Dancing with The Boss. Cronică sentimentală

by Adriana Cârcu

Cândva în septembrie prind cu coada ochiului din mersul maşinii un colţ de afiş, o frântură de nume.  Mă întreb dacă am văzut bine, apoi uit o vreme de toată întâmplarea.  Câteva zile mai târziu intru pe web ca să aflu că nu mă înşelasem: concertul este deja vândut, bilete se mai găsesc doar la licitaţie.  Licitez imediat la un preţ pe care nu vreau să mi-l amintesc.  Jubilez.  Anticipez.  Pe doi decembrie am bilet la concertul lui Bruce Springsteen în Mannheim.

Comand pe Amazon ultimul album, Magic.  Când îl primesc răsfoiesc broşura cu portrete în sepia, apoi îl ascult cu senzaţia că l-am mai auzit.  După cum îmi stă în obicei, fac a doua audiţie cu broşura în mână urmărind textul.  Sentimentul iniţial se confirmă: albumul are o notă gravă, este scris sub semnul războiului american şi sub semnul trecerii timpului.

În lunile care vin, care trec, îmi amintesc din când în când de concert cu o mică tresărire de bucurie.  The Boss este unul dintre puţinii, pe care mai vreau să-i văd din apropiere; şi tocmai din acest motiv: pentru că este o persoană reală.  De-a lungul timpului, Bruce Springsteen a devenit parte din universul meu muzical.  Urmărindu-l în concerte şi în interviuri filmate am senzaţia că-l cunosc dintotdeauna,  aşa cum cunoşti o rudă apropiată sau un prieten vechi.  Muzica are darul minunat de a fixa în timp şi de a readuce în memorie momente din viaţă, de cele mai multe ori plăcute.  Ştiu şi azi cu exactitate ce făceam când am auzit Born in the USA, sau I’m on Fire sau The Streets of Philadephia, ştiu cât era de cald afară şi cu ce eram îmbrăcată.

Văd din nou pe DVD concertul legendar din Barcelona şi sunt, din nou, uluită de felul în care energizează publicul până la frenezie şi de felul în care tot el îl aduce la linişte totală (într-un concert rock!) cu  gesturi domoale de parcă ar culca un copil.  Îl auzi plângându-se în glumă că proprii lui copii nu prea sunt impresionaţi de muzica lui şi cumva empatizezi.  Aud că unul dintre preşedinţi, cred că Reagan, i-a oferit o grămadă de bani pentru dreptul de a folosi Born in the USA ca imn în campania electorală şi el a spus doar, “No, Mister, thanks.”  The Boss face concerte de binefacere pentru Amnesty International, The Boss protestează împotriva energiei atomice, The Boss se angajează pentru copiii înfometaţi ai lumii.  Cu timpul începi să-l iubeşti pe tipul acesta.

Şi apoi, vocea.  Forţa, onestitatea, căldura, asprimea şi energia electrizantă te transpun de fiecare dată într-o stare de transă conştientă.  Pare contradictoriu, dar este exact ceea ce se întâmplă: te laşi dus, dar eşti aici, îl urmezi şi totuşi rămâi locului, treaz şi alert.  Vocea lui Bruce Springsteen are puterea să te apropie şi apoi să-ţi impună o distanţă care-ţi măreşte receptivitatea.

Ajung la sala de spectacol după o oră de aşteptat în maşină, la o coadă care se sfârşeşte pe Autobahn, timp în care citesc plăcuţele de înmatriculare ale maşinilor din jur cu un fel de bucurie solidară; unii vin de la Berlin, alţii de la Amsterdam, unii din Elveţia, unii de la Praga.  E frig şi plouă tăios.  În  timp ce fug spre arena luminată, mă gândesc: Bruce Springsteen este acum în clădirea asta.  După controlul de rigoare intru în arenă cu un sentiment plăcut de apartenenţă, pe care îl încerc de fiecare data când merg la un concert; sentimentul de a împărtăşi o afinitate cu zeci de mii de oameni, acum, aici.  Ca de obicei sunt curioasă să văd cărei categorii de public mă încadrez.  Greu de spus.  Deşi balanţa înclină uşor spre vechea generaţie hippie, toate generaţiile sunt bine reprezentate – câteodată chiar şi din aceeaşi familie -, toate straturile, toate orientările.  Lumea vorbeşte, bea bere, aşteaptă.  O aşteptare plăcută, fraternă.  Mulţi poartă tricouri cumpărate cu ocazia altor turnee, pe multe pancarte sunt desenate inimi.  În faţa scenei se înghesuie în grup compact cei care au înnoptat în frig sub copertina arenei.  Conform principiului democratic aplicat la fiecare concert cu Bruce Springsteen, ei şi-au câştigat dreptul de a-l vede cu ochiul liber, de a-l atinge, poate.  Se face întuneric şi pe scena strălucitoare începe să se învârtă un carusel.  Muzică de flaşnetă.  Joc de lumini.  Reflectoarele caută.  The E-Street Band, intră pe scenă printr-o uşă aflată fundal.  Ca de obicei nu văd bine şi-mi forţez ochii ca să fixez pe retină fiecare amănunt.  Caut cu febrilitate.  După o scurtă confuzie desluşesc silueta inconfundabilă puţin spre dreapta scenei.  În acelaşi moment pe plasme imense apare într-un flash chipul lui Bruce Springsteen.  Îl privesc şi mă gândesc că este unul dintre norocoşii căruia trecerea timpului i-a înnobilat trăsăturile şi i-a amplificat aura de energie.  Bruce vorbeşte în germană iar eu ca altă dată, demult, când pe scena unui teatru din Praga urca Pavarotti, mă trezesc cu obrajii uzi.  Cel puţin de data asta nu stă lângă mine nici o americancă care să strige în gura mare, „But you’re crying!“.

Concertul începe cu Radio Nowhere, prima piesă de pe MAGIC, care explodează electrizant.  Urmează două ore şi jumătate de rock solid, direct, cinstit; balade vibrante, imnuri cântate pe douăzeci de mii de voci.  Muzica, fără a forţa nivelul decibelilor, primeşte o intensitate materială, se desface ca o urzeală translucidă de ritm şi armonie, care cuprinde muzicieni şi public deopotrivă.  În ea e rigurozitate şi romantism, abandon şi control, forţă şi nostalgie.  Bruce Springsteen, cu picioarele bine înfipte în mijlocul scenei, patriarh şi rebel, boss şi clovn, te face să percepi emanaţia magnetică a personalităţii sale; acel sentiment ameţitor al dăruirii complete. The magic is happening.  Sunt convinsă că privirea lui m-a identificat în public şi că acum cântă doar pentru mine.  La Rising sar în picioare şi dansez, cânt, ridic şi cobor mâinile la comandă, aplaud până mă dor mâinile şi mă domolesc când The Boss duce degetul la buze şi, cu gestul acela atât de caracteristic, îmi face semn să tac pentru că urmează să cânte o baladă.

După ultimul acord văd cum toţi lasă instrumentele şi părăsesc scena; am nevoie de câteva secunde ca să mă dumiresc că este semnalul de încheiere, dar îmi amintesc cu bucurie că bis-urile la Bruce Springsteen sunt lungi, la fel cum, după acelaşi ritual vechi, el scrie titlurile pe o foaie înainte de fiecare concert.  Trupa se întoarce pe scenă; după încă o jumătate de oră Bruce ne linişteşte cu Santa Claus is Coming to Town şi ne trimite acasă pe American Land.

Concertul s-a sfârşit.

Ies fără tragere de inimă din sală şi, cu gândul dus, în loc de Heidelberg o iau spre Mannheim Zentrum.  Nu contează, am timp, mă gândesc, în timp ce privesc de pe Autobahn clădirea circulară încă luminată.  Ceea ce contează este că de acum înainte voi putea spune: I have danced with The Boss.

Mannheim, 2 decembrie, 2007

articol apărut şi în revista Orizont

Leonard Cohen – Cântecul de la capătul drumului

By Adriana Cârcu

Prin martie aflu că Leonard Cohen va face un turneu mondial.  De necrezut.  De nesperat.  În Germania sunt planificate două concerte, unul la Berlin şi unul undeva pe graniţa cu Elveţia.  Biletele se vând la un preţ exorbitant.  Încerc să primesc o acreditare de presă.  Nu reuşesc. Fac un calcul logistic. Ezit o vreme şi renunţ.  Ideea nu-mi dă pace.  Continui să urmăresc turneul pe web. Fac un nou calcul, studiez variante şi mă hotărăsc să merg la concertul din Amsterdam pe 12 iulie.  Începe vânătoarea de bilete.

După ce am reuşit să-mi asigur un bilet de pe piaţa neagră la un preţ pe care n-am să-l divulg nimănui, după spaima trasă acum câteva zile când am auzit că Leonard Cohen s-ar fi îmbolnăvit, după cele opt ore petrecute în cinci trenuri toate deviate din cauza unei catastrofe feroviare în zona Köln-ului – timp în care la Emmerich pe graniţa cu Olanda, cu cinci minute înainte de anunţarea unui tren special, lacrimile mele au ţâşnit ca dintr-un izvor când am aflat că prima conexiune posibilă mă va aduce la Amsterdam exact la 20:50 – după ce am lăsat bagajele la hotel şi, fără să mai intru în cameră, am sărit într-un taxi, iată-mă în Westerpark, în inima Amsterdamului, îmbrăcată doar cu o jachetă de vară pe o temperatură de 15 grade, aşteptând să înceapă concertul împreună cu alţi 18 mii de incurabili.  Foamea am uitat-o, mi-e cam sete, dar nu mă mişc din loc; sunt chiar în mijlocul parcului şi nu vreau să-mi pierd locul.  Ca de obicei mă uit în jur şi ce văd nu mă surprinde; mai toţi spectatorii cam de vârsta mea, mai toţi cu un aer uşor intelectual, uşor nostalgic.  Aud vorbindu-se engleză, germană, olandeză şi sârbă.  Aud frânturi de conversaţie despre Janis Joplin, despre Nico, despre Mount Baldy şi despre ploaia care planează iminent asupra noastră.  Cineva spune că textele lui Cohen sunt pline de ploaie şi mă trezesc şi eu spunând “His whole life is full of rain”.  Tipul din stânga mea mă aprobă cu vehemenţă.  Un vânt tăios ne apropie şi mai mult.

La 19:35 scena se luminează şi instrumentişti, toţi purtând pălării, îşi iau locurile.  Vocalistele din background împreună cu Sharon Robinson încep refrenul de la Dance Me Through the End of Love.  Leonard Cohen intră pe scenă de parcă s-ar fi aflat întâmplător prin apropiere, se apropie de microfon, pune mâinile căuş ca şi cum ar feri o flacără şi începe să cânte.  Preţ de aproape trei ore va derula cu farmec şi discreţie filmul amintirilor sale şi pe cel al amintirilor noastre.

Vocea lui adânc şoptită e dorul însuşi.

Aplauzele sunt măsurate pentru că publicul preferă să audă bine, să-l perceapă şi să cânte într-o celebrare calmă în ton minor, care va deveni de fapt marca acestui spectacol.   Elegant, uşor adus de spate, ţinuta lui dă o combinaţie subtilă de rafinament şi umilinţă.  E îmbrăcat în costum, poartă pălărie – pe care o va ţine în dreptul inimii ori ce câte ori va prezenta un membru al formaţiei sau va mulţumi pentru aplauze înclinându-se, – şi un zâmbet seducător, cumva sfios, cumva ironic, care nu-l va părăsi toată seara.  Ne spune, „Vă mulţumesc pentru că aţi aşteptat atâta timp în frig.  Suntem cu toţii onoraţi că vă aflaţi aici.” După Ain’t No Cure for Love Leonard Cohen cântă Bird On The Wire într-un registru nou, mai ferm, mai împăcat.  Acum pare mai acasă în propria-i viaţă, decât demult în tinereţe când interviurile îl redau timid şi cumva stânjenit, suferind acut de însingurarea poetului.  Everybody Knows urmează In My Secret Life. Cânt şi eu – sau mai degrabă o incantaţie –  Hey That’s No Way to Say Goodbye, având grijă să nu-mi deranjez vecinii.  Leonard Cohen cântă Susanne la ghitară, aşa cum a cânta acest cântec întotdeauna; după I’m Your Man poetul adaugă cu un zâmbet, “Here is the man and he is still working for your smile”.  Prima parte se încheie cu Anthem.

În pauză începe să plouă mărunt.  Îmi acopăr capul cu mâinile şi încerc să mă înghesui în vecina din dreapta care a deschis o umbrelă.  Cineva îmi oferă o duşcă de whisky dintr-o ploscă plată de metal.  O ajut pe fata blondă din faţa mea să-şi îmbrace pelerina din plastic transparent şi ea mă invită sub o aripă.

La începutul părţii a două, în timp ce, la îndemnul lui, “the supreme Webb sisters” continuă să cânte refrenul de laTower of Song pe voci îngereşti, Leonard Cohen, după ce le priveşte o vreme admirativ, ne rezumă istoria căutărilor sale, “Am descătuşat misterele; am pus întrebările, am studiat complexităţile şi în această seară am avut o revelaţie. Acuma ştiu răspunsul. Răspunsul este: Do ram dam dam/De do ram dam”*. Ploaia se opreşte la The Gipsy’s Wife, iar pe Boogie Street norii încep să se împrăştie.  La apus apare o fantă de-a lungul căreia navighează pâlcuri de zdrenţe violete.  Cerul se deschide luminos în timp ce cântăm cu toţii Hallelujah.  La sfârşitul cântecului poetul ne priveşte şi spune  „You are all covered with sunshine”.  Pe ecranele ce încadrează scena străluceşte o mare aurie de capete. PeTake This Waltz ne legănăm cu toţii ca un lan sub vântul fierbinte al Andaluziei. Cineva mă ia de braţ. Acum este chiar cald.

Poetul se înclină cu respect şi, prezentând în cuvinte pline de admiraţie fiecare membru al formaţie, îşi ia rămas bun.  Va mai cânta alte şapte cântece cu aceeaşi energie măsurată, câteodată întorcându-se de la jumătatea drumului spre culise, câteodată revenind pe scenă în pas sprinten.  Mă încearcă un fel de mândrie că într-o seară friguroasă ca aceasta Leonard Cohen se simte bine la un concert în mijlocul unui turneu cu siguranţă extenuant.  Cântăm cu toţiiSisters of Mercy şi If It Be Your Will.  După Closing Time şi I Tried to Leave You bardul încheie seara cu jurământul de fidelitate a lui Ruth în versiunea muzicianului de country George Morgan:

Încotro vei merge tu voi merge şi eu,

Unde vei locui tu voi locui şi eu

Poporul tău va fi poporul meu,

Încotro vei merge tu voi merge şi eu. **

Luminile s-au stins.  În timp ce mă îndrept spre ieşire constat că s-a făcut foarte frig; de fapt tremur din adâncuri.  E destul de întuneric.  Calc într-o băltoacă.  Deşi impresiile mele au nevoie de timp, ştiu de pe acum că acest spectacol nu seamănă cu nimic din ce am trăit vreodată.

Cântecul împăcat al acceptării. Dansul de dincolo de noapte.

Mă îndrept spre un grup de tineri şi-i rog să-mi spună cum pot ajunge cât mai repede la Rembrandt Plein.  O fată îmi spune, “It is quite a journey”.

Îi răspund în gând, “You bet it is”.

_____________________

* I  have unraveled the mysteries,

I have asked the questions,

I have studied the complexities.

Here, tonight I had a revelation

And now I know the answer.

The answer is: Do ram dam dam/De do ram dam

** Whither Thou goest I will go
Wherever Thou lodgest I will lodge
Thy people shall be my people
Whither Thou goest I will go

Amsterdam, 13 iulie 2008

articol apărut şi în revista Orizont

BLUEGRASS RESOLUTION @ CLUB MIDI

Primul party conceptual din Cluj şi jam-session cu DJ Vasile, DJ Matze si multi altii! Petrecere nebună în club Midi cu DJ Vasile, DJ Matze cu Rolf (Pericol), DJ Mentha cu trupa Karibe-Balkanika, DJ Saynar şi VJ Jump

Collapsed Blue Transition (proiect artistic pe zona de visuals)

O noapte întreagă de proiecte nonconformiste electro, grafică live, mixaje năucitoare şi jam-session!

 

Suport: 15 lei, cu Studcard 12 lei

Când:
Thursday at 11:00pm – February 4 at 5:00am

Unde: Cluj-Napoca, Club Midi 

Str. Berariei nr. 3

Amy Winehouse, zeiţa vulnerabilă

By Adriana Cârcu


Intră pe scenă şi niciodată nu poţi să ştii ce se va întâmpla în momentul următor.  O să se lovească iar cu microfonul, pentru că nu-şi aminteşte textul, o să se împiedice pe tocurile înalte, făcându-te să-ţi ţii respiraţia, sau o să privească doar în jur nedumerită, tragând de panglica roşie care-i domoleşte claia de păr; după care o să spună, thank you, o să se întoarcă şi o să plece din nou?

Felul copilăresc în care se mişcă te face să vrei s-o protejezi. Să-i spui, „mănâncă ceva, fătucă“; îţi vine să sari în picioare şi s-o sprijini sau să întorci capul şi să strângi din ochi, pentru că nu poţi s-o vezi atât de fragilă şi totuşi atât de fermă în hotărârea de a se autonimici.

Şi apoi începe să cânte. Vocea ei se revarsă precum o forţă a naturii, lărgindu-ţi aria de percepţie şi rupând barierele convenţiilor muzicale. Este una dintre acele voci care accesează instantaneu teritoriul intim al emoţiilor, ajungând în cele mai tăinuite colţuri, cele mai nabänuite cotloanele.

La început nu vrei să crezi că această voce adâncă şi bogată, tandră şi tăioasă ca o vorbă cu două înţelesuri, izvorăşte din silueta micuţă aflată în mijlocul scenei. Împletirea naturală de nuanţe şi modulări te duce cu gândul la romanţe uitate, la blues-uri vechi şi, cumva, la Billie Holiday. O priveşti, o asculţi şi, la un moment dat, începi să înţelegi.

Percepi ardoarea pe care o pune în fiecare moment de viaţă; foamea de “acum”, intuieşti disperarea visătorului, recunoşti mânia rebelului. O asculţi, o priveşti şi, resemnat, continui să asişti la prăvala îngerului.

De fapt, Amy Winehouse face doar ceea ce un artist a făcut dintotdeauna: te uluieşte şi te infricoşează, te îngrijorează şi te face să visezi, te scandalizează şi te consolează – îţi eliberează spiritul.

Nu o pierdeţi – nu se ştie cât timp mai e aici.

VASKI @ Cluj

S.I.L.F Hunters şi Gambrinus Pub au plăcerea de a vă prezenta un party de excepţie cu Vaski, cunoscutul producător de dubstep din Minneapolis, Minnesota, Statele Unite, de la labelul lui Excision, Rottun Records.
Vă asteptăm pentru cel mai masiv eveniment dubstep din Cluj-Napoca de până acum.

Duminică, 23 ianuarie, 2011
Locaţia: GAMBRINUS PUB, str. Piaţa Unirii, nr. 25 (lângă Millennium Bank şi Flowers Tea House, în gang, aceeaşi intrare ca şi Dot Club), CLUJ NAPOCA
Orele: 21:00
Suport: 15 lei până la ora 23:00 / 20 lei după ora 23:00

mai mult info:
http://www.vaskimusic.com/
http://www.myspace.com/vaski
http://www.facebook.com/vaskimusic

Nils Petter Molvaer – Culori, zgomote şi stări. Interviu de Adriana Cârcu

Trompetistul  şi compozitorul norvegian Nils Petter Molvaer este unul dintre principalii exponenţi ai Jazz-ului Nordic, o ramificaţie geografică ce şi-a dobândit, mai ales în ultimul deceniu, statutul de gen în sine. Stilul lui îmbină elemente instrumentale tradiţionale cu tehnica electronică într-o fuziune cu o amprentă ritmică specifică şi cu un pronunţat caracter meditativ. Interviul de  mai jos a fost realizat în luna noiembrie la Mannheim cu ocazia festivalului Enjoy Jazz. Varianta engleză a interviului a apărut în revista de specialitate All About Jazz, iar o parte din cea română, în revista Orizont.

Ajung la Die Alte Feuerwache exact la patru jumate, când e programată şi proba de sunet. În timp ce mă îndrept spre backstage, printr-o uşă din hol prind cu coada ochiului luminile roşietice ale unei cafenele.  Managerul lui Nils îmi spune că am 25 de minute – atât şi nimic mai mult -, după care mă întreabă dacă nu vreau să-l aştept mai bine în cafenea. Ba vreau.  Intru şi caut din ochi un loc mai liniştit. E zgomot. Mă aşez într-un colţ, comand apă cu lamâie, îmi pun reportofonul  pe pauză şi mă pregătesc pentru chinurile aşteptării.

Înainte să mă dumiresc, Nils Petter Molvaer intră în cafenea şi se îndreaptă zâmbind spre masa mea. Ne dăm mâna şi eu am deja certitudinea că vom face un interviu bun. Mă prezint scurt şi intrăm direct în miez. După timpul pe care şi-l ia ca să reflecteze la câte o întrebare, deduc că nu i-a mai fost pusă şi mă bucur. Sărim de la un subiect la altul, ne întregim reciproc câte un gând şi, uneori, vorbim amândoi deodată.   La sfârşit, când îl întreb dacă vrea să vadă transcriptul interviului, îmi răspunde cu acelaşi zâmbet: Nu e nevoie, am încredere în tine.  Ne dăm iar mâna (de două ori, ca sa fie sigur) şi Nils Petter Molvaer pleacă la proba de sunet. Mă uit la ceas – interviul a durat 50 de minute.

Adriana: Nils Petter, cum ai defini într-un singur cuvânt muzica pe care o faci?

Nils Petter: Trebuie să-ţi mărturisesc că este un cuvânt pe care-l caut de vreo cincisprezece ani. Aş defini-o drept deschisă.

În mai multe cuvinte?

Într-o frază aş defini-o drept energia degajată de tensiunea dintre contraste.

Trebuie să fi existat un moment în evoluţia ta, când ai ştiut că eşti muzician şi că-ţi vei urma drumul. Poţi identifica acel moment?

Mi-l amintesc chiar foarte bine. Aveam vreo 16 ai şi lucram ca zidar la construcţia unui bazin de înot când, din senin, i-am spus colegului meu că eu voi deveni muzician. A fost ca o revelaţie.  La ora aceea luasem nişte ore de muzică şi cântam deja într-o trupă.  Curând după aceea m-am înscris la o şcoală de muzică unde am întâlnit muzicieni foarte buni. Mai târziu, când am vrut să dau admitere la conservatorul de la Trondheim, nu am fost admis pentru că nu aveam bacalaureatul.  Urma să frecventez cursurile doar ca auditor, dar nu m-am prea ţinut de treabă şi peste încă vreo doi ani am plecat la Oslo.  Acolo lucrurile au început să se întâmple foarte repede. La scurt timp s-a format grupul Masqualero şi din momentul acela am început să trăiesc din muzică.

Când ai început să compui?

Am început destul de devreme.  Când eram cu trupa de la şcoală scriam deja acordurile pentru muzicieni iar la Masqualero am început să compun de-a binelea.  Prima piesă s-a numit Remembrance, iar pentru al doilea album am scris deja lucruri care, într-un fel, au condus la ceea ce fac azi. Apoi s-a întâmplat un lucru straniu.  Sidsel Endresen, care este o bună prietenă de a mea, mi-a adus o casetă cu muzică făcută la computer, pe care i-o văzusem prin anii ’80 – am început să fac muzică electronică foarte devreme. Pentru că ea nu folosise temele de pe caseta aceea, le-am dezvoltat şi ele au devenit primul meu album, Khmer. Tot la vremea aceea am început să fac şi muzică de balet.

Poţi urmări aici un fir evolutiv?

Pentru mine personal a fost foarte semnificativă munca cu un interpret de muzică tradiţională norvegiană, care acum are aproape 80 de ani. Mi-au plăcut întotdeauna ritmul şi the grooves, apoi a urmat o vreme când am început să umblu prin cluburi şi să lucrez cu DJ’s. La un moment dat am vrut să îmbin toate aceste influenţe şi am căutat o formă care să le încorporeze, iar rezultatul a fost Khmer. Dacă te uiţi la referinţe ai să vezi că, la vremea aceea, eu şi cu Bugge Wesseltoft făceam cam acelaşi lucru, fiecare în parte. Apoi, pe la sfârşitul anilor ’80, am făcut o trupă împreună, cu el şi cu Audun Kleive şi Bjørn Kjellemyr la secţia ritmică.

Şi  azi?

Felul  în care lucrez azi cu trupa este mult mai deschis. Ce vei vedea astă seară este numai improvizaţie. Acest stil s-a dezvoltat natural din felul în care improvizez.  Acum încerc să lucrez mai mult cu culori decât cu acorduri; lucrez cu zgomote şi  stări. Construiesc doar schelete pe care se poate interacţiona.

Ce factori ţi-au definit stilul, ce opţiuni?

O referinţă importantă ne duce iar înapoi la începutul anilor ’80.  În vremea aceea nu ascultam prea mult jazz.  Mă plictisisem cumva de trompetă şi cântam într-un fel foarte aspru.  Atunci i-am auzit pentru prima dată pe suflătorii duduk, suflătorii shakuhachi şi pe John Hassell, trompetistul. Toate astea au fost ca o revelaţia. Apoi am început să lucrez cu folcloristul norvegian despre care-ţi spuneam şi el mi-a povestit cum simte el lucrurile, astfel încât, la un moment dat, în loc să-mi ascund trompeta, am început să lucrez cu ea pornind de la aceste premise.  Nu voiam să sun ca un saxofon şi nu voiam să fac pe nebunul; ceea ce voiam era să-mi creez o voce.  Nu voiam să sun ca nimeni altcineva. Tehnica poate fi frumoasă, dar pentru mine era mai important să am o voce. O voce poate fi dulce, dar nu numai atât; ea poate exprima furie, nebunie, frustrare; poate fi tot ce vrei tu.  Mai târziu am auzit fluierele ney din Africa de Nord şi Asia Centrală şi sunetele din Armenia, din Bulgaria şi din România.  Toate, sunete foarte frumoase. Aceste sunete tradiţionale m-au influenţat mai mult decât jazz-ul. De asemenea, am început să-l ascult pe Brian Eno care mi s-a părut fascinant.

Ai lucrat în mod conştient la ton sau el s-a născut pe cale naturală?  Îmi amintesc cum Miles povestea într-un interviu  că, după ce întrerupsese şapte ani cântatul din cauza drogurilor, i-au mai trebuit încă vreo trei ca să-şi recapete tonul.

Sigur că poţi lucra la ton.  Hotărăşti cum vrei să sune şi te concentrezi pe acel ton folosind tehnica necesară.  Pentru mie este însă mai mult o chestiune organică. Există manageri care încearcă să te facă să suni ca unul sau ca altul, dar le spun mereu că nu e posibil. După cum spuneam, pentru mine tot procesul este mai degrabă o chestiune de a exprima ceva cu propria mea voce decât de a-mi construi una artificială. Există cineva care o face, şi e cunoscut, dar nu-ţi spun cine e (zâmbeşte).

Jazz-ul nordic s-a dezvoltat spectaculos, mai ales în ultimul deceniu, iar azi jazz-ul contemporan nu mai poate fi conceput fără această dimensiune.  Ai o explicaţie pentru acest fenomen?

Pot să speculez.  Ştii, noi muzicienii nordici formăm, de fapt, o comunitate mică, unde totul este transparent.  Ne angajăm în proiecte mici cu muzicieni tradiţionali, cu muzicieni clasici sau cu artişti de sunet.  Şi apoi avem o tradiţie foarte puternică, care nu are nimic de a face cu muzica americană.  Îmi place muzica americană, dar noi pornim de la premise diferite.  Americanii improvizează după swing şi după standarde sau după musical-uri din anii douăzeci.  Ceea ce e OK, doar că noi pornim de altundeva.  Nu ştiu cum se naşte muzica nordică şi de ce se dezvoltă în felul acesta, dar, cum spuneam, avem o  sinergie excelentă şi nu există concurenţă.  E o comunitate foarte deschisă, sau cel puţin eu o percep astfel.

Care este, după părerea ta, trăsătura caracteristică a jazz-ului nordic?

Muzicieni ca Jan Garbarek, Terje Rypdal sau Jon Christensen au renunţat la swing în piesele mai vădit jazzistice fără să fie conştienţi de aceasta, dar ei au fost primii care au dovedit că se poate.

Ca să fiu sinceră, eu personal, am cam obosit să tot aud că dacă o piesă nu are swing sau groove sau nu e cântat de instrumentişti de culoare, nu e jazz. Ce este jazz-ul pentru tine?   Tu îl vezi ca pe un termen restrictiv?

Jazz este totul de la Louis Armstrong la Cecil Taylor.  Acesta a fost un pas foarte mare, într-un fel. Pentru mine, în momentul în care încerci să-l pui într-o categorie, l-ai şi limitat. Cred că cei mai mulţi muzicieni ar vrea să fie altundeva.  Eu nu numesc muzica pe care o fac jazz; îi las pe alţii s-o judece.  Pentru mine jazz-ul are de a face cu interacţiunea şi cu improvizaţia, iar baza pe care improvizezi nu este atât de importantă atâta vreme cât e ancorată în real.  Jazz-ul  este pentru mine o platformă de pe care pot improviza.  Într-un fel, ceea ce facem noi este mai vechi şi mai “free” decât ceea ce fac americanii.

Eşti conştient de impactul pe care acest nucleu de muzicieni îl are asupra evoluţiei jazz-ului european?  Ai dori să comentezi asta?

Ca muzician mă gândesc uneori la acest lucru, dar nu-l văd prea clar. Văd de unde am început, văd că acum călătorim în toată lumea dând concerte şi mai văd că oamenilor le place, dar încerc să mă concentrez pe muzică.  Cred că întrebarea asta este mai degrabă pentru critici şi jurnalişti ca tine.

Modelele ritmice, procesarea instrumentelor şi tonurile lungi – procedee pe care tu le-ai influenţat şi dezvoltat în continuare -, dau performanţei o calitate hipnotică sau chiar rituală, care, de multe ori transportă publicul într-o stare vecină cu transa. Crezi că aceasta corespunde unei anumite dezvoltări intrinseci sau are şi o implicaţie de natură sociologică?

Ceea ce eu încerc să fac la fiecare concert este să creez o stare în care pur şi simplu să exişti, acolo şi atunci. Eu nu aş numi-o transă, ci mai degrabă flux.  Dar pe de altă parte, cred că ai dreptate, oamenii au nevoie de acel fluid energetic ca să scape de cotidian.  E ca şi cum ai contempla un obiect frumos, ca şi atunci când faci dragoste.  Te laşi să fii. Cred că este o situaţie de interacţiune, pe care oamenii ar trebui s-o trăiască mai des în zilele noastre.

Aceasta este o întrebare pe care o pregătisem pentru mai târziu, dar pentru că ai pomenit fluxul de energie, aş vrea sa te întreb ce se întâmplă atunci când închizi ochii şi în jurul tău e doar muzică iar tu eşti acolo, doar cu instrumentul tău.  La ce te gândeşti în acele momente? Este ceva ce se poate descrie?

Închid ochii ca sa nu mă las distras decât de sunet şi ca să mă pot concentra în totalitate la ceea ce fac, ca să curg cu fluidul, ca să găsesc drumul.  Eu aş spune că în acele moment nu gândesc deloc; este mai degrabă ca o stare de meditaţie, care te ajută să te centrezi.

Ai comunicare cu publicul?

Absolut! Atunci comunici cel mai bine.

Există diferenţe sesizabile de la public la public?

Da, există. Le poţi constata prin vibraţii, prin energia care se pune în mişcare. Este acelaşi lucru ca şi atunci când întâlneşti o persoană pentru prima dată. Simţi imediat dacă are o energie bună. Cântatul este un act organic; simţi imediat dacă vibraţiile sunt bune sau nu. Iar dacă ele sunt cu adevărat bune, momentul acela îţi rămâne în memorie pentru totdeauna.

Acum, când concertezi în lumea întreagă – tocmai vii de la Strasbourg, mâine pleci în Spania şi după aceea în Polonia  -, simţi vreo diferenţă în percepţie? Există regiuni pe care, prin comparaţie, le-ai defini drept “calde”?

Bineînţeles.  Apropos, turneul  în Polonia tocmai a fost anulat pentru că organizatorul a fugit cu toţi banii. Dar ca să revin la întrebarea ta, sigur că există diferenţe.  Şi să ştii că există multe regiuni calde pe hartă.  Tocmai îmi vine în minte un club din Praga numit Roxy, sau un club mic din Polonia şi cele mai multe cluburi în Germania. Nemţi, ca şi aici la Enjoy Jazz, sunt foarte receptivi la muzica noastră.

Germanii sunt un public deschis către toate genurile de muzică; asta cred că se datorează faptului că sunt un popor foarte muzical.

Adevărat. De asemenea publicul din ţările estice şi central europene e foarte deschis la muzica noastră. Tocmai am încheiat un turneu în Orientul Mijlociu. În Istanbul am cântat într-un club fantastic numit Babylon; o locaţie foarte pitorească.

De ce acele ţări şi nu altele?

Cred că motivul este că au fost oprimate un timp atât de îndelungat şi acum, când s-au deschis, sunt proaspete şi înfometate de lucruri noi.  În comparaţie cu New York sau Paris, unde există o tradiţie puternică şi unde oamenii, practic, au crescut cu jazz.

Anul trecut ai cântat la Festivalul de jazz de la Gărâna. Marius Giura, promotorul festivalului e un bun prieten de al meu.  Care a fost impresia ta?

Gărâna e fantastică. Un loc incredibil. Ne-a prins o furtună teribilă, dar întreaga atmosferă a fost magică. Au acolo un public foarte bun.  Te rog, salută-l pe Marius din partea mea.

Unde ai avut cel mai numeros public?  Cât de mare poate deveni un public de jazz?

Cred că cel mai numeros public l-am avut la un open air în Karlsruhe numit Das Fest. Acolo au fost vreo 60.000 de oameni.

Ştiu că faci şi muzică de film. În ce fel intervii când compui? Ilustrezi?

Ceea ce încerc de fiecare dată este să găsesc ceva care să învăluie sufletul personajului. Aş spune că mai degrabă amplific decât ilustrez.  Poţi să ilustrezi când ai un peisaj, dar când faci muzică adevărată încerci să pătrunzi în sufletul personajului.

Când e bun un film? Când îţi aminteşti muzica sau când nu ţi-o aminteşti?

Cred că atât filmul cât şi muzica sunt bune atunci când îţi aminteşti tema principală. Ai văzut Dancing with the Wolfs? Muzica nu a fost deloc reuşită. Ce-mi place sunt motive precum cel din Jaws sau temele lui Stanley Kubrik. Îţi aminteşti tema din Eyes Wide Shut? Sau tema aceea frumoasă din Deer Hunter?  Îmi place mult, de exemplu,  muzica lui Ennio Morricone sau a lui Goran Bregovic. Dacă stai să te gândeşti, în film există, din păcate, destul de rar teme care încearcă că amplifice sufletul.

Care sunt planurile şi proiectele tale în anul 2011?

Acum, că am împlinit cincizeci de ani, încerc să-mi păstrez sănătatea, să-mi îngrijesc corpul şi mintea, şi încerc să  petrec cât mai mult timp cu copiii mei. În prima jumătate a lui ianuarie am de gând să dezvolt câteva idei în studio şi să încep lucrul la un nou album care, dacă totul merge bine, va fi lansat în toamnă sau poate chiar la sfârşitul verii. Voi face muzica la două filme, unul dintre ele un proiect polonez, şi voi face, fireşte, şi câteva turnee.

Lucrezi singur în studio?

În parte singur, dar şi cu noul meu ghitarist, Stiam Westerhus.  Vom vedea ce iese. Rămân deschis.

Este chiar cuvântul cu care ai început acest  interviu.

_________________________________________

Foto: Alex Moldovan, Gărâna 2009