Sigur Rós – ()

cover-parenth

Inspirat de momentul dedicat trupei amiina, am decis să aduc în prim-plan mai-marea trupă Sigur Rós, un alt ansamblu de renume al deceniulu şi în special un fenomen muzical. Dincolo de toate epitetele cu care au fost gratulaţi (de la josnicul ”miorlăit de pisică” la susceptibilul ”musique angélique”), realizările islandezilor rămân, invariabil, dificile de tratat şi subiective prin prisma sentimentelor încercate.

Mulţi se pot îndrăgosti de melanjul de ambient arctic şi post-rock practicat în mod constant de Sigur Rós, chiar dacă acesta păcătuieşte printr-un oarecare ezoterism. Având în vedere emoţiile şi doza de viziune criptică generată de melodiile şi ritmurile eterice (în loc să fie interpretate golaş), nu mă pot gândi decât la un efort de transcendenţă. În acelaşi timp, elocvenţa tipic-nordică se dezvăluie de la sine. Statornicindu-se pe aceeaşi frecvenţă a misteriosului învăluitor, ( ) (al treilea lor album, creat în 2002) reuşeşte să capete izul de capodoperă. Faţă de învălmăşeala obositoare de pe Agaetis Bryjun, ( ) evoluează pe o treaptă superioară în genul ”muzicii de sunet”, lipsindu-i capriciul simfonic, dar compensând prin gustul dark, lirismul îndestulat (dens-instrumental, respectiv incantaţional-vocal) şi nuanţele provocatoare.

Spiritul muzicii e cristalizat de opt piese, sub o serie de melodii, teme şi atmosfere culese pentru ceea ce reprezintă în comun, dar care conţin şi indicii diferite. Toate piesele sunt Untitled, la fel cum poate fi considerat şi titlul, dacă ne-am imagina spaţiul gol dintre paranteze. S-ar putea sugera ideea ”muzicii lipsite de identitate” – preferinţa reflectând oricum proeminenta excentricitate nativă post-rock-ului (în răsturnare cu şi mai excentricele nume sau titluri interminabile). Nu-i de uitat nici limbajul nou folosit, numit Vonlenska, prin care se urmăreşte aceeaşi imbold către autointerpretare, dăruit ascultătorului.

În ciuda riscurilor mari ca albumul să nu dezvolte un ataşament pentru ceva aparte (un lucru deloc neobişnuit, pentru aşa un tour de force ambiental), materialul muzical de pe ( ) reflectă cu triumf şi deosebitul, iar diversitatea sparge coaja unui stil sigurrossian etanş. Cu mici excepții, fiecare piesă are o câte o singură temă, un mesaj la fel de unic, însă coloratura impresionistă este intensă şi fractală.

Nu mai iau fiecare piesă la rând. Vorbim şi aşa de un big swing în care meditaţia este garantată; nu însă şi liniştea, biruită de prea multe fluctuaţii. Versurile sunt scurte şi amare, emoţiile plutesc în tonuri spelbe, dar iau foc în subconştient. Voluptăţi rock minime, plăceri lirice nenumărate, topite în vibraţii. Replicile un pic mai dinamice nu gravitează în aceeaşi proporţie, dar ascut aceeaşi atmosferă halucinantă arcuită instrumental şi sunt binevenite într-o lucrare muzicală ce pare să abandoneze logica contrastelor pentru fixaţia stării de spirit. Insist totuşi pe Untitled #8, o pièce de résistance a trupei, păstrată pentru a surprinde la deznodământ. Spectrul rămâne iniţial plutonic, începând cu un swing instrumental mai clar conturat, urmat de tânguirea vocală, ambele producând ardoare din ceva relativ simplu; a doua parte reprezintă însă unica ruptură a albumului, înălţând, din registrele cele mai grave şi din pasiunea unei noi energii, o voce interioară impulsivă, ce repetă frenetic canonul sau glisează spre note înalte, totul pe fundalul unui tumult dirijat fără cusur. O piesă pur şi simplu fenomenală.

Bogat, sumbru, epuizant, din ( ) răzbat nu umbrele unei muzici opace şi înecate, ci strălucirea unor reflecţii profunde şi a unor emoţii rare.

Anunțuri

Elend – Winds Devouring Men

Elend-WindsDevouringMen

Elend şi-a început activitatea ca grup experimental în 1993, fără să aibă pretenţia vreunui succes de piaţă. În primul rând din cauza stilului, prea puţin comercial, chiar daca încadrabil într-o nişă cu mare priză la adolescenţi: un gothic atmosferic ornamentat cu urlete bine dozate, melodios şi odios în acelaşi timp. Oricum, nu e de lepădat niciun minut din această primă trilogie, greşit înţeleasă după părerea mea. Nu are nimic de a face cu satanismul şi nici cu  fetele şi băieţii îmbrăcaţi în negru, care citesc Cioran şi poartă pentagrame la gât.

Colaborarea foarte bună a celor doi muzicieni (Alexandre Iskandar, violonist francez  şi Renaud Tschirner, compozitor austriac ) va face din Elend un arhetip pentru ceea ce înseamnă de fapt neoclassical. Nu îmi aduc aminte să fi ascultat ceva asemanător.

Creaţia lor se împarte în două cicluri foarte neasemănătoare, distincte ca stil, structură şi mesaj. Între 1994 şi 1998, Elend elaborează primul ciclu, care conţine trei albume, sub denumirea de Officium Tenebrarum ( Leçons de Tenebres – 1994, Les Tenebres du Dehors – 1996, The Umbersun – 1998) la care se adugă o variantă a materialului din 1996, numită Wheeping Nights, din care au fost scoase les hurlements şi în care au fost adăugate două piese noi. Al doilea ciclu, de asemenea o trilogie (Winds Devouring Men – 2003, Sunwar The Dead – 2004, A World in Their Screams – 2007), se traduce printr-o diminuare a rolului sintetizatoarelor, printr-un pas înainte făcut spre muzica atonală, oarecum minimalistă, cu accente camerale, reci. Pe scurt, trilogia Winds Cycle e marca unei sonorităţi unitare, calculate şi foarte originale în mesaj. Versurile aparţin unei elite din care fac parte Eschil, Sofocle, Macrobius, Hesiod, Rimbaud, Elliot.

Primul album al celei de-a doua trilogii, Winds Devouring Men, face obiectul acestei scurte cronici. A ieşit la trei case de producţie: Holy Records (labelul-tată), Profecy Records (labelul-mamă) şi la Goimusic (why not?). În 60 de minute şi 20 de secunde, cei care se ascund sub numele Elend fac o demonstraţie simplă: sunt cei mai buni. De la industrial landscape la noise şi de la symphonic goth la darkwave, acoperă tot ce se poate în doar 10 piese. Albumul trebuie înţeles unitar. Piesele formează un întreg foarte bine închegat. Există pauze între piese, dar fiecare o continuă pe cealaltă. Prima compoziţie este un prolog în care se găsesc motive din toate bucăţile ce îi vor urma. Cu ajutorul lui Sebastien Roland (mentorul de la Eros Necropsique) şi al sopranei Nathalie Barbary, artiştii de la Elend fac trecerea de la senzaţia de sufocare de la precedentul The Umbersun către devastarea totală din ulteriorul Sunwar The Dead. Oare ce aş putea să mai adaug? Nimic. Ascultaţi-l.

Lullatone – Plays Pajama Pop Pour Vous

lullatone-play-pajama

Din seria experimentelor minimaliste  reuşite, azi Lullatone. Legenda spune că americanul Shawn James Seymour şi Yoshimi Tomida, o japoneză aflată la studii în SUA, s-au cunoscut pe când erau studenţi, s-au luat şi s-au mutat, după terminarea studiilor, într-un mic apartament din Tokyo. Muzician experimentalist, Shawn s-a reapucat aici de compus – doar că, pasăre de noapte, a ales să facă muzica cel mai puţin susceptibilă de a tulbura somnul micuţei sale nipone. Astfel a luat naştere un nou proiect la limita bizarului, a kitschului şi drăgălăşeniei, a „interesantului” (categorie artistică nu tocmai de bun augur), cochetând doar involuntar cu grotescul atât de trendy azi. Spun la limita pentru că, hotărât lucru, ei reuşesc să evite cumva sau să exploateze productiv derizoriul şi se instalează confortabil în nişa stilistică ce pare anume creată pentru ei.

Filiaţia numelui devine evidentă după primele secunde: scurte, ipotetice cântece de leagăn adresate nu (doar) copiilor, ci unui public cultivat, dresat să recunoască artisticul în cele mai felurite manifestări. Imagistic vorbind, avem de-a face cu înfăţişarea unei lumi în miniatură, cu exemplificarea de scene din viaţa unor păpuşi, chiar mai mici şi mai fragile decât cele care îşi spun amiina (despre care am tratat anterior), ceea ce nu-i puţin lucru. Aspectul acesta e cultivat la maximum: produsul muzical lipsit de aspectul vizual (şi în fond, de cel teoretic) îşi pierde rotunjimea, ameninţând să strice un echilibru şi aşa fragil. Proiectul celor doi e consecvent tocmai pentru că  aplică regresia la toate palierele: compoziţional, instrumental şi liric. E o regresie atât de specifică sofisticăţeniei vremurilor noastre, înapoierea voită la o inocenţă discutabilă – cu alte cuvinte conştientizată, deci oarecum perversă). Un simulacru, deci, de copilărie nu putea fi mai bine evocat decât printr-o muzică-simulacru, printr-o aproape-muzică. Voce, percuţie, diverse alte instrumente (unele, prezenţe exotice acum nu mai mult de două decenii), cum ar fi glockenspiel, clavieta, o clapă ieftină Casiotone SK1 – instrumente simple, cu spectru cromatic redus, dar potenţial expresiv maxim. Pe alocuri, lo-fi e mult (sau puţin?) spus: midi-uri. Versurile vorbit-şoptite în engleză şi în japoneză de către Yoshimi împrumută şi ele masca unei naivităţi asumate, voluntare, „artistice”.

Monoton? Evident, în cele din urmă. Obositor? Deloc. În plus, la o adică, chiar poate fi folosită cu succes la exorcizarea copiilor care nu vor în nici un chip să adoarmă.

But enough with the bullshit. Let’s play some funky music.

The Mars Volta – De-Loused in the Comatorium

mars volta

The Mars Volta este una din trupele îndeajuns de originale ale noii perioade muzicale, cu un brand individualizat (eu, cel puţin, încă nu am auzit o altă trupă care să extragă măcar adecvat influenţe mars-voltiene) şi prevalent tonic-agresiv. Nu vorbim de nişte ”milenarişti” răzgâiaţi, ci de ceva mult mai complicat. E adevărat însă că trupa a fost în permanenţă capabilă să genereze controverse, pe baza aceloraşi valenţe. Pe cât de mult au devenit un notabil cult (încadrabili în ”şic şi şoc”, poate), pe atât au generat şi conflicte, fiind angrenaţi, odată cu fiecare album, într-un love-hate memorabil – în special în lumea rock-ului progresiv nou, în care au fost, îndrăzneţ, încadraţi. Altfel, ambele cazuri reflectă popularitatea pe care au obţinut-o. Au fixat de la bun început un pivot în cadrul furtunii indie-alternative printr-o electrică lovitură de heavy music, în care însă abundă mult straniu şi provocator.

De-Loused In The Comatorium (un titlu emblematic pentru conceptul întunecat, şi pe-alocuri funebre în care suntem introduşi) este, într-un mod cu totul favorabil, albumul năucitor şi excelent şlefuit al trupei, izolându-se ca importanţă de orice altceva a urmat după, în ciuda unui Francis The Mute de o monumentală complexitate (restul istoricului devine deja de gustibus, de la un Amputechture care – pardon – sucks ass la recentul decafeinizat Octahedron). Ca debut (mulat dur după o serie de EP-uri, precum Tremulant) depăşeşte aşteptările, prin elementele sale aburinde ce nu dau deloc impresia artistică desăvârşită şi totuşi sună grozav. Experienţa decide asupra a unui, cel puţin, convingător proiect: mult ”bloodbending” temperamental; coerenţa unei lucrări dedicate, totuşi, nervilor tari; fiorii şi sunetul lipsit de amorţeală ce transpiră dintr-un amestec picant şi devorant de muzică, rock şi pulsuri.

Cedric Bixler-Zavala (nu, nu vorbim de noul Geddy Lee) se impune în calitate de membru iconic, cu o voce înaltă (îngrijită, totuşi), o atitudine hiperkinetică (contagioasă şi pentru restul trupei) şi cu un lirism care pune la mare încercare credinţa ascultătorului – versurile sunt într-adevăr un şir interminabil de abstracţiuni, năzăriri şi durităţi conceptuale. Chiar dacă, odată cu multe reascultări, materialul îşi dezvăluie secţiunile mai fluente, cred că s-a decis de mult ca melomanii să asculte pur şi simplu ce se cântă şi cum, iar experţii să rămână a pune în balanţă cât de bizar-joyciene sau lamentabil-pompoase sunt textele. Tabloul e întregit, cel puţin la nivelul acestui prim album, de instrumentalitatea indie/core, impusă cel mai mult de amorul psihedelic pentru hard rock, jam şi garnisiri tehnice al lui Omar-Rodriguez Lopez (al doilea membru iconic) şi al lui Jon Theodore. Cu De-Loused, Mars Volta adoptă deschişi un hibrid de rock heavy şi alternativ, reuşind prin asta şi ceva impresionant, greu de definit, dar mai uşor de resimţit drept un maelstrom de senzaţii şi atacuri, de groove-uri banale sau explozii ce pătează. De reproşat ar fi doar doza de pop, metal sau rock la plezneală în cadrul acestui nor dens. Pe de altă parte, experimentalul, mutaţiile şi eclectismul, toate depline şi preţioase în următoarele lucrări, sunt latent dezvoltate şi introduse aici.

Un total de zece piese te zdruncină timp de peste o oră, fără a constitui cel mai solid indiciu al calităţii fenomenale ce-o posedă albumul (repet, combinaţia dintre muzică şi concept, fără goluri plictisitoare, şi adrenalina suculentă de rock senzaţii, cântăreşte mai mult). Majoritatea nu sunt deloc dificil structurate, formând un flux prin una sau două teme (de natură vocală sau de un calibru jam-instrumental), improvizate fără limite sensibile, pentru ca apoi să fie suspendate într-o atmosferă mult mai aridă (prilej uneori pentru sunete şi texturi experimentale, care prin formă leagă sau tranzitează înspre următoarea parte). Simţitor însă, intensitatea narativă a muzicii este la fel de plauzibilă. Doar grupând primele piese, coagularea fascinantă şi înţepătoare a compoziţiilor dovedeşte mult: Inertiatic într-un stil indie-metal facil dar tonic, Roulette Darts cu un rock încins ce se volatilizează melancolic în a doua sa parte, Drunkship Of Lanters (piesă de referinţă), prezentând o paletă de culori hardcore cu dezlănţuiri intermitente, şi Eriataka, alternând la fel de direct între momente visătoare şi asceze stridente. Dar periplul continuă, cu un vârf de pretenţiozitate, din moment ce Cicatriz e o masă de energie imensă, încercând şi un moment unic, printr-o improvizaţie aleatorie, într-un spaţiu anaerob (merită poate făcută analogia cu crimsonianul Moonchild). Poate doar în a doua parte a albumului (cezura mi se pare evidentă, cel puţin calitativ), piese mai minore slăbesc şi lanţul: This Apparatus Must Be Unearthed e de pus în rândul pieselor de-o magnetizantă, dar fad-merituoasă popularitate; Televators (re)mixează hard şi prog, iar cu Take The Veil Cerpin Taxt oboseala creativă a albumului e atinsă, totuşi finalul este unul formidabil.

În esenţă, The Mars Volta contrariază, şi nu doar prin acest debut. Iar lumina cade pe ei felurit, în special în interiorul fandom-ului progresiv, dar (bănuiesc) şi-n general: modest sau ”bun şi atât” pentru orice fan alergic la noile tendinţe; fără dubiu grozav sau uimitor pentru fanii apropiaţi, dar şi pentru cei care ajung fascinaţi de acest curent de muzică nouă şi de new prog; extraordinar atunci când taie adânc în carne vie, parazitează narcotic spiritul, şi, prin urmare, are evident toate ingredientele perfecte. Multe din cele de mai sus nu se schimbă nici până în prezent, însă, în contrast cu rezultatele ulterioare variabile, De-Loused In The Comatorium rămâne cea mai bună carte de vizită. Şi, plusez, un album definitoriu al deceniului pe cale să se încheie.

Swod – pur şi simplu, acum

sekundenÎn general, recenziile oficiale tind să aibă titluri pompoase, care să ”sune” bine. Motivele sunt diverse însă ele tind să se restrângă in jurul unui discurs de marketing: prezentăm albumul bine – îl vindem bine. Nu există nume de formaţie care să nu poată fi prezentat, nu există nume de artist care să nu poată fi caracterizat, nu există stil care să nu poată fi catalogat. Identificarea minuţioasă a influenţelor dintr-un anumit album este întotdeauna mântuitoare căci, de multe ori, nefiind în stare să numim prezentul, ne refugiem in trecuturi comune ce nu definesc decât parţial ceea ce auzim, trăim în momentul numit acum. Iar a eşua în definirea acum-ului înseamnă a păşi într-o lume nesigură, ciudată, aproape necunoscută.

Având în vedere gândurile răzleţe de mai sus, am ales să vă prezint proiectul Swod pur si simplu, aşa cum este el doar în momentul în care se ascultă, doar în acum-ul său cel mai intim: pian şi pizzicato electronic, îngheţ şi patinaj (uneori) artistic, decadenţă fin-de-siècle cu răbufniri în ritm de gheizer, voci pierdute, răzleţe, ce se aud de după colţuri, ploi ce vin de jos şi urcă`n sus, umbre de urme şi urme de umbre. Ştiţi, Swod ne aduce aminte de multe lucruri. Şi aş dori să vă spun doar unul dintre ele, unul care m-a izbit în timp ce ascultam Sekunden (2007): în infima perioadă dintre două sunete, se află la fel de multă muzică şi tăcere ca în toate compoziţiile perioadei clasice luate împreună. Ştiu, sună absurd, dar nu este…

Sfatul meu, dacă îmi pot permite aşa ceva, este să ascultaţi Swod (nu au editat ”decât” două albume) cu ochii închişi, întinşi pe podea în camera Dumneavoastră şi, conştienţi de acum-ul clipei, să vă lăsaţi să alunecaţi. Unde? O să vedeţi! 🙂

Cântecul lalelelor negre

The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble - Mutations

The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble e genul de vietate sonoră de care te îndrăgosteşti imediat şi vrei neapărat să o iei acasă. EP-ul din acest an, Mutations, este exemplul perfect de simbioză între sonorităţile ambientale, balansul minimalist trip-hop şi peisajele sonore post-rock.

Malaxorul sonorităţilor drone macerează, cu ajutorul neobosit al computerului, intrumente muzicale dintre cele mai diverse: violoncel, trombon, chitară, vioară, bas, pian sau fender-rhodes. Vocea, riguros feminină, se îmbină plăcut cu fundalul ce emană o energie calmă. Incantaţiile evocă peisaje urbane luminate difuz şi complice, ca în Caos Calmo, Serpent, Shadows sau Symmetry of 6’.

Olandezii de la The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble au reuşit să depăşească cu succes exigenţele cinematice ale albumului de debut (2006) şi să treacă dincolo de o muzică pur decorativă, realizînd o serie de mutaţii stilistice, zic eu, de bun augur. Elementul „dark” este mult mai accentuat, în detrimentul celui de inspiraţie „jazz”, iar acest fapt conferă o şi mai clară individualitate muzicii lor, neafectând însă nici creativitatea de ansamblu şi nici diversitatea sonoră concretă. În jungla stilistică post-rock, nu-jazz, ambient-drone (whatever) este din ce în ce mai greu să te orientezi dacă nu ai simţurile estetice suficient de dezvoltate. Gideon Kiers, Jason Köhnen, Hilary Jeffery, Charlotte Cegarra, Eelco Bosman, Sadie Anderson şi Nina Hitz au dovedit că nu au căzut încă în păcatul prostului gust.

Vă rog să nu mă credeţi pe cuvânt şi să vă convingeţi singuri de toate acestea dând o tură pe pagina lor myspace http://www.myspace.com/tkde sau pe site-ul oficial al proiectului http://www.tkde.net/. Iar dacă muzica lor vă prinde atunci, ca totul să fie mai complicat, vă recomand şi The Mount Fuji Doomjazz Corporation, alter-egoul TKDE.

Ascultare plăcută!

amiina – Kurr (2007)

Amiina - KurrPentru cei care nu ştiu, amiina e numele cvartetului de coarde care i-a însoţit în turnee pe cei de la Sigur Ros, participând şi la înregistrările lor de studio, pe () şi Takk. Cele patru islandeze (Hildur Ársælsdóttir, Edda Rún Ólafsdóttir, Maria Huld Markan Sigfúsdóttir şi Sólrún Sumarliðadóttir) au făcut în 2004 pasul magic spre o carieră solo de succes. Succes de underground, desigur. Acum, albumul. Singurul punct înşelător e imaginea de pe copertă: nu tricotatul e punctul forte al celor patru. Prezenţa educaţiei clasice se ghiceşte în simţul măsurii, în compoziţiile inteligente mai degrabă decât intuitive. Balansul minunat gradat al compoziţiilor şi producţia impecabilă sunt o bucurie. Printre instrumentele lor preferate se numără sintetizatorul, chitara, harpa celtică, armoniumul, glockenspiel, violoncelul, vioara, viola, kalimba, mandolina şi tot felul de clopoţei. Aceasta e o parte din etichetele aplicate muzicii lor: post-rock, ambient, minimalist, contemporary classical.

Albumul Kurr (2007), singurul lor LP, e o mică, preţioasă capodoperă. M-am îndrăgostit de el de la primele sunete, în care se simte, fără dubiu, vâna nordică. Pentru mine, e muzica unor păpuşi sensibile, bolnave de fragilitate, care au ales să se tratează singure prin meloterapie. Câteodată, te pot vindeca şi pe tine de lipsa de melancolie. Sonorităţile sunt sobre, austere şi emoţionante. Se poate întâmpla ca în timpul audiţiei să-ţi doreşti să te întinzi pe jos, să te scufunzi prin podea sau doar să te topeşti. Când vorbesc, au cele mai delicioase voci cu putinţă. Când cântă, te poartă în locuri inedite şi imaginare. Episodic, frânturi din piesele lor mi-au evocat următoarele: scene emoţionante din copilărie – care nu s-au petrecut, de fapt, niciodată; prezenţa unor prieteni dragi, dar fictivi; venirea circului în oraş; imagini cu cerul pustiu şi cu pădurea norvegiană; sentimentul acut al morţii; sentimentul acut de viaţă. Nu se recomandă celor care se grăbesc la serviciu, întâlnire sau meci – în general celor care se grăbesc.