workshop la guitarshop

Anunțuri

Rock on, girls!

Iată că a sosit ziua de 8 martie şi cum altcumva aş putea să o sărbătoresc aici, pe Muzika Magika, decât publicând un articol prin care să îmi arăt recunoştinţa faţă de câteva dintre femeile care şi-au pus amprenta asupra scenei rock şi metal internaţionale şi autohtone de-a lungul anilor prin creaţiile artistice şi prezenţa scenică, încântându-mi auzul şi privirea. Evident, articolul de faţă nu are nici pe departe pretenţia de a epuiza subiectul, pentru asta fiind nevoie de o carte întreagă.

Janis Joplin

De-a lungul timpului, scena rock şi metal internaţională a fost dominată de câteva prezenţe feminine emblematice. Poate că prima mare personalitate feminină a rock-ului a fost Janis Joplin. Deşi contemporană cu nume legendare precum Jim Morrison sau Jimi Hendrix, nu a fost eclipsată deloc de personalitatea acestora, influenţând prin creaţiile sale o întreagă generaţie de tineri şi fiind jelită de milioane de oameni atunci când s-a stins prematur din viaţă în 1970, la vârsta de 27 de ani. Odată cu trecerea anilor şi cu diversificarea rock-ului, în mod firesc şi prezenţa feminină s-a intensificat. Anii 1970 au pus pe harta rock-ului/metalului mai multe formaţii feminine sau parţial feminine de primă mână. În primul rând e vorba de trupa canadiană Heart, înfiinţată în 1973 de către surorile Ann şi Nancy Wilson. Formaţia a scos câteva albume reuşite în primii ani ai carierei, însă a cunoscut un succes comercial fulminant abia în a doua jumătate a anilor 1980, când a editat două albume care vor rămâne pentru totdeauna în memoria fanilor, şi anume „Heart” în 1985, şi „Bad Animals” în 1987, ultimul conţinând printre altele şi deja legendara piesă „Alone.” O altă formaţie feminină notabilă este Girlschool din Marea Britanie, înfiinţată în 1978. Trupa şi-a făcut un nume ca parte a curentului New Wave of British Heavy Metal (NWOBHM), devenit cunoscută şi datorită colaborării cu cei de la Motörhead. De asemenea, Girlschool este activă şi în prezent, având deja în spate o carieră prestigioasă care depăşeşte trei decenii. Anii 1970 au fost şi martorii exploziei punk-ului pe scena muzicală, iar una dintre cele mai importante exponente ale genului rămâne trupa britanică Siouxie and the Banshees, fondată de solista Siouxue Sioux în 1976. De-a lungul carierei, trupa a avut în componenţă (e drept, doar meteoric) şi câteva nume uriaşe ale scenei precum Sid Vicious (Sex Pistols) sau Robert Smith (The Cure), explorând cu succes şi alte teritorii muzicale, cum ar fi gothic rock-ul sau post punk-ul.

Doro Pesch (ex-Warlock)

Mergând mai departe în timp, ajungem la o altă personalitate a rock-ului mondial: Joan Jett. Artista şi-a câştigat notorietatea în 1981 când a lansat alături de cei de la Blackhearts preluarea piesei „I Love Rock’n’Roll”, cântată iniţial de formaţia Arrows. De atunci, această piesă a devenit unul din imnurile rock-ului, ajungând una dintre cele mai difuzate şi apreciate melodii de gen. Anii 1980 au adus în prim-plan heavy metal-ul, care în acest deceniu a cunoscut un real succes de public, aducând în prim-plan şi două voci feminine de clasă: Doro şi Lita Ford. Prima s-a remarcat prin vocea sa distinctă şi personalitatea puternică în calitate de solistă a trupei germane Warlock, alături de care a cunoscut numeroase succese între 1982 şi 1988. Albumul clasic „Triumph and Agony,” lansat în 1987, este o mostră cât se poate de elocventă a talentului ei vocal şi componistic. Iar după ce formaţia s-a desfiinţat, a început o carieră solo care continuă şi în ziua de azi. Lita Ford, cealaltă solistă de succes din această perioadă, deşi şi-a început cariera în anii 1970 ca membră al trupei feminine The Runaways, a devenit cunoscută publicului larg ca artistă solo odată cu lansarea albumului intitulat „Lita” în 1988. Duetul său cu Ozzy Osbourne de pe piesa „Close My Eyes Forever” rămâne una dintre baladele de neuitat ale genului. Din păcate după succesul comercial din această perioadă, cariera Litei Ford a luat-o pe o pantă descendentă, revenirea discografică de acum doi ani neavând succesul scontat.

Sabina Classen (Holy Moses)

De asemenea, în acest deceniu, şi alte subgenuri metalice, precum thrash metal sau death metal au luat cu asalt lumea metalului, ducând intensitatea şi agresivitatea muzicii şi a mesajului liric la nivele necunoscute până în acel moment. Deşi la acea dată părea destul de greu de conceput că prezenţa feminină se poate insinua chiar şi aici, din fericire această temere nu s-a adeverit. Nume precum Sabina Classen şi Jo Bench au ajuns deja sinonime cu thrash metal-ul, respectiv death metal-ul. Prima dintre ele este solista vocală a trupei germane Holy Moses, înfiinţată în 1980. Sabina s-a remarcat prin ferocitatea sa vocală, făcând furori în lumea metalelor grele şi demonstrând că nu este cu nimic mai prejos decât colegii ei de breaslă Mille Petrozza (Kreator) sau Tom Angelripper (Sodom). Iar Jo Bench, basista şi unul din veteranii formaţiei britanice Bolt Thrower, rămâne una dintre cele mai respectate figuri ale genului death metal datorită perseverenţei şi devotamentului său, calitate din ce în ce mai rară în lumea muzicală de astăzi.

Jarboe (ex-Swans)

Anii 1980 au fost productivi şi în privinţa altor subgenuri ale rock-ului, precum rock-ul alternativ, cel industrial şi experimental sau noise, mai multe femei punându-şi talentul în slujba acestora. Pixies este un nume de rezonanţă al rock-ului alternativ, având şi statutul de pionieri ai genului. Cele patru albume de studio pe care le-au editat de-a lungul carierei pot fi considerate clasice, o contribuţie majoră în acest sens aducând-o şi Kim Deal, basista şi una din vocile formaţiei. Cred că e suficient să amintesc impactul pe care muzica lor l-a avut asupra celor de la Nirvana pentru a sublinia importanţa pe care Pixies o joacă în istoria muzicii rock. Începând cu 1988, Deal a activat cu succes şi în trupa (aproape) feminină de rock alternativ The Breeders, cunoscând un succes comercial notabil cu albumul „Last Splash” din 1994. Piesa „Cannonball” este şi acum considerată clasică de fanii genului. O altă trupă de rock alternativ şi experimental, ale cărei baze au fost puse în acea decadă şi care conţine o remarcabilă prezenţă feminină, este Sonic Youth. Kim Gordon, basista, chitarista şi una din vocile trupei, a contribuit major la creionarea şi reinventarea sunetului trupei de-a lungul îndelungatei lor cariere care numără treizeci de ani în acest moment. Nu în ultimul rând, merită amintită aici şi Jarboe, una dintre vocile feminine pe care le apreciez în mod special. Jarboe s-a făcut remarcată după ce s-a alăturat formaţiei de post-punk, rock industrial şi experimental Swans, cu care a scos mai multe albume de clasă, punându-şi decisiv amprenta asupra sunetului formaţiei prin abilitatea ei extraordinară şi uşurinţa de a aborda o varietate largă de genuri muzicale. După desfiinţarea formaţiei în 1997, Jarboe a urmat o carieră solo, colaborând printre altele cu nume grele de pe scena rock, precum Neurosis sau Justin Broadrick (ex-Napalm Death, Godflesh, Jesu).

Annecke van Giersbergen (ex-The Gathering, Agua de Annique)

Anii 1990 au adus schimbări majore în lumea muzicii rock. Rock-ul alternativ a fost îmbrăţişat de mainstream, iar metalul a fost neglijat şi trimis în underground. Cu toate acestea metalul a supravieţuit cu destul succes, atât datorită eforturilor unor case de discuri independente (Nuclear Blast sau Century Media) care au promovat genul în ciuda tuturor greutăţilor, cât şi a fanilor care nu au abandonat corabia care părea că se scufundă din ce în ce mai rău, rămânând fideli până la capăt. După cum vom vedea mai jos, metalul acestui deceniu nu a dus lipsă nici de prezenţe feminine remarcabile. Mijlocul deceniului a adus în prim-plan o serie de formaţii de death/gothic/doom şi implicit câteva soliste, dar şi o instrumentistă de valoare. Fanii genului sunt bine familiarizaţi cu trupa germană Crematory şi cu excelentele temele de clapă compuse de Katrin Goger, unul din stâlpii formaţiei de aproape două decenii. Katrin are un mare merit în transformarea unor albume ca „Illusions” (1995) sau „Awake” (1997) în puncte reper ale genului. Una dintre vocile de excepţie ale acestui gen este Liv Kristine, care s-a remarcat prin activitatea sa în trupa norvegiană Theater of Tragedy. Contribuţia sa substanţială la reuşita unor albume ca „Velvet Darkness They Fear” (1996) sau „Aégis” (1998) i-au asigurat şi o carieră de succes sub titulatura Leaves’ Eyes, care continuă şi în momentul de faţă. Iar în 2005, Liv Kristine a fost chiar nominalizată la premiul Grammy ca semn al recunoaşterii valorii sale. Pe lângă asta, merită amintite şi colaborările sale cu nume importante din undergound precum trupa germană de death metal Atrocity, Doro Pesch, sau controversata formaţie de black metal britanică Cradle of Filth (pe albumul „Nymphetamine” din 2004), care printre altele a lansat-o şi pe Sarah Jezebel Deva, o altă voce feminină importantă în peisajul metalic actual, cu o înclinaţie evidentă spre dramatism. Pe lângă Cradle of Filth, Sarah mai lucrat şi cu alte nume cunoscute precum The Kovenant, Therion sau Mortiis, iar anul trecut şi-a lansat primul album solo, intitulat „A Sign of Sublime.” Totuşi, în opinia mea, cea mai importantă voce din peisajul rock-ului/metalului gotic rămâne Anneke van Giersbergen, fosta solistă a olandezilor de la The Gathering. Debutul ei vocal de pe albumul „Mandylion” (1995) este ceva ce cu greu poate fi caracterizat în cuvinte, este pur şi simplu magic. După ce a părăsit trupa, Anneke s-a concentrat pe cariera solo sub numele Agua de Annique, cu care a explorat şi alte teritorii muzicale, editând deja trei albume remarcabile, şi anume „Air” în 2007, „Pure Air” şi „In Your Room” din 2009, în care îşi etalează vocea sublimă, expresivă şi originală.

L7

Aşa cum aminteam la începutul precedentului paragraf, rock-ul alternativ / grunge-ul au pătruns în mainstream odată cu începutul anilor 1990, ceea ce nu e deloc rău, ba dimpotrivă, deoarece a oferit ocazia unor trupe foarte talentate să beneficieze de o binemeritată şi substanţială expunere mediatică. Pe lângă The Breeders, de care am scris mai devreme, au existat şi alte formaţii feminine sau parţial feminine de gen care au făcut furori în acea perioadă. Aici am în vedere în primul rând formaţiile L7, Skunk Anansie, Garbage, The Cranberries şi Hole. L7 a fost înfiinţată în 1985, însă a cunoscut marele succes de-abia în 1992, odată cu lansarea faimosului album „Bricks Are Heavy.” Muzica directă cu texte fără ocolişuri, dublul asalt vocal asigurat de carismaticele Donita Sparks şi Susan Gardner, precum şi concertele pline de energie au transformat formaţia într-o veritabilă maşinărie rock. Cred că pentru orice fan Skunk Anansie principala atracţie este vocea superbă a solistei Skin, care a dus formaţia spre culmile succesului odată cu lansarea unor albume clasice ca „Paranoid and Sunburt” (1995) şi Stoosh (1998). Abilitatea lui Skin de a îngemăna agresivitatea, tensiunea şi emoţia, rămâne greu de egalat.

Heather Nova

Cei de la Garbage, care îmbină cu măiestrie rock-ul alternativ cu muzica electronică, reprezintă un alt exemplu de formaţie cu o solistă (Shirley Manson) care eclipsează restul formaţiei datorită personalităţii şi talentului său ieşit din comun. În ciuda numelui, formaţia a editat doar albume de calitate, ieşind la rampă cu piese de neuitat ca „Only Happy When It Rains”, „Stupid Girl,” „Push It” sau „I Think I’m Paranoid” şi reuşind să vândă până în momentul de faţă în jur de 17 milioane de albume. Formaţia irlandeză The Cranberries a pătruns în mainstream odată cu albumul de debut „Everybody Else Is Doing It, so Why Can’t We?” în 1993, care a adus în atenţia lumii inconfundabila voce a solistei Dolores O’Riordan. Însă marele succes a fost atins cu al doilea album „No Need to Argue” (1994) care propune un set de compoziţii mature, pline de emoţie, şi cu mesaje care uneori ating probleme sociale şi politice, precum magnifica piesă „Zombie.” După alte trei albume de studio alături de formaţie, Dolores a început şi o carieră solo, lansând deja două materiale foarte apreciate de public: „Are You Listening?” (2007) şi „No Baggage” (2009). De curând, The Cranberries au revenit în atenţie cu un turneu (care a cuprins un şi concert la Bucureşti), iar în momentul de faţă lucrează la un nou material preconizat să fie lansat în cursul acestui an. Hole a început să îşi facă simţită prezenţa încă din 1991, odată cu editarea albumului de debut „Pretty on the Inside,” produs şi de Kim Gordon de la Sonic Youth, dar şi-a câştigat notorietatea odată cu mariajul ultra-mediatizat dintre Courtney Love, chitarista şi solista formaţiei, şi Kurt Cobain, legendarul lider al formaţiei Nirvana. Totuşi, în ciuda controverselor şi a numeroaselor scandaluri, nimeni nu poate să nege talentul lui Love, care iese clar în evidenţă pe albumul „Live Through This” (1994) pe care îl consider unul dintre cele mai importante din istoria stilului grunge. Tot de Hole se leagă şi lansarea pe prim-planul scenei muzicale a Melissei Auf der Maur, despre care vom vorbi însă ceva mai încolo. Nu pot încheia paragraful fără a aminti de o artistă solo cu un talent divin şi o voce de-a dreptul angelică: Heather Nova. Al doilea său album de studio, intitulat „Oyster” şi lansat în 1994, a propulsat-o definitv în panteonul vocilor feminine de aur ale rock-ului.

Jack Off Jill

Acest deceniu a fost şi martorul apariţiei în underground a mişcării ideologico-muzicale riot grrrl care îngemăna structurile simple şi agresivitatea punk rock-ului cu activismul feminist. Cele mai notabile nume au fost Bikini Kill şi Bratmobile, care au lansat câteva materiale discografice notabile, mai ales Bikini Kill, care a făcut ceva valuri cu albumul lor de „Pussy Whipped”, lansat în 1993. Trupa de rock alternativ/punk Babes in Toyland, construită în jurul personalităţii solistei Kat Bjelland, deşi nu avut un succes de public remarcabil, a lăsat în urmă câteva creaţii valoroase, mai ales albumul „Fontanelle” din 1992. Iar formaţia Jack Off Jill, cu toate că a lansat doar două albume de studio în opt ani, şi-a câştigat mulţi adepţi în underground, atât datorită abilităţii componistice, cât şi a prestaţiilor vocale de excepţie ale solistei Jessicka Fodera. De fiecare dată când le ascult muzica, mai ales capodopera „Clear Hearts, Grey Flowers din 2000, mă încearcă un uriaş sentiment de regret că s-au desfiinţat înainte de a cunoaşte marele succes, pe care l-ar fi meritat pe deplin. Oricine ascultă piese ca „My Cat” şi „Vivica” poate să se convingă singur(ă) de uriaşul talent şi potenţial de care a beneficiat Jack Off Jill.

Noul mileniu a adus o serie de schimbări pe scena rock şi metalică. Răspândirea pe scară largă a Internetului şi dezvoltarea reţelelor de socializare au permis multor artişti sau case de discuri de specialitate de a se afirma sau promova mai eficient. De asemenea, numărul festivalurilor de gen a crescut simţitor, în vreme ce unele dintre ele au luat amploare, ajungând adevărate festivaluri-mamut (de exemplu Wacken Open Air) unde zeci de mii de fani participă an de an, biletele fiind vândute cu multe luni în avans. Iar anul 2003 a fost martorul apariţiei festivalului Metal Female Voices Fest, care are loc în Belgia în fiecare an.

Angela Gossow (Arch Enemy)

Poate cel mai important nume feminin în aria death metal la ora actuală este Angela Gossow, solista formaţiei Arch Enemy, devenită celebră datorită ferocităţii ieşite din comun a vocii sale şi a apariţiilor live pline de energie şi agresivitate. Fără îndoială, performanţele sale vocale au contribuit substanţial la creşterea popularităţii formaţiei de-a lungul anilor. O altă voce feminină a metalului extrem care impresionează prin calităţile sale este cea lui Candance Kucsulain, solista trupei americane de metalcore Walls of Jericho. De-a lungul anilor, Candance a demonstrat că e în stare să interpreteze atât partituri vocale brutale, cât şi melodioase cu multă abilitate, iar energia pe care o degajă pe scenă este impresionantă. Una dintre cele mai insolite apariţii în aria metalului extrem a fost cea a formaţiei canadiene de metal extrem Kittie, înfiinţată de surorile Mercedes şi Morgan Lander în 1996. Primele două albume de studio – „Spit” (1999) şi „Oracle” (2001) – le-au propulsat în prim-planul scenei metalice, performanţele vocale ale solistei Morgan reprezentând un factor decisiv în ecuaţia succesului. De asemenea, nici punk-ul nu a rămas dator la capitolul prezenţe feminine, oferindu-ne trupa americană The Distillers, înfiinţată de solista şi chitarista Brody Dalle care a ieşit în evidenţă prin vocea ei aspră şi compoziţiile de mare clasă, mai ales de pe al treilea album, „Coral Fang” lansat în 2003. E aproape imposibil să vorbim de scena metalică a acestei perioade fără să amintim de formaţia finlandeză de power metal simfonic Nightwish. Deşi a început să se afirme în 1998, odată cu fenomenalul album „Oceanborn”, trupa a atins succesul maxim în prima decadă a noului mileniu, după lansarea albumului „Wishmaster” în anul 2000. Punctul forte a fost vocea extraordinară a sopranei Tarja Turunen care a completat impecabil orchestraţiile complexe, uneori bombastice, ale formaţiei. Din păcate, Tarja a părăsit Nightwish în 2005, iar înlocuitoarea ei, Anette Olzon, deşi are calităţi vocale incontestabile, nu e reuşit să se ridice la valoarea acesteia, la fel cum nici Blaze Bailey nu reuşise să se ridice la nivelul lui Bruce Dickinson ca vocalist al celor de la Iron Maiden.

Jessica Thoth (Jex Thoth)

Aş vrea să mai amintesc alte trei voci feminine din zona underground care m-au impresionat foarte plăcut în ultima vreme. Duo-ul canadian Menace Ruine este o entitate muzicală greu de încadrat într-un gen anume, care îmbină black metal-ul, harsh noise-ul şi folk-ul, creând un stil propriu. Elementul decisiv al formaţiei este vocea lui Geneviève şi liniile sale vocale solemne şi marţiale care te vor bântui multă vreme după ce le asculţi. O altă voce superbă este cea a Jessicăi Thoth, solista formaţiei de doom şi rock psihedelic Jex Thoth, care te captează prin timbrul său vocal inconfundabil şi magia extraordinară pe care o degajă. Nu în ultimul rând aş vrea să remarc solista formaţiei portugheze Ava Inferi, Carmen Susana Simões, a cărei voce cu multe accente spirituale şi mistice este perfect în ton cu muzica formaţiei care se înscrie pe aceleaşi coordonate. Ca o notă, merită amintită colaborarea recentă dintre Ava Inferi şi compatriotul nostru Costin Chioreanu, care s-a ocupat de partea grafică a noului lor album „Onyx” şi a realizat noul lor videoclip „Majesty.”

Melissa Auf der Maur

Sfârşitul anilor 1990 şi prima decadă a noului mileniu au adus în atenţie în mainstream cel puţin două voci feminine de excepţie: Sandra Nasić şi Melissa Auf der Maur. Prima s-a remarcat în calitate de solistă a trupei germane de rock modern Guano Apes, vocea puternică şi versatilitatea vocală transformând-o în principalul atu al trupei în atingerea succesului comercial. Sunt convins că fanii genului îşi aduc aminte cu multă plăcere de hituri ca „Open Your Eyes” sau „Lords of the Boards,” care au făcut ravagii la multe party-uri în acea perioadă. Melissa Auf der Maur a început să iasă cu adevărat la rampă odată cu activitatea sa ca basistă în celebrele formaţii de rock alternativ / grunge Hole şi Smashing Pumpkins, unde a stat în umbra unor nume cu rezonanţă precum Courtney Love şi Billy Corgan. Explozia ei pe scena muzicală a avut loc odată cu lansarea primului său album solo omonim în 2004, pe care îl consider o capodoperă a rock-ului alternativ. Aici îşi etalează cu adevărat atât calităţile sale ca instrumentistă şi compozitoare, cât şi uriaşul său potenţial vocal necunoscut marelui public până la acea dată. După o pauză de şase ani, a revenit anul trecut cu un nou album solo, intitulat „Out of Our Minds,” care conţine orchestraţii mai complexe, dar şi un duet excelent cu legendarul Glenn Danzig pe piesa „Father’s Grave.” În opinia mea, şi după lansarea acestui album, Melissa Auf der Maur îşi menţine statutul de regină a rock-ului alternativ. Artista mai este implicată în proiectul Hand of Doom, o formaţie în care interpretează piese Black Sabbath şi cu care a lansat un album live. Merită să îl ascultaţi şi să vă minunaţi.

Laura (Astero)

Nu în ultimul rând, aş vrea să amintesc şi de câteva prezenţe feminine notabile de pe scena rock şi metal autohtonă. Fără îndoială, una dintre cele mai active artiste din momentul actual este Ela, care s-a făcut remarcată ca basistă a formaţiei de death metal Necrovile, cu care a scos deja un album („The Pungency of Carnage”) şi a participat în mai multe turnee europene şi naţionale. Dar nu s-a oprit aici. În 2007, a pus bazele formaţiei de grindcore Clitgore, unde acum ocupă şi postul de vocalist, pe lângă cel de basist. Şi Clitgore are o activitate concertistică bogată, având la activ zeci de concerte în ţară şi prin Europa. Pe lângă asta, Ela a pus bazele Necrogore Promotion cu scopul de a promova muzica metalică la noi în ţară, organizând mai multe concerte şi festivaluri de gen. Pentru toate astea, merită tot respectul şi admiraţia noastră. O prezenţă vocală feminină care m-a impresionat anul trecut, de data asta din aria rock-ului alternativ, este Laura, solista celor de la Astero. Albumul lor de debut, intitulat „Voi, noi şi maimuţele” şi lansat anul trecut, scoate în evidenţă vocea deosebită a Laurei, trupa având la activ şi o serie de concerte foarte apreciate de public. Într-un context de normalitate, Astero ar beneficia de o expunere mediatică mult mai mare, adică pe măsura talentului lor, şi ar vinde cel puţin o mie de albume, dar cum la noi normalitatea este încă o noţiune destul de vagă, adevăratele talente autohtone continuă să fie sub-apreciate sau marginalizate. A treia prezenţă feminină notabilă în momentul de faţă este cvartetul de hard rock Idol, care şi-a făcut simţită prezenţa din ce în ce mai tare în ultima vreme. Momentan, formaţia lucrează la albumul de debut, preconizat să apară în cursul acestui an.

Aşa cum am văzut, rolul femeilor pe scena rock şi metal s-a intensificat odată cu trecerea anilor, în momentul de faţă mai toate sub-genurile putându-se mândri cu prezenţe feminine notabile. Desigur, este loc şi de mai bine, şi sper ca pe viitor implicarea femeilor să crească şi să avem parte de numeroase alte surprize plăcute. Rock on, girls!

Dancing with The Boss. Cronică sentimentală

by Adriana Cârcu

Cândva în septembrie prind cu coada ochiului din mersul maşinii un colţ de afiş, o frântură de nume.  Mă întreb dacă am văzut bine, apoi uit o vreme de toată întâmplarea.  Câteva zile mai târziu intru pe web ca să aflu că nu mă înşelasem: concertul este deja vândut, bilete se mai găsesc doar la licitaţie.  Licitez imediat la un preţ pe care nu vreau să mi-l amintesc.  Jubilez.  Anticipez.  Pe doi decembrie am bilet la concertul lui Bruce Springsteen în Mannheim.

Comand pe Amazon ultimul album, Magic.  Când îl primesc răsfoiesc broşura cu portrete în sepia, apoi îl ascult cu senzaţia că l-am mai auzit.  După cum îmi stă în obicei, fac a doua audiţie cu broşura în mână urmărind textul.  Sentimentul iniţial se confirmă: albumul are o notă gravă, este scris sub semnul războiului american şi sub semnul trecerii timpului.

În lunile care vin, care trec, îmi amintesc din când în când de concert cu o mică tresărire de bucurie.  The Boss este unul dintre puţinii, pe care mai vreau să-i văd din apropiere; şi tocmai din acest motiv: pentru că este o persoană reală.  De-a lungul timpului, Bruce Springsteen a devenit parte din universul meu muzical.  Urmărindu-l în concerte şi în interviuri filmate am senzaţia că-l cunosc dintotdeauna,  aşa cum cunoşti o rudă apropiată sau un prieten vechi.  Muzica are darul minunat de a fixa în timp şi de a readuce în memorie momente din viaţă, de cele mai multe ori plăcute.  Ştiu şi azi cu exactitate ce făceam când am auzit Born in the USA, sau I’m on Fire sau The Streets of Philadephia, ştiu cât era de cald afară şi cu ce eram îmbrăcată.

Văd din nou pe DVD concertul legendar din Barcelona şi sunt, din nou, uluită de felul în care energizează publicul până la frenezie şi de felul în care tot el îl aduce la linişte totală (într-un concert rock!) cu  gesturi domoale de parcă ar culca un copil.  Îl auzi plângându-se în glumă că proprii lui copii nu prea sunt impresionaţi de muzica lui şi cumva empatizezi.  Aud că unul dintre preşedinţi, cred că Reagan, i-a oferit o grămadă de bani pentru dreptul de a folosi Born in the USA ca imn în campania electorală şi el a spus doar, “No, Mister, thanks.”  The Boss face concerte de binefacere pentru Amnesty International, The Boss protestează împotriva energiei atomice, The Boss se angajează pentru copiii înfometaţi ai lumii.  Cu timpul începi să-l iubeşti pe tipul acesta.

Şi apoi, vocea.  Forţa, onestitatea, căldura, asprimea şi energia electrizantă te transpun de fiecare dată într-o stare de transă conştientă.  Pare contradictoriu, dar este exact ceea ce se întâmplă: te laşi dus, dar eşti aici, îl urmezi şi totuşi rămâi locului, treaz şi alert.  Vocea lui Bruce Springsteen are puterea să te apropie şi apoi să-ţi impună o distanţă care-ţi măreşte receptivitatea.

Ajung la sala de spectacol după o oră de aşteptat în maşină, la o coadă care se sfârşeşte pe Autobahn, timp în care citesc plăcuţele de înmatriculare ale maşinilor din jur cu un fel de bucurie solidară; unii vin de la Berlin, alţii de la Amsterdam, unii din Elveţia, unii de la Praga.  E frig şi plouă tăios.  În  timp ce fug spre arena luminată, mă gândesc: Bruce Springsteen este acum în clădirea asta.  După controlul de rigoare intru în arenă cu un sentiment plăcut de apartenenţă, pe care îl încerc de fiecare data când merg la un concert; sentimentul de a împărtăşi o afinitate cu zeci de mii de oameni, acum, aici.  Ca de obicei sunt curioasă să văd cărei categorii de public mă încadrez.  Greu de spus.  Deşi balanţa înclină uşor spre vechea generaţie hippie, toate generaţiile sunt bine reprezentate – câteodată chiar şi din aceeaşi familie -, toate straturile, toate orientările.  Lumea vorbeşte, bea bere, aşteaptă.  O aşteptare plăcută, fraternă.  Mulţi poartă tricouri cumpărate cu ocazia altor turnee, pe multe pancarte sunt desenate inimi.  În faţa scenei se înghesuie în grup compact cei care au înnoptat în frig sub copertina arenei.  Conform principiului democratic aplicat la fiecare concert cu Bruce Springsteen, ei şi-au câştigat dreptul de a-l vede cu ochiul liber, de a-l atinge, poate.  Se face întuneric şi pe scena strălucitoare începe să se învârtă un carusel.  Muzică de flaşnetă.  Joc de lumini.  Reflectoarele caută.  The E-Street Band, intră pe scenă printr-o uşă aflată fundal.  Ca de obicei nu văd bine şi-mi forţez ochii ca să fixez pe retină fiecare amănunt.  Caut cu febrilitate.  După o scurtă confuzie desluşesc silueta inconfundabilă puţin spre dreapta scenei.  În acelaşi moment pe plasme imense apare într-un flash chipul lui Bruce Springsteen.  Îl privesc şi mă gândesc că este unul dintre norocoşii căruia trecerea timpului i-a înnobilat trăsăturile şi i-a amplificat aura de energie.  Bruce vorbeşte în germană iar eu ca altă dată, demult, când pe scena unui teatru din Praga urca Pavarotti, mă trezesc cu obrajii uzi.  Cel puţin de data asta nu stă lângă mine nici o americancă care să strige în gura mare, „But you’re crying!“.

Concertul începe cu Radio Nowhere, prima piesă de pe MAGIC, care explodează electrizant.  Urmează două ore şi jumătate de rock solid, direct, cinstit; balade vibrante, imnuri cântate pe douăzeci de mii de voci.  Muzica, fără a forţa nivelul decibelilor, primeşte o intensitate materială, se desface ca o urzeală translucidă de ritm şi armonie, care cuprinde muzicieni şi public deopotrivă.  În ea e rigurozitate şi romantism, abandon şi control, forţă şi nostalgie.  Bruce Springsteen, cu picioarele bine înfipte în mijlocul scenei, patriarh şi rebel, boss şi clovn, te face să percepi emanaţia magnetică a personalităţii sale; acel sentiment ameţitor al dăruirii complete. The magic is happening.  Sunt convinsă că privirea lui m-a identificat în public şi că acum cântă doar pentru mine.  La Rising sar în picioare şi dansez, cânt, ridic şi cobor mâinile la comandă, aplaud până mă dor mâinile şi mă domolesc când The Boss duce degetul la buze şi, cu gestul acela atât de caracteristic, îmi face semn să tac pentru că urmează să cânte o baladă.

După ultimul acord văd cum toţi lasă instrumentele şi părăsesc scena; am nevoie de câteva secunde ca să mă dumiresc că este semnalul de încheiere, dar îmi amintesc cu bucurie că bis-urile la Bruce Springsteen sunt lungi, la fel cum, după acelaşi ritual vechi, el scrie titlurile pe o foaie înainte de fiecare concert.  Trupa se întoarce pe scenă; după încă o jumătate de oră Bruce ne linişteşte cu Santa Claus is Coming to Town şi ne trimite acasă pe American Land.

Concertul s-a sfârşit.

Ies fără tragere de inimă din sală şi, cu gândul dus, în loc de Heidelberg o iau spre Mannheim Zentrum.  Nu contează, am timp, mă gândesc, în timp ce privesc de pe Autobahn clădirea circulară încă luminată.  Ceea ce contează este că de acum înainte voi putea spune: I have danced with The Boss.

Mannheim, 2 decembrie, 2007

articol apărut şi în revista Orizont

Leonard Cohen – Cântecul de la capătul drumului

By Adriana Cârcu

Prin martie aflu că Leonard Cohen va face un turneu mondial.  De necrezut.  De nesperat.  În Germania sunt planificate două concerte, unul la Berlin şi unul undeva pe graniţa cu Elveţia.  Biletele se vând la un preţ exorbitant.  Încerc să primesc o acreditare de presă.  Nu reuşesc. Fac un calcul logistic. Ezit o vreme şi renunţ.  Ideea nu-mi dă pace.  Continui să urmăresc turneul pe web. Fac un nou calcul, studiez variante şi mă hotărăsc să merg la concertul din Amsterdam pe 12 iulie.  Începe vânătoarea de bilete.

După ce am reuşit să-mi asigur un bilet de pe piaţa neagră la un preţ pe care n-am să-l divulg nimănui, după spaima trasă acum câteva zile când am auzit că Leonard Cohen s-ar fi îmbolnăvit, după cele opt ore petrecute în cinci trenuri toate deviate din cauza unei catastrofe feroviare în zona Köln-ului – timp în care la Emmerich pe graniţa cu Olanda, cu cinci minute înainte de anunţarea unui tren special, lacrimile mele au ţâşnit ca dintr-un izvor când am aflat că prima conexiune posibilă mă va aduce la Amsterdam exact la 20:50 – după ce am lăsat bagajele la hotel şi, fără să mai intru în cameră, am sărit într-un taxi, iată-mă în Westerpark, în inima Amsterdamului, îmbrăcată doar cu o jachetă de vară pe o temperatură de 15 grade, aşteptând să înceapă concertul împreună cu alţi 18 mii de incurabili.  Foamea am uitat-o, mi-e cam sete, dar nu mă mişc din loc; sunt chiar în mijlocul parcului şi nu vreau să-mi pierd locul.  Ca de obicei mă uit în jur şi ce văd nu mă surprinde; mai toţi spectatorii cam de vârsta mea, mai toţi cu un aer uşor intelectual, uşor nostalgic.  Aud vorbindu-se engleză, germană, olandeză şi sârbă.  Aud frânturi de conversaţie despre Janis Joplin, despre Nico, despre Mount Baldy şi despre ploaia care planează iminent asupra noastră.  Cineva spune că textele lui Cohen sunt pline de ploaie şi mă trezesc şi eu spunând “His whole life is full of rain”.  Tipul din stânga mea mă aprobă cu vehemenţă.  Un vânt tăios ne apropie şi mai mult.

La 19:35 scena se luminează şi instrumentişti, toţi purtând pălării, îşi iau locurile.  Vocalistele din background împreună cu Sharon Robinson încep refrenul de la Dance Me Through the End of Love.  Leonard Cohen intră pe scenă de parcă s-ar fi aflat întâmplător prin apropiere, se apropie de microfon, pune mâinile căuş ca şi cum ar feri o flacără şi începe să cânte.  Preţ de aproape trei ore va derula cu farmec şi discreţie filmul amintirilor sale şi pe cel al amintirilor noastre.

Vocea lui adânc şoptită e dorul însuşi.

Aplauzele sunt măsurate pentru că publicul preferă să audă bine, să-l perceapă şi să cânte într-o celebrare calmă în ton minor, care va deveni de fapt marca acestui spectacol.   Elegant, uşor adus de spate, ţinuta lui dă o combinaţie subtilă de rafinament şi umilinţă.  E îmbrăcat în costum, poartă pălărie – pe care o va ţine în dreptul inimii ori ce câte ori va prezenta un membru al formaţiei sau va mulţumi pentru aplauze înclinându-se, – şi un zâmbet seducător, cumva sfios, cumva ironic, care nu-l va părăsi toată seara.  Ne spune, „Vă mulţumesc pentru că aţi aşteptat atâta timp în frig.  Suntem cu toţii onoraţi că vă aflaţi aici.” După Ain’t No Cure for Love Leonard Cohen cântă Bird On The Wire într-un registru nou, mai ferm, mai împăcat.  Acum pare mai acasă în propria-i viaţă, decât demult în tinereţe când interviurile îl redau timid şi cumva stânjenit, suferind acut de însingurarea poetului.  Everybody Knows urmează In My Secret Life. Cânt şi eu – sau mai degrabă o incantaţie –  Hey That’s No Way to Say Goodbye, având grijă să nu-mi deranjez vecinii.  Leonard Cohen cântă Susanne la ghitară, aşa cum a cânta acest cântec întotdeauna; după I’m Your Man poetul adaugă cu un zâmbet, “Here is the man and he is still working for your smile”.  Prima parte se încheie cu Anthem.

În pauză începe să plouă mărunt.  Îmi acopăr capul cu mâinile şi încerc să mă înghesui în vecina din dreapta care a deschis o umbrelă.  Cineva îmi oferă o duşcă de whisky dintr-o ploscă plată de metal.  O ajut pe fata blondă din faţa mea să-şi îmbrace pelerina din plastic transparent şi ea mă invită sub o aripă.

La începutul părţii a două, în timp ce, la îndemnul lui, “the supreme Webb sisters” continuă să cânte refrenul de laTower of Song pe voci îngereşti, Leonard Cohen, după ce le priveşte o vreme admirativ, ne rezumă istoria căutărilor sale, “Am descătuşat misterele; am pus întrebările, am studiat complexităţile şi în această seară am avut o revelaţie. Acuma ştiu răspunsul. Răspunsul este: Do ram dam dam/De do ram dam”*. Ploaia se opreşte la The Gipsy’s Wife, iar pe Boogie Street norii încep să se împrăştie.  La apus apare o fantă de-a lungul căreia navighează pâlcuri de zdrenţe violete.  Cerul se deschide luminos în timp ce cântăm cu toţii Hallelujah.  La sfârşitul cântecului poetul ne priveşte şi spune  „You are all covered with sunshine”.  Pe ecranele ce încadrează scena străluceşte o mare aurie de capete. PeTake This Waltz ne legănăm cu toţii ca un lan sub vântul fierbinte al Andaluziei. Cineva mă ia de braţ. Acum este chiar cald.

Poetul se înclină cu respect şi, prezentând în cuvinte pline de admiraţie fiecare membru al formaţie, îşi ia rămas bun.  Va mai cânta alte şapte cântece cu aceeaşi energie măsurată, câteodată întorcându-se de la jumătatea drumului spre culise, câteodată revenind pe scenă în pas sprinten.  Mă încearcă un fel de mândrie că într-o seară friguroasă ca aceasta Leonard Cohen se simte bine la un concert în mijlocul unui turneu cu siguranţă extenuant.  Cântăm cu toţiiSisters of Mercy şi If It Be Your Will.  După Closing Time şi I Tried to Leave You bardul încheie seara cu jurământul de fidelitate a lui Ruth în versiunea muzicianului de country George Morgan:

Încotro vei merge tu voi merge şi eu,

Unde vei locui tu voi locui şi eu

Poporul tău va fi poporul meu,

Încotro vei merge tu voi merge şi eu. **

Luminile s-au stins.  În timp ce mă îndrept spre ieşire constat că s-a făcut foarte frig; de fapt tremur din adâncuri.  E destul de întuneric.  Calc într-o băltoacă.  Deşi impresiile mele au nevoie de timp, ştiu de pe acum că acest spectacol nu seamănă cu nimic din ce am trăit vreodată.

Cântecul împăcat al acceptării. Dansul de dincolo de noapte.

Mă îndrept spre un grup de tineri şi-i rog să-mi spună cum pot ajunge cât mai repede la Rembrandt Plein.  O fată îmi spune, “It is quite a journey”.

Îi răspund în gând, “You bet it is”.

_____________________

* I  have unraveled the mysteries,

I have asked the questions,

I have studied the complexities.

Here, tonight I had a revelation

And now I know the answer.

The answer is: Do ram dam dam/De do ram dam

** Whither Thou goest I will go
Wherever Thou lodgest I will lodge
Thy people shall be my people
Whither Thou goest I will go

Amsterdam, 13 iulie 2008

articol apărut şi în revista Orizont

Amy Winehouse, zeiţa vulnerabilă

By Adriana Cârcu


Intră pe scenă şi niciodată nu poţi să ştii ce se va întâmpla în momentul următor.  O să se lovească iar cu microfonul, pentru că nu-şi aminteşte textul, o să se împiedice pe tocurile înalte, făcându-te să-ţi ţii respiraţia, sau o să privească doar în jur nedumerită, tragând de panglica roşie care-i domoleşte claia de păr; după care o să spună, thank you, o să se întoarcă şi o să plece din nou?

Felul copilăresc în care se mişcă te face să vrei s-o protejezi. Să-i spui, „mănâncă ceva, fătucă“; îţi vine să sari în picioare şi s-o sprijini sau să întorci capul şi să strângi din ochi, pentru că nu poţi s-o vezi atât de fragilă şi totuşi atât de fermă în hotărârea de a se autonimici.

Şi apoi începe să cânte. Vocea ei se revarsă precum o forţă a naturii, lărgindu-ţi aria de percepţie şi rupând barierele convenţiilor muzicale. Este una dintre acele voci care accesează instantaneu teritoriul intim al emoţiilor, ajungând în cele mai tăinuite colţuri, cele mai nabänuite cotloanele.

La început nu vrei să crezi că această voce adâncă şi bogată, tandră şi tăioasă ca o vorbă cu două înţelesuri, izvorăşte din silueta micuţă aflată în mijlocul scenei. Împletirea naturală de nuanţe şi modulări te duce cu gândul la romanţe uitate, la blues-uri vechi şi, cumva, la Billie Holiday. O priveşti, o asculţi şi, la un moment dat, începi să înţelegi.

Percepi ardoarea pe care o pune în fiecare moment de viaţă; foamea de “acum”, intuieşti disperarea visătorului, recunoşti mânia rebelului. O asculţi, o priveşti şi, resemnat, continui să asişti la prăvala îngerului.

De fapt, Amy Winehouse face doar ceea ce un artist a făcut dintotdeauna: te uluieşte şi te infricoşează, te îngrijorează şi te face să visezi, te scandalizează şi te consolează – îţi eliberează spiritul.

Nu o pierdeţi – nu se ştie cât timp mai e aici.

VASKI @ Cluj

S.I.L.F Hunters şi Gambrinus Pub au plăcerea de a vă prezenta un party de excepţie cu Vaski, cunoscutul producător de dubstep din Minneapolis, Minnesota, Statele Unite, de la labelul lui Excision, Rottun Records.
Vă asteptăm pentru cel mai masiv eveniment dubstep din Cluj-Napoca de până acum.

Duminică, 23 ianuarie, 2011
Locaţia: GAMBRINUS PUB, str. Piaţa Unirii, nr. 25 (lângă Millennium Bank şi Flowers Tea House, în gang, aceeaşi intrare ca şi Dot Club), CLUJ NAPOCA
Orele: 21:00
Suport: 15 lei până la ora 23:00 / 20 lei după ora 23:00

mai mult info:
http://www.vaskimusic.com/
http://www.myspace.com/vaski
http://www.facebook.com/vaskimusic

Nils Petter Molvaer – Culori, zgomote şi stări. Interviu de Adriana Cârcu

Trompetistul  şi compozitorul norvegian Nils Petter Molvaer este unul dintre principalii exponenţi ai Jazz-ului Nordic, o ramificaţie geografică ce şi-a dobândit, mai ales în ultimul deceniu, statutul de gen în sine. Stilul lui îmbină elemente instrumentale tradiţionale cu tehnica electronică într-o fuziune cu o amprentă ritmică specifică şi cu un pronunţat caracter meditativ. Interviul de  mai jos a fost realizat în luna noiembrie la Mannheim cu ocazia festivalului Enjoy Jazz. Varianta engleză a interviului a apărut în revista de specialitate All About Jazz, iar o parte din cea română, în revista Orizont.

Ajung la Die Alte Feuerwache exact la patru jumate, când e programată şi proba de sunet. În timp ce mă îndrept spre backstage, printr-o uşă din hol prind cu coada ochiului luminile roşietice ale unei cafenele.  Managerul lui Nils îmi spune că am 25 de minute – atât şi nimic mai mult -, după care mă întreabă dacă nu vreau să-l aştept mai bine în cafenea. Ba vreau.  Intru şi caut din ochi un loc mai liniştit. E zgomot. Mă aşez într-un colţ, comand apă cu lamâie, îmi pun reportofonul  pe pauză şi mă pregătesc pentru chinurile aşteptării.

Înainte să mă dumiresc, Nils Petter Molvaer intră în cafenea şi se îndreaptă zâmbind spre masa mea. Ne dăm mâna şi eu am deja certitudinea că vom face un interviu bun. Mă prezint scurt şi intrăm direct în miez. După timpul pe care şi-l ia ca să reflecteze la câte o întrebare, deduc că nu i-a mai fost pusă şi mă bucur. Sărim de la un subiect la altul, ne întregim reciproc câte un gând şi, uneori, vorbim amândoi deodată.   La sfârşit, când îl întreb dacă vrea să vadă transcriptul interviului, îmi răspunde cu acelaşi zâmbet: Nu e nevoie, am încredere în tine.  Ne dăm iar mâna (de două ori, ca sa fie sigur) şi Nils Petter Molvaer pleacă la proba de sunet. Mă uit la ceas – interviul a durat 50 de minute.

Adriana: Nils Petter, cum ai defini într-un singur cuvânt muzica pe care o faci?

Nils Petter: Trebuie să-ţi mărturisesc că este un cuvânt pe care-l caut de vreo cincisprezece ani. Aş defini-o drept deschisă.

În mai multe cuvinte?

Într-o frază aş defini-o drept energia degajată de tensiunea dintre contraste.

Trebuie să fi existat un moment în evoluţia ta, când ai ştiut că eşti muzician şi că-ţi vei urma drumul. Poţi identifica acel moment?

Mi-l amintesc chiar foarte bine. Aveam vreo 16 ai şi lucram ca zidar la construcţia unui bazin de înot când, din senin, i-am spus colegului meu că eu voi deveni muzician. A fost ca o revelaţie.  La ora aceea luasem nişte ore de muzică şi cântam deja într-o trupă.  Curând după aceea m-am înscris la o şcoală de muzică unde am întâlnit muzicieni foarte buni. Mai târziu, când am vrut să dau admitere la conservatorul de la Trondheim, nu am fost admis pentru că nu aveam bacalaureatul.  Urma să frecventez cursurile doar ca auditor, dar nu m-am prea ţinut de treabă şi peste încă vreo doi ani am plecat la Oslo.  Acolo lucrurile au început să se întâmple foarte repede. La scurt timp s-a format grupul Masqualero şi din momentul acela am început să trăiesc din muzică.

Când ai început să compui?

Am început destul de devreme.  Când eram cu trupa de la şcoală scriam deja acordurile pentru muzicieni iar la Masqualero am început să compun de-a binelea.  Prima piesă s-a numit Remembrance, iar pentru al doilea album am scris deja lucruri care, într-un fel, au condus la ceea ce fac azi. Apoi s-a întâmplat un lucru straniu.  Sidsel Endresen, care este o bună prietenă de a mea, mi-a adus o casetă cu muzică făcută la computer, pe care i-o văzusem prin anii ’80 – am început să fac muzică electronică foarte devreme. Pentru că ea nu folosise temele de pe caseta aceea, le-am dezvoltat şi ele au devenit primul meu album, Khmer. Tot la vremea aceea am început să fac şi muzică de balet.

Poţi urmări aici un fir evolutiv?

Pentru mine personal a fost foarte semnificativă munca cu un interpret de muzică tradiţională norvegiană, care acum are aproape 80 de ani. Mi-au plăcut întotdeauna ritmul şi the grooves, apoi a urmat o vreme când am început să umblu prin cluburi şi să lucrez cu DJ’s. La un moment dat am vrut să îmbin toate aceste influenţe şi am căutat o formă care să le încorporeze, iar rezultatul a fost Khmer. Dacă te uiţi la referinţe ai să vezi că, la vremea aceea, eu şi cu Bugge Wesseltoft făceam cam acelaşi lucru, fiecare în parte. Apoi, pe la sfârşitul anilor ’80, am făcut o trupă împreună, cu el şi cu Audun Kleive şi Bjørn Kjellemyr la secţia ritmică.

Şi  azi?

Felul  în care lucrez azi cu trupa este mult mai deschis. Ce vei vedea astă seară este numai improvizaţie. Acest stil s-a dezvoltat natural din felul în care improvizez.  Acum încerc să lucrez mai mult cu culori decât cu acorduri; lucrez cu zgomote şi  stări. Construiesc doar schelete pe care se poate interacţiona.

Ce factori ţi-au definit stilul, ce opţiuni?

O referinţă importantă ne duce iar înapoi la începutul anilor ’80.  În vremea aceea nu ascultam prea mult jazz.  Mă plictisisem cumva de trompetă şi cântam într-un fel foarte aspru.  Atunci i-am auzit pentru prima dată pe suflătorii duduk, suflătorii shakuhachi şi pe John Hassell, trompetistul. Toate astea au fost ca o revelaţia. Apoi am început să lucrez cu folcloristul norvegian despre care-ţi spuneam şi el mi-a povestit cum simte el lucrurile, astfel încât, la un moment dat, în loc să-mi ascund trompeta, am început să lucrez cu ea pornind de la aceste premise.  Nu voiam să sun ca un saxofon şi nu voiam să fac pe nebunul; ceea ce voiam era să-mi creez o voce.  Nu voiam să sun ca nimeni altcineva. Tehnica poate fi frumoasă, dar pentru mine era mai important să am o voce. O voce poate fi dulce, dar nu numai atât; ea poate exprima furie, nebunie, frustrare; poate fi tot ce vrei tu.  Mai târziu am auzit fluierele ney din Africa de Nord şi Asia Centrală şi sunetele din Armenia, din Bulgaria şi din România.  Toate, sunete foarte frumoase. Aceste sunete tradiţionale m-au influenţat mai mult decât jazz-ul. De asemenea, am început să-l ascult pe Brian Eno care mi s-a părut fascinant.

Ai lucrat în mod conştient la ton sau el s-a născut pe cale naturală?  Îmi amintesc cum Miles povestea într-un interviu  că, după ce întrerupsese şapte ani cântatul din cauza drogurilor, i-au mai trebuit încă vreo trei ca să-şi recapete tonul.

Sigur că poţi lucra la ton.  Hotărăşti cum vrei să sune şi te concentrezi pe acel ton folosind tehnica necesară.  Pentru mie este însă mai mult o chestiune organică. Există manageri care încearcă să te facă să suni ca unul sau ca altul, dar le spun mereu că nu e posibil. După cum spuneam, pentru mine tot procesul este mai degrabă o chestiune de a exprima ceva cu propria mea voce decât de a-mi construi una artificială. Există cineva care o face, şi e cunoscut, dar nu-ţi spun cine e (zâmbeşte).

Jazz-ul nordic s-a dezvoltat spectaculos, mai ales în ultimul deceniu, iar azi jazz-ul contemporan nu mai poate fi conceput fără această dimensiune.  Ai o explicaţie pentru acest fenomen?

Pot să speculez.  Ştii, noi muzicienii nordici formăm, de fapt, o comunitate mică, unde totul este transparent.  Ne angajăm în proiecte mici cu muzicieni tradiţionali, cu muzicieni clasici sau cu artişti de sunet.  Şi apoi avem o tradiţie foarte puternică, care nu are nimic de a face cu muzica americană.  Îmi place muzica americană, dar noi pornim de la premise diferite.  Americanii improvizează după swing şi după standarde sau după musical-uri din anii douăzeci.  Ceea ce e OK, doar că noi pornim de altundeva.  Nu ştiu cum se naşte muzica nordică şi de ce se dezvoltă în felul acesta, dar, cum spuneam, avem o  sinergie excelentă şi nu există concurenţă.  E o comunitate foarte deschisă, sau cel puţin eu o percep astfel.

Care este, după părerea ta, trăsătura caracteristică a jazz-ului nordic?

Muzicieni ca Jan Garbarek, Terje Rypdal sau Jon Christensen au renunţat la swing în piesele mai vădit jazzistice fără să fie conştienţi de aceasta, dar ei au fost primii care au dovedit că se poate.

Ca să fiu sinceră, eu personal, am cam obosit să tot aud că dacă o piesă nu are swing sau groove sau nu e cântat de instrumentişti de culoare, nu e jazz. Ce este jazz-ul pentru tine?   Tu îl vezi ca pe un termen restrictiv?

Jazz este totul de la Louis Armstrong la Cecil Taylor.  Acesta a fost un pas foarte mare, într-un fel. Pentru mine, în momentul în care încerci să-l pui într-o categorie, l-ai şi limitat. Cred că cei mai mulţi muzicieni ar vrea să fie altundeva.  Eu nu numesc muzica pe care o fac jazz; îi las pe alţii s-o judece.  Pentru mine jazz-ul are de a face cu interacţiunea şi cu improvizaţia, iar baza pe care improvizezi nu este atât de importantă atâta vreme cât e ancorată în real.  Jazz-ul  este pentru mine o platformă de pe care pot improviza.  Într-un fel, ceea ce facem noi este mai vechi şi mai “free” decât ceea ce fac americanii.

Eşti conştient de impactul pe care acest nucleu de muzicieni îl are asupra evoluţiei jazz-ului european?  Ai dori să comentezi asta?

Ca muzician mă gândesc uneori la acest lucru, dar nu-l văd prea clar. Văd de unde am început, văd că acum călătorim în toată lumea dând concerte şi mai văd că oamenilor le place, dar încerc să mă concentrez pe muzică.  Cred că întrebarea asta este mai degrabă pentru critici şi jurnalişti ca tine.

Modelele ritmice, procesarea instrumentelor şi tonurile lungi – procedee pe care tu le-ai influenţat şi dezvoltat în continuare -, dau performanţei o calitate hipnotică sau chiar rituală, care, de multe ori transportă publicul într-o stare vecină cu transa. Crezi că aceasta corespunde unei anumite dezvoltări intrinseci sau are şi o implicaţie de natură sociologică?

Ceea ce eu încerc să fac la fiecare concert este să creez o stare în care pur şi simplu să exişti, acolo şi atunci. Eu nu aş numi-o transă, ci mai degrabă flux.  Dar pe de altă parte, cred că ai dreptate, oamenii au nevoie de acel fluid energetic ca să scape de cotidian.  E ca şi cum ai contempla un obiect frumos, ca şi atunci când faci dragoste.  Te laşi să fii. Cred că este o situaţie de interacţiune, pe care oamenii ar trebui s-o trăiască mai des în zilele noastre.

Aceasta este o întrebare pe care o pregătisem pentru mai târziu, dar pentru că ai pomenit fluxul de energie, aş vrea sa te întreb ce se întâmplă atunci când închizi ochii şi în jurul tău e doar muzică iar tu eşti acolo, doar cu instrumentul tău.  La ce te gândeşti în acele momente? Este ceva ce se poate descrie?

Închid ochii ca sa nu mă las distras decât de sunet şi ca să mă pot concentra în totalitate la ceea ce fac, ca să curg cu fluidul, ca să găsesc drumul.  Eu aş spune că în acele moment nu gândesc deloc; este mai degrabă ca o stare de meditaţie, care te ajută să te centrezi.

Ai comunicare cu publicul?

Absolut! Atunci comunici cel mai bine.

Există diferenţe sesizabile de la public la public?

Da, există. Le poţi constata prin vibraţii, prin energia care se pune în mişcare. Este acelaşi lucru ca şi atunci când întâlneşti o persoană pentru prima dată. Simţi imediat dacă are o energie bună. Cântatul este un act organic; simţi imediat dacă vibraţiile sunt bune sau nu. Iar dacă ele sunt cu adevărat bune, momentul acela îţi rămâne în memorie pentru totdeauna.

Acum, când concertezi în lumea întreagă – tocmai vii de la Strasbourg, mâine pleci în Spania şi după aceea în Polonia  -, simţi vreo diferenţă în percepţie? Există regiuni pe care, prin comparaţie, le-ai defini drept “calde”?

Bineînţeles.  Apropos, turneul  în Polonia tocmai a fost anulat pentru că organizatorul a fugit cu toţi banii. Dar ca să revin la întrebarea ta, sigur că există diferenţe.  Şi să ştii că există multe regiuni calde pe hartă.  Tocmai îmi vine în minte un club din Praga numit Roxy, sau un club mic din Polonia şi cele mai multe cluburi în Germania. Nemţi, ca şi aici la Enjoy Jazz, sunt foarte receptivi la muzica noastră.

Germanii sunt un public deschis către toate genurile de muzică; asta cred că se datorează faptului că sunt un popor foarte muzical.

Adevărat. De asemenea publicul din ţările estice şi central europene e foarte deschis la muzica noastră. Tocmai am încheiat un turneu în Orientul Mijlociu. În Istanbul am cântat într-un club fantastic numit Babylon; o locaţie foarte pitorească.

De ce acele ţări şi nu altele?

Cred că motivul este că au fost oprimate un timp atât de îndelungat şi acum, când s-au deschis, sunt proaspete şi înfometate de lucruri noi.  În comparaţie cu New York sau Paris, unde există o tradiţie puternică şi unde oamenii, practic, au crescut cu jazz.

Anul trecut ai cântat la Festivalul de jazz de la Gărâna. Marius Giura, promotorul festivalului e un bun prieten de al meu.  Care a fost impresia ta?

Gărâna e fantastică. Un loc incredibil. Ne-a prins o furtună teribilă, dar întreaga atmosferă a fost magică. Au acolo un public foarte bun.  Te rog, salută-l pe Marius din partea mea.

Unde ai avut cel mai numeros public?  Cât de mare poate deveni un public de jazz?

Cred că cel mai numeros public l-am avut la un open air în Karlsruhe numit Das Fest. Acolo au fost vreo 60.000 de oameni.

Ştiu că faci şi muzică de film. În ce fel intervii când compui? Ilustrezi?

Ceea ce încerc de fiecare dată este să găsesc ceva care să învăluie sufletul personajului. Aş spune că mai degrabă amplific decât ilustrez.  Poţi să ilustrezi când ai un peisaj, dar când faci muzică adevărată încerci să pătrunzi în sufletul personajului.

Când e bun un film? Când îţi aminteşti muzica sau când nu ţi-o aminteşti?

Cred că atât filmul cât şi muzica sunt bune atunci când îţi aminteşti tema principală. Ai văzut Dancing with the Wolfs? Muzica nu a fost deloc reuşită. Ce-mi place sunt motive precum cel din Jaws sau temele lui Stanley Kubrik. Îţi aminteşti tema din Eyes Wide Shut? Sau tema aceea frumoasă din Deer Hunter?  Îmi place mult, de exemplu,  muzica lui Ennio Morricone sau a lui Goran Bregovic. Dacă stai să te gândeşti, în film există, din păcate, destul de rar teme care încearcă că amplifice sufletul.

Care sunt planurile şi proiectele tale în anul 2011?

Acum, că am împlinit cincizeci de ani, încerc să-mi păstrez sănătatea, să-mi îngrijesc corpul şi mintea, şi încerc să  petrec cât mai mult timp cu copiii mei. În prima jumătate a lui ianuarie am de gând să dezvolt câteva idei în studio şi să încep lucrul la un nou album care, dacă totul merge bine, va fi lansat în toamnă sau poate chiar la sfârşitul verii. Voi face muzica la două filme, unul dintre ele un proiect polonez, şi voi face, fireşte, şi câteva turnee.

Lucrezi singur în studio?

În parte singur, dar şi cu noul meu ghitarist, Stiam Westerhus.  Vom vedea ce iese. Rămân deschis.

Este chiar cuvântul cu care ai început acest  interviu.

_________________________________________

Foto: Alex Moldovan, Gărâna 2009