, un tip de întelegere şi explicitare muzicală şi spirituală care mă împlinesc, mă face să cred că, cel puţin 30 de ani de acum încolo, voi spera să pot recurge la muzică pentru îndeplinirea unor cerinţe care depăşesc cu mult pretenţiile unui hobby.

Care este scopul tău ultim ca artist?

Cristina M: Pe scurt, acela de a îmi epuiza resursele muzicale în chip cât mai fericit cu putinţă… Cum aş putea face asta? Greu de spus… Găsind, poate, acel mit, acea cultură, care să poată reglementa tot ceea ce în momentul de faţa nu îmi este încă foarte clar…

Drywood sau Junetrip?

Cristina M: Greu de spus… după cum am subliniat şi mai devreme, sunt două concepte diferite şi, prin urmare, jocurile muzicale şi emoţionale pe care le propun se joacă după reguli diferite… Fiecare din cele două formaţii împlineşte o anumită parte din cerinţele mele spirituale pe care cealaltă parte nu le-ar îndeplini cu la fel de multă conştiinciozitate.

http://www.myspace.com/junetrip

http://www.myspace.com/drywoodproject

BENEATH THE MASSACRE – “Marée Noire” [Prosthetic Records]

Canadienii de la Beneath The Massacre au ajuns cunoscuţi mai ales datorită tehnicităţii (uneori exagerate), brutalităţii, şi intensităţii ieşite din comun cu care abordează stilul death metal. Primul lor EP, Evidence of Inequity, e deja considerat un clasic al tech death-ului de factură modernă. Însă ultimul lor album de studio, intitulat Dystopia, mi s-a părut un experiment nu tocmai reuşit, mai ales datorită excesului tehnic şi a producţiei sterile de care a beneficiat. Aceste cusururi au transformat albumul într-unul unidimensional şi monoton. Din păcate, excesele tehnice şi tehnologice au făcut ca multe trupe de gen să pară ca fiind formate din instrumentişti de nota zece, dar compozitori de nota patru. Din fericire pentru BTM, această impresie a fost doar una trecătoare. Iată că după aproape doi ani de „absenţă discografică,” cei patru canadieni revin în forţă în atenţia fanilor cu acest EP, lansat atât pe CD, cât şi pe vinil. De data asta, muzica are o direcţie mai clară, piesele au o structură bine conturată, fiind în acelaşi timp mai memorabile decât pe precedentul album. Însă nivelul de intensitate şi brutalitate a rămas acelaşi, adică la cote astronomice. Întotdeauna i-am apreciat pe cei de la BTM pentru textele lor sincere şi foarte bine scrise, iar acest EP nu face excepţie de la regulă. Unul din subiectele abordate este cel al catastrofei ecologice care s-a produs în Golful Mexicului în vara acestui an. Nu pot decât să apreciez atitudinea celor patru muzicieni, care iau taurul de coarne şi spun ce anume se ascunde în spatele acestui masacru. Se pare că unii nu învaţă nimic din lecţia lăcomiei, iar ecosisteme şi oameni continuă să fie sacrificaţi pe altarul acesteia. Ah, şi dacă cumva aveţi ocazia să vedeţi BTM live, nu o rataţi, pentru că veţi avea parte de o experienţă pe care nu o veţi uita prea curând.

Pagina de Myspace BTM: http://www.myspace.com/btm