Dancing with The Boss. Cronică sentimentală

by Adriana Cârcu

Cândva în septembrie prind cu coada ochiului din mersul maşinii un colţ de afiş, o frântură de nume.  Mă întreb dacă am văzut bine, apoi uit o vreme de toată întâmplarea.  Câteva zile mai târziu intru pe web ca să aflu că nu mă înşelasem: concertul este deja vândut, bilete se mai găsesc doar la licitaţie.  Licitez imediat la un preţ pe care nu vreau să mi-l amintesc.  Jubilez.  Anticipez.  Pe doi decembrie am bilet la concertul lui Bruce Springsteen în Mannheim.

Comand pe Amazon ultimul album, Magic.  Când îl primesc răsfoiesc broşura cu portrete în sepia, apoi îl ascult cu senzaţia că l-am mai auzit.  După cum îmi stă în obicei, fac a doua audiţie cu broşura în mână urmărind textul.  Sentimentul iniţial se confirmă: albumul are o notă gravă, este scris sub semnul războiului american şi sub semnul trecerii timpului.

În lunile care vin, care trec, îmi amintesc din când în când de concert cu o mică tresărire de bucurie.  The Boss este unul dintre puţinii, pe care mai vreau să-i văd din apropiere; şi tocmai din acest motiv: pentru că este o persoană reală.  De-a lungul timpului, Bruce Springsteen a devenit parte din universul meu muzical.  Urmărindu-l în concerte şi în interviuri filmate am senzaţia că-l cunosc dintotdeauna,  aşa cum cunoşti o rudă apropiată sau un prieten vechi.  Muzica are darul minunat de a fixa în timp şi de a readuce în memorie momente din viaţă, de cele mai multe ori plăcute.  Ştiu şi azi cu exactitate ce făceam când am auzit Born in the USA, sau I’m on Fire sau The Streets of Philadephia, ştiu cât era de cald afară şi cu ce eram îmbrăcată.

Văd din nou pe DVD concertul legendar din Barcelona şi sunt, din nou, uluită de felul în care energizează publicul până la frenezie şi de felul în care tot el îl aduce la linişte totală (într-un concert rock!) cu  gesturi domoale de parcă ar culca un copil.  Îl auzi plângându-se în glumă că proprii lui copii nu prea sunt impresionaţi de muzica lui şi cumva empatizezi.  Aud că unul dintre preşedinţi, cred că Reagan, i-a oferit o grămadă de bani pentru dreptul de a folosi Born in the USA ca imn în campania electorală şi el a spus doar, “No, Mister, thanks.”  The Boss face concerte de binefacere pentru Amnesty International, The Boss protestează împotriva energiei atomice, The Boss se angajează pentru copiii înfometaţi ai lumii.  Cu timpul începi să-l iubeşti pe tipul acesta.

Şi apoi, vocea.  Forţa, onestitatea, căldura, asprimea şi energia electrizantă te transpun de fiecare dată într-o stare de transă conştientă.  Pare contradictoriu, dar este exact ceea ce se întâmplă: te laşi dus, dar eşti aici, îl urmezi şi totuşi rămâi locului, treaz şi alert.  Vocea lui Bruce Springsteen are puterea să te apropie şi apoi să-ţi impună o distanţă care-ţi măreşte receptivitatea.

Ajung la sala de spectacol după o oră de aşteptat în maşină, la o coadă care se sfârşeşte pe Autobahn, timp în care citesc plăcuţele de înmatriculare ale maşinilor din jur cu un fel de bucurie solidară; unii vin de la Berlin, alţii de la Amsterdam, unii din Elveţia, unii de la Praga.  E frig şi plouă tăios.  În  timp ce fug spre arena luminată, mă gândesc: Bruce Springsteen este acum în clădirea asta.  După controlul de rigoare intru în arenă cu un sentiment plăcut de apartenenţă, pe care îl încerc de fiecare data când merg la un concert; sentimentul de a împărtăşi o afinitate cu zeci de mii de oameni, acum, aici.  Ca de obicei sunt curioasă să văd cărei categorii de public mă încadrez.  Greu de spus.  Deşi balanţa înclină uşor spre vechea generaţie hippie, toate generaţiile sunt bine reprezentate – câteodată chiar şi din aceeaşi familie -, toate straturile, toate orientările.  Lumea vorbeşte, bea bere, aşteaptă.  O aşteptare plăcută, fraternă.  Mulţi poartă tricouri cumpărate cu ocazia altor turnee, pe multe pancarte sunt desenate inimi.  În faţa scenei se înghesuie în grup compact cei care au înnoptat în frig sub copertina arenei.  Conform principiului democratic aplicat la fiecare concert cu Bruce Springsteen, ei şi-au câştigat dreptul de a-l vede cu ochiul liber, de a-l atinge, poate.  Se face întuneric şi pe scena strălucitoare începe să se învârtă un carusel.  Muzică de flaşnetă.  Joc de lumini.  Reflectoarele caută.  The E-Street Band, intră pe scenă printr-o uşă aflată fundal.  Ca de obicei nu văd bine şi-mi forţez ochii ca să fixez pe retină fiecare amănunt.  Caut cu febrilitate.  După o scurtă confuzie desluşesc silueta inconfundabilă puţin spre dreapta scenei.  În acelaşi moment pe plasme imense apare într-un flash chipul lui Bruce Springsteen.  Îl privesc şi mă gândesc că este unul dintre norocoşii căruia trecerea timpului i-a înnobilat trăsăturile şi i-a amplificat aura de energie.  Bruce vorbeşte în germană iar eu ca altă dată, demult, când pe scena unui teatru din Praga urca Pavarotti, mă trezesc cu obrajii uzi.  Cel puţin de data asta nu stă lângă mine nici o americancă care să strige în gura mare, „But you’re crying!“.

Concertul începe cu Radio Nowhere, prima piesă de pe MAGIC, care explodează electrizant.  Urmează două ore şi jumătate de rock solid, direct, cinstit; balade vibrante, imnuri cântate pe douăzeci de mii de voci.  Muzica, fără a forţa nivelul decibelilor, primeşte o intensitate materială, se desface ca o urzeală translucidă de ritm şi armonie, care cuprinde muzicieni şi public deopotrivă.  În ea e rigurozitate şi romantism, abandon şi control, forţă şi nostalgie.  Bruce Springsteen, cu picioarele bine înfipte în mijlocul scenei, patriarh şi rebel, boss şi clovn, te face să percepi emanaţia magnetică a personalităţii sale; acel sentiment ameţitor al dăruirii complete. The magic is happening.  Sunt convinsă că privirea lui m-a identificat în public şi că acum cântă doar pentru mine.  La Rising sar în picioare şi dansez, cânt, ridic şi cobor mâinile la comandă, aplaud până mă dor mâinile şi mă domolesc când The Boss duce degetul la buze şi, cu gestul acela atât de caracteristic, îmi face semn să tac pentru că urmează să cânte o baladă.

După ultimul acord văd cum toţi lasă instrumentele şi părăsesc scena; am nevoie de câteva secunde ca să mă dumiresc că este semnalul de încheiere, dar îmi amintesc cu bucurie că bis-urile la Bruce Springsteen sunt lungi, la fel cum, după acelaşi ritual vechi, el scrie titlurile pe o foaie înainte de fiecare concert.  Trupa se întoarce pe scenă; după încă o jumătate de oră Bruce ne linişteşte cu Santa Claus is Coming to Town şi ne trimite acasă pe American Land.

Concertul s-a sfârşit.

Ies fără tragere de inimă din sală şi, cu gândul dus, în loc de Heidelberg o iau spre Mannheim Zentrum.  Nu contează, am timp, mă gândesc, în timp ce privesc de pe Autobahn clădirea circulară încă luminată.  Ceea ce contează este că de acum înainte voi putea spune: I have danced with The Boss.

Mannheim, 2 decembrie, 2007

articol apărut şi în revista Orizont

Leonard Cohen – Cântecul de la capătul drumului

By Adriana Cârcu

Prin martie aflu că Leonard Cohen va face un turneu mondial.  De necrezut.  De nesperat.  În Germania sunt planificate două concerte, unul la Berlin şi unul undeva pe graniţa cu Elveţia.  Biletele se vând la un preţ exorbitant.  Încerc să primesc o acreditare de presă.  Nu reuşesc. Fac un calcul logistic. Ezit o vreme şi renunţ.  Ideea nu-mi dă pace.  Continui să urmăresc turneul pe web. Fac un nou calcul, studiez variante şi mă hotărăsc să merg la concertul din Amsterdam pe 12 iulie.  Începe vânătoarea de bilete.

După ce am reuşit să-mi asigur un bilet de pe piaţa neagră la un preţ pe care n-am să-l divulg nimănui, după spaima trasă acum câteva zile când am auzit că Leonard Cohen s-ar fi îmbolnăvit, după cele opt ore petrecute în cinci trenuri toate deviate din cauza unei catastrofe feroviare în zona Köln-ului – timp în care la Emmerich pe graniţa cu Olanda, cu cinci minute înainte de anunţarea unui tren special, lacrimile mele au ţâşnit ca dintr-un izvor când am aflat că prima conexiune posibilă mă va aduce la Amsterdam exact la 20:50 – după ce am lăsat bagajele la hotel şi, fără să mai intru în cameră, am sărit într-un taxi, iată-mă în Westerpark, în inima Amsterdamului, îmbrăcată doar cu o jachetă de vară pe o temperatură de 15 grade, aşteptând să înceapă concertul împreună cu alţi 18 mii de incurabili.  Foamea am uitat-o, mi-e cam sete, dar nu mă mişc din loc; sunt chiar în mijlocul parcului şi nu vreau să-mi pierd locul.  Ca de obicei mă uit în jur şi ce văd nu mă surprinde; mai toţi spectatorii cam de vârsta mea, mai toţi cu un aer uşor intelectual, uşor nostalgic.  Aud vorbindu-se engleză, germană, olandeză şi sârbă.  Aud frânturi de conversaţie despre Janis Joplin, despre Nico, despre Mount Baldy şi despre ploaia care planează iminent asupra noastră.  Cineva spune că textele lui Cohen sunt pline de ploaie şi mă trezesc şi eu spunând “His whole life is full of rain”.  Tipul din stânga mea mă aprobă cu vehemenţă.  Un vânt tăios ne apropie şi mai mult.

La 19:35 scena se luminează şi instrumentişti, toţi purtând pălării, îşi iau locurile.  Vocalistele din background împreună cu Sharon Robinson încep refrenul de la Dance Me Through the End of Love.  Leonard Cohen intră pe scenă de parcă s-ar fi aflat întâmplător prin apropiere, se apropie de microfon, pune mâinile căuş ca şi cum ar feri o flacără şi începe să cânte.  Preţ de aproape trei ore va derula cu farmec şi discreţie filmul amintirilor sale şi pe cel al amintirilor noastre.

Vocea lui adânc şoptită e dorul însuşi.

Aplauzele sunt măsurate pentru că publicul preferă să audă bine, să-l perceapă şi să cânte într-o celebrare calmă în ton minor, care va deveni de fapt marca acestui spectacol.   Elegant, uşor adus de spate, ţinuta lui dă o combinaţie subtilă de rafinament şi umilinţă.  E îmbrăcat în costum, poartă pălărie – pe care o va ţine în dreptul inimii ori ce câte ori va prezenta un membru al formaţiei sau va mulţumi pentru aplauze înclinându-se, – şi un zâmbet seducător, cumva sfios, cumva ironic, care nu-l va părăsi toată seara.  Ne spune, „Vă mulţumesc pentru că aţi aşteptat atâta timp în frig.  Suntem cu toţii onoraţi că vă aflaţi aici.” După Ain’t No Cure for Love Leonard Cohen cântă Bird On The Wire într-un registru nou, mai ferm, mai împăcat.  Acum pare mai acasă în propria-i viaţă, decât demult în tinereţe când interviurile îl redau timid şi cumva stânjenit, suferind acut de însingurarea poetului.  Everybody Knows urmează In My Secret Life. Cânt şi eu – sau mai degrabă o incantaţie –  Hey That’s No Way to Say Goodbye, având grijă să nu-mi deranjez vecinii.  Leonard Cohen cântă Susanne la ghitară, aşa cum a cânta acest cântec întotdeauna; după I’m Your Man poetul adaugă cu un zâmbet, “Here is the man and he is still working for your smile”.  Prima parte se încheie cu Anthem.

În pauză începe să plouă mărunt.  Îmi acopăr capul cu mâinile şi încerc să mă înghesui în vecina din dreapta care a deschis o umbrelă.  Cineva îmi oferă o duşcă de whisky dintr-o ploscă plată de metal.  O ajut pe fata blondă din faţa mea să-şi îmbrace pelerina din plastic transparent şi ea mă invită sub o aripă.

La începutul părţii a două, în timp ce, la îndemnul lui, “the supreme Webb sisters” continuă să cânte refrenul de laTower of Song pe voci îngereşti, Leonard Cohen, după ce le priveşte o vreme admirativ, ne rezumă istoria căutărilor sale, “Am descătuşat misterele; am pus întrebările, am studiat complexităţile şi în această seară am avut o revelaţie. Acuma ştiu răspunsul. Răspunsul este: Do ram dam dam/De do ram dam”*. Ploaia se opreşte la The Gipsy’s Wife, iar pe Boogie Street norii încep să se împrăştie.  La apus apare o fantă de-a lungul căreia navighează pâlcuri de zdrenţe violete.  Cerul se deschide luminos în timp ce cântăm cu toţii Hallelujah.  La sfârşitul cântecului poetul ne priveşte şi spune  „You are all covered with sunshine”.  Pe ecranele ce încadrează scena străluceşte o mare aurie de capete. PeTake This Waltz ne legănăm cu toţii ca un lan sub vântul fierbinte al Andaluziei. Cineva mă ia de braţ. Acum este chiar cald.

Poetul se înclină cu respect şi, prezentând în cuvinte pline de admiraţie fiecare membru al formaţie, îşi ia rămas bun.  Va mai cânta alte şapte cântece cu aceeaşi energie măsurată, câteodată întorcându-se de la jumătatea drumului spre culise, câteodată revenind pe scenă în pas sprinten.  Mă încearcă un fel de mândrie că într-o seară friguroasă ca aceasta Leonard Cohen se simte bine la un concert în mijlocul unui turneu cu siguranţă extenuant.  Cântăm cu toţiiSisters of Mercy şi If It Be Your Will.  După Closing Time şi I Tried to Leave You bardul încheie seara cu jurământul de fidelitate a lui Ruth în versiunea muzicianului de country George Morgan:

Încotro vei merge tu voi merge şi eu,

Unde vei locui tu voi locui şi eu

Poporul tău va fi poporul meu,

Încotro vei merge tu voi merge şi eu. **

Luminile s-au stins.  În timp ce mă îndrept spre ieşire constat că s-a făcut foarte frig; de fapt tremur din adâncuri.  E destul de întuneric.  Calc într-o băltoacă.  Deşi impresiile mele au nevoie de timp, ştiu de pe acum că acest spectacol nu seamănă cu nimic din ce am trăit vreodată.

Cântecul împăcat al acceptării. Dansul de dincolo de noapte.

Mă îndrept spre un grup de tineri şi-i rog să-mi spună cum pot ajunge cât mai repede la Rembrandt Plein.  O fată îmi spune, “It is quite a journey”.

Îi răspund în gând, “You bet it is”.

_____________________

* I  have unraveled the mysteries,

I have asked the questions,

I have studied the complexities.

Here, tonight I had a revelation

And now I know the answer.

The answer is: Do ram dam dam/De do ram dam

** Whither Thou goest I will go
Wherever Thou lodgest I will lodge
Thy people shall be my people
Whither Thou goest I will go

Amsterdam, 13 iulie 2008

articol apărut şi în revista Orizont

Recomandările lunii februarie

Poftiţi şi recomandaţi


Blogul nostru caută colaboratori serioşi, care să scrie recenzii pertinente şi argumentate, articole interesante şi bine documentate, şi să realizeze interviuri cu artişti care să acopere un spectru muzical cât mai larg. Cei interesaţi pot să ne contacteze la adresa de mail afişată mai sus. Vă mulţumim!