Inpestae – „Cold & Dead”

Încurajat de o exclamaţie mai puţin ortodoxă a lui m3shuggah – Trăiască underground-ul! – m-am gândit că ar fi timpul să mai izbesc câteva cuvinte pe o e-pagină albă despre ceva proiect magik care m-a luat pe nepregătite.

Am ascultat în ultima vreme câteva zeci de albume, mai noi sau mai vechi, din aria BM-ului (incluse aici toate subramurile posibile). Cu extrem de puţine excepţii, am şters albumul după 2-3 piese. Asta e tot ce puteţi?! Asta e tot ce mai poate da o scenă ca cea a BM-ului?!

Recunosc, nu etichete ca suicidal BM sau überdepresive BM m-au făcut să cad într-o stare de apatie aproape totală, ci mediocritatea în sine a albumelor care se împănoşau „întunecat” sub asemenea titulaturi demne de un produs Wal-Mart. Căci da, am avut senzaţia acră că BM devenise deja McBM.

Haemoth, francezul din spatele Inpeste, a reuşit să ma convingă, prin singurul său album publicat până acum, de cât de rău este să ai idei preconcepute. Raw BM? Hell yeah!

„Cold & Dead” durează doar 18 minute. 18 de nebunie sonoră în care sunetul devine coajă si plăgi purulente. 18 minute în care mintea ţi se sparge în cioburi. 18 minute în care nervii îţi devin corzi. 18 minute în care uiţi că a fost o vreme când scriai despre McBM.

Un album de doar 18 minute care, mult după ce s-a terminat, te face să rămâi mut.

P.S. Întregul album poate fi ascultat pe YT. Dacă îl doreşte cineva lossless + întregul booklet scanat, găseşte link pe Lanternativa.

Food: jocul cu beţele de sticlă

Nu sunt un ascultător înrăit al vreunui stil muzical. Nu sunt nici măcar un ascultător pasionat de muzică. În tot ceea ce ascult, prioritatea numărul 1 este sunetul. Aşadar, nu vă aşteptaţi să citiţi în recenziile mele istorii ale grupurilor / proiectelor respective sau comparaţii cu alte albume. În general astfel de chestiuni nu mă interesează, fiind pus uneori în postura de complete idiot în momentul în care sunt întrebat ce muzică ascult, ce grupuri îmi plac etc. Cele scrise mai sus se aplică şi în cazul Food – am două albume însă habar nu aveam, până foarte recent, cine formează acest grup.

I-am ascultat prima dată pe norvegieni acum câţiva ani buni, când am descărcat un album de-a lor de pe ceva sit rusesc: piesele nu aveau titluri, albumul nu avea nici o descriere. Ce conta… Ceea ce am putut asculta m-a înnebunnit*. Am aflat mai târziu că era vorba despre Organic & GM Food. Ceea ce puteţi însă citi mai jos nu se referă la acest album, ci la un altul, abia apărut la ECM (2163).

Când eram mic, bunicii mi-au făcut cadou un joc numit Marocco. Totul arăta ca un pachet de spaghetti: un mănunchi de beţe divers colorate, fiecare culoare valorând un anumit număr de puncte. Beţele se strâng în mănunchi şi li se dă drumul rapid. Beţele o să cadă unele peste altele. Ideea de bază era că fiecare jucator trebuia să ia un băţ pe rând, fără însă să le mişte pe celelalte aflate în proximitate, având voie să folosească, pentru a se ajuta, din beţele deja ridicate.

Mi-am adus aminte de acest jos ascultând ultimul Food: Quiet Inlet. Extrem de simplu în structură şi sunet, Quiet este o invitaţie la joc, un joc elegant în care piesele sunt reduse la forme esenţiale, aproape perfecte, palpabilul fiind dublat, şi nu înlocuit, de audibil. Fiecare notă poate fi ascultată în toată splendoarea sa, fiecare notă poate defini întreg albumul, fiecare notă poate fi extrasă din mănunchi uşor, atent, fără ca prin aceasta integritatea albumului să sufere cu ceva… Dimpotrivă, extragi, asculţi, atingi o notă / un instrument şi te bucuri, te scufunzi în complexitatea unui singur sunet… readus fiind la viaţă de un altul… cel de dedesubt, cel de deasupra… cine ştie, ce importanţă are?

Jucând Marocco o perioadă destul de îndelungată, ajunsesem la concluzia că marii maeştri în jocul-cu-beţe nu mai aveau nevoie de mănunchi pentru a juca. Totul se petrecea în mintea lor. Quiet Inlet mi-a confirmat că am avut dreptate.

* Aceasta şi din cauză că, odată cu albumul, luasem şi ceva virus foarte cute care, din când în când, îmi oferea binecunoscuta privelişte a ecranului albastru din Windows, textul fiind înlocuit cu rugăciunea Tatăl nostru. În rusă.

„N-am nimic de spus, şi o spun cu glas tare” Meditaţie la picioarele minimalismului: Cage si Perrot

Untitled-1Am fost rugat să scriu o recenzie, încă una, pe MM. Aşadar, m-am pus imediat pe treabă. Timpul era de partea mea: aveam în faţă aproape o săptămână întreagă pentru a mă hotărâ asupra temei şi pentru a scrie textul. După 2 zile, nu aveam scris nimic. După 3, nici atât. Mi se părea că ştiam despre ce vreau să scriu, însă nu ştiam cum. Începeam să intru în panică, conştient din ce în ce mai mult de faptul că termenul limită mă va găsi în aceeaşi situaţie. Deadline-ul, oferit cu atâta mărinimie de unul dintre cei doi cenzori principali (Alex), ameninţa să se transforme într-o Iron Maiden cât se poate de reală. Aşadar, mi-am impus să fiu calm, lucid şi sistematic. Ştiam că cea mai bună metodă pentru a ieşi dintr-un asemenea impas publicistico-existenţial era identificarea atentă a cauzelor care mă ţin blocat!

De obicei, răspunsul la cele mai dificile întrebări se găseşte chiar la „locul crimei”. Aşadar, intru pe Muzika Magika să aflu răspunsuri. Ajuns aici, privirea mi-a căzut pe Etichete. Subit, un Eureka m-a lovit cu putere: dintre toate etichetele ce definesc  varietatea sonoră a albumelor deja prezentate cea mai erectă era minimalism.

Asadar, m-am hotărât să scriu despre ceea ce place, despre ceea ce vor oamenii sa audă: despre minimalism. Şi nu în general, ci despre un artist anume: John Cage şi Romain Perrot (mai cunoscut sub numele său de scenă: Vomir). Nu sunt doi, cumva?! Nu chiar, căci Cage si Perrot îşi definesc existenţa artistică prin faptul că sunt contrariul absolut al celuilalt, ei suprapunându-se însă perfect pe teritoriul comun al lipsei totale de variaţie sau dinamică sonoră.  Între 4’33” for piano al lui Cage si un (oricare) Untitled a lui Perrot nu există nici o diferenţă: amândoi prezintă, metaforic, tăcerea şi sunetul în cea mai pură formă posibilă, inexistentă  în lumea reală. Sunetul pur şi tăcerea pură sunt concepte mai degrabă filosofico-religioase decît realităţi organice. De aceea curentul minimalist (cu toate variaţiunile sale) este unul spiritual şi / dar, în acelaşi timp, unul profund intelectual. Dacă veţi avea curiozitatea de a asculta sau citi interviuri cu marii maeştri ai minimalismului repetitiv (Terry Riley, John Cage sau Philip Glass) veţi rămâne surprinşi de cât de multe trimiteri la „realităţile“ religioase (nu neapărat creştine) puteţi  identifica şi, în acelaşi timp, cât de raţionale sunt cosiderate, de către ei înşişi, a fi compoziţiile lor.

Dar să revenim la cei doi artişti şi la cele două opere menţionate. Ascultându-le, suntem puşi în faţa unui sunet egal cu el însuşi, teoretic pur, sau a unei linişti, teoretic, totale. Asistăm la nimic altceva decât la extinderea / desfăşurarea unei singure clipe pe un anumit segment de timp – mai scurt sau mai lung – unde clipa este cea mai simplă entitate temporală, ea fiind compusă (aşa cum atomul este compus) din tacere + sunet. Muzica tinde să se transforme astfel dintr-o artă temporală într-una spaţială. Dacă compozitorii occidentali de factură clasică obişnuiau, fără excepţie, să-şi prezinte operele prin schimbarea continuă a formei muzicale, compozitorii minimalişti-repetitivi pun în faţa ascultătorilor posibilitatea de a experimenta schimbarea fără ca ei înşişi să schimbe ceva. Ascultătorul glisează, extatic, spre un statut dublu asumat de compozitor şi interpret-hermeneut, el preluând materialul „brut“ oferit şi prelucrându-l / interpretându-l la infinit, de este posibil. Nu va şti niciodată unde se termină liniştea şi unde începe sunetul. Unde se termină sunetul şi unde începe el însuşi, ascultătorul, să se definească ca atare. Diferenţa dintre „a asculta“ şi „a auzi“ devine imperceptibilă. Deoarece sunetul poate oferi experienţa liniştii, iar liniştea nu (mai) este doar echivalentul relaxării psiho-somatice, ci şi al presiunii sufocante, al unei apăsări întunecate, secvenţiale.

Evident, acestea sunt interpretari personale. Cage oferă cel puţin o alta – şi mă refer la 4’33’’. Perrot, la fel: HNW-ul (harsh noise wall) este un tip de nihilism sonor, o imersie totală în sunetul pur, într-un sunet fără un „dincolo“, un sunet static, imobil, ce nu trimite către ceva, acest lucru fiind simbolizat şi de faptul că la toate apariţiile sale publice, artistul poartă pe cap un sac din plastic (de aici sufocantul de mai sus), el rămânând absolut nemişcat – culcat sau în picioare – şi tăcut pe toată durata „concertului“.

Cage si Perrot sunt (poate) cele mai extreme cazuri din peisajul atât de complex al curentului minimalist. Sunt cele două margini ale spectrului, cei care au definit şi încă definesc muzica contemporană experimentală, ei reprezentând, după părerea mea, două referinţe obligatorii pentru toţi cei interesaţi nu doar în minimalismul american, ci şi în stiluri ca ambient, dark, drone, noise sau HNW.

Întorcându-mă de unde am plecat, aş putea spune că eticheta minimalism, care încă îşi păstrează statutul privilegiat, poate deveni cu uşurinţă o echivalenţă a obsesiei. Pentru că, în fond, lumea – sonoră sau nu – a curentului minimalist pune pe cel interesat în faţa eternei dilemei augustiniene: ştiu atât de bine ce reprezintă / este acest stil, însă dacă îmi veţi cere să-l explic, mie sau altora, nu voi reuşi să o fac. Evidenţa o aveţi mai sus.

Închei această prezentare-meditaţie parafrazându-l pe marele Olivier Messiaen, care spunea:

Generally modern music is aggresive, highly intellectual, very interesting, gripping, but it isn’t pretty

P.S. Ah, recenzia… Îmi cer scuze, am uitat de dânsa. Poate data viitoare.

Un video cu Vomir:

Un video cu 4’33’’:

Swod – pur şi simplu, acum

sekundenÎn general, recenziile oficiale tind să aibă titluri pompoase, care să ”sune” bine. Motivele sunt diverse însă ele tind să se restrângă in jurul unui discurs de marketing: prezentăm albumul bine – îl vindem bine. Nu există nume de formaţie care să nu poată fi prezentat, nu există nume de artist care să nu poată fi caracterizat, nu există stil care să nu poată fi catalogat. Identificarea minuţioasă a influenţelor dintr-un anumit album este întotdeauna mântuitoare căci, de multe ori, nefiind în stare să numim prezentul, ne refugiem in trecuturi comune ce nu definesc decât parţial ceea ce auzim, trăim în momentul numit acum. Iar a eşua în definirea acum-ului înseamnă a păşi într-o lume nesigură, ciudată, aproape necunoscută.

Având în vedere gândurile răzleţe de mai sus, am ales să vă prezint proiectul Swod pur si simplu, aşa cum este el doar în momentul în care se ascultă, doar în acum-ul său cel mai intim: pian şi pizzicato electronic, îngheţ şi patinaj (uneori) artistic, decadenţă fin-de-siècle cu răbufniri în ritm de gheizer, voci pierdute, răzleţe, ce se aud de după colţuri, ploi ce vin de jos şi urcă`n sus, umbre de urme şi urme de umbre. Ştiţi, Swod ne aduce aminte de multe lucruri. Şi aş dori să vă spun doar unul dintre ele, unul care m-a izbit în timp ce ascultam Sekunden (2007): în infima perioadă dintre două sunete, se află la fel de multă muzică şi tăcere ca în toate compoziţiile perioadei clasice luate împreună. Ştiu, sună absurd, dar nu este…

Sfatul meu, dacă îmi pot permite aşa ceva, este să ascultaţi Swod (nu au editat ”decât” două albume) cu ochii închişi, întinşi pe podea în camera Dumneavoastră şi, conştienţi de acum-ul clipei, să vă lăsaţi să alunecaţi. Unde? O să vedeţi! 🙂