Lună: iulie 2010

Interviu cu Ela (Necrovile, Clitgore şi Necrogore Promotion)

Toţi fanii death metal din România sunt deja familiarizaţi cu numele Necrovile şi Clitgore. Ba chiar există destui fani ai genului din străinătate care au ascultat muzica celor două trupe, asta dacă ne gândim că primul album Necrovile a fost editat la una din cele mai respectate case de discuri de gen: United Guttural. Pe deasupra, Necrovile au mers deja în mai multe turnee de promovare în străinătate, participând şi la celebrul festival Obscene Extreme din Cehia. Iar ca totul să fie complet, Ela a pus bazele label-ului Necrogore Promotion ca să pună umărul la promovarea genului death metal şi nu numai. Aşadar, am contactat-o pe Ela, care a avut amabilitatea de a ne răspunde la câteva întrebări legate de activitatea sa „metalică.”Salut Ela. Ce anume ţi-a stârnit pasiunea pentru genurile death metal şi grindcore?

Salut, e o chestie cu care te naşti în sânge, cred. Nu mi-a stârnit-o ceva anume, a fost o evoluţie normală de când am auzit la radio prima dată Skid Row acu’ douăzeci de ani, apoi Metallica, Sepultura prin liceu, şi de acolo lucrurile au început sa se „strice,” ahahaha.

De ce ai ales basul ca „instrument de tortură”?

La început, pentru că mi-am dorit mult să cânt în Necrovile, şi ei aveau nevoie de un om la bas pe care să se poată baza. Acum e o parte din mine, şi lumea s-a obişnuit aşa cu imaginea trupei.

Care basişti te-au influenţat cel mai mult de-a lungul anilor?

Clar, cel mai mult m-a influenţat Alex Webster (Cannibal Corpse) şi Dereck Boyer (Suffocation), pe care am avut onoarea să-i şi cunosc şi să discut puţin cu ei.

Ce echipament foloseşti în studio şi pe scenă?

Folosesc un Head Hartke HA3500 cu preamp pe lampă şi un cabinet Hartke 4×10 XL. Nu folosesc niciun efect pentru că îmi place sunetul clar de bas, e mai cald aşa. Folosesc doar compresia din head.

Pe pagina de Myspace Clitgore scrie că iniţial ai dorit să formezi o trupă de grindcore feminină, dar că nu ai reuşit în acest demers. E chiar aşa o misiune imposibilă?

Aşa mi-am dorit, da. Din nefericire, n-am găsit fete cărora să le placă grind-ul şi care să poată cânta aici.

Clitgore este un proiect sau o trupă full-time?

A început ca un proiect, dar lucrurile au evoluat foarte repede, acum cred că putem vorbi despre o trupă. Avem deja peste treizeci de concerte live pe afară şi la noi în decursul unui an de existenţă. În luna august urmează al doilea turneu european pe 2010. Iar în toamnă / iarnă, sper sa iasă albumul full-length.

Dacă ar fi să compari Necrovile cu Clitgore, care ar fi diferenţele pe care le-ai scoate în evidenţă?

Necrovile e brutal death, un gen mai tehnic, iar Clitgore – e gore grind rapid şi vesel. Sunt genuri extreme şi solicitante, dar diferite. Nu prea se pot compara, Necrovile cântă de ani, Clitgore doar de un an, e sora mai mică cum ar veni 🙂

La Clitgore există un compozitor principal, sau piesele sunt rezultatul muncii de echipă?

Există doar un compozitor, în general eu mă ocup de toate aspectele. Acum trupa e în formula completă, lucrurile merg ok.

Aveţi unele texte inspirate din întâmplări reale sau toate sunt rodul imaginaţiei?

Nu sunt reale, pentru noi e mai important să ne placă muzica pe care o facem. Povestioarele din spatele pieselor sunt ca un fel de film erotic/horror cu mai multe capitole. Am avut curaj să abordez o imagine inedită care se întipăreşte destul de puternic la public. Spre fericirea noastră, a prins foarte bine la fanii acestui gen.

Unde aţi înregistrat albumul de debut şi cine l-a produs? Aveţi deja un titlu?

Pentru Clitgore, albumul l-am înregistrat acasă, în studioul propriu. Încă nu am semnat cu nimeni, suntem în tratative doar. Titlul va fi „Stories of a Bloody Clit.”

Îl veţi lansa la o casă de discuri sau pe cont propriu?

Am decis că e mai bine să-l lansăm la o casă de discuri specializată în domeniu de afară.

Ce aşteptări aveţi de la acest album?

După reacţia pozitivă a publicului în general, aşteptările sunt pe măsură.

Ce le răspunzi celor care spun „Asta nu e muzică”?

E muzică, atâta vreme cât cântăm pe note şi respectăm o structură. Există doar oameni care nu percep, sau nu vor să accepte din diverse motive. Şi îi înţeleg, grindcore-ul nu s-a născut ca să fie plăcut de mase de oameni. E un protest, şi e greu de ascultat dacă nu eşti obişnuit cu sound-ul. E un stil anticomercial care nu se demodează după un an, are un anumit segment de public constant. În toate ţările există o cultură underground care incurajează şi susţine trupele de gen. Mai demult, mă suparăm şi mă deranjau răutăţile oamenilor. Acum nu le mai răspund, nu mai am chef şi timp să mă cert cu nimeni. Eu merg înainte şi-mi concentrez energia pe treburile mele. Nu am cum să impun cuiva să îi placă fazele noastre, totul ţine de gusturile fiecăruia.

Ai putea sa ne spui câte ceva despre activitatea ta sub egida Necrogore Promotion?

Necrogore Promotion este un label undeground, bazat pe organizarea de concerte de metal extrem. În general, promovez trupe de brutal death, grind & progressive metal. Evenimentele majore sunt: Transylvanian Death Fest (pentru trupele de death) şi Undergrind Party (pentru grindcore). În curând o să scot primul disc pentru Illuminati, o trupă foarte bună de progressive death din Bucureşti, precum şi o compilaţie cu diverse trupe care îmi plac şi vreau să le sprijin, din România şi afară, sub titulatura „Grindcore is Love.”

Din câte se observă, eşti o persoană foarte ocupată. Cum reuşeşti să îţi împarţi timpul între Necrovile, Clitgore, Necrogore Promotion, serviciu şi familie?

Am noroc că toate merg bine. Dacă le faci cu drag, pasiune şi mult efort susţinut constant, e o plăcere. Nu cred că aş şti să trăiesc altfel, decât aşa.

Genurile brutal death metal si goregrind sunt renumite pentru coperţile foarte explicite ale albumelor, iar Necrovile si Clitgore nu fac excepţie de la regulă. Câte probleme aţi avut cu cenzura pană acum?

Hehe, le cam cenzurează, da. Nu înţeleg de ce, pentru că se vede că sunt desene, noi n-am pus nimic real. Cine vrea să vadă ceva, poate găsi oricum pe net orice acum. Coperta Necrovile e cenzurată deja, iar coperta la Clitgore, pe care încă nu am publicat-o, cu siguranţă va fi şi ea… pentru că e şi mai explicită, ahaha. Tot răul spre bine, de obicei asta stârneşte şi mai mult curiozitatea oamenilor, şi în multe cazuri, vânzările au crescut 🙂

Te vezi cântând acest gen muzical extrem şi peste zece ani?

Da, până mă mai ţin picioarele nu mă las.

Care e situaţia cu Necrovile? Pregătiţi un material nou?

Recent, am cântat la Satu Mare la Samfest Open Air, unde am fost co-headlineri cu Catamenia… a fost faină atmosfera la noi. Pe 15 august o să avem primul show în Slovenia cu Lividity, o trupă care m-a influenţat mult. Şi din toamnă, o să intrăm la înregistrări pentru următorul album. Piesele în mare sunt aproape gata, deja am început să cântăm live câteva dintre ele.

Veţi continua colaborarea cu United Guttural şi la cel de-al doilea album?

N-am stabilit nimic, am semnat doar pentru primul album la label-ul american. Încă nu ne-am hotărât unde să scoatem al doilea album, mai e timp.

Anul viitor, Necrovile împlineşte zece ani de existenţă. Pregătiţi ceva special cu această ocazie?

Da, o să organizez un show special în Bucureşti. Mai multe detalii o să anunţăm la timpul potrivit.

Mulţumim pentru interviu şi îţi dorim mult succes în tot ce faci.

Mersi mult, apreciez ajutorul şi interesul!

Salutare tuturor!

Ela

Info:

www.myspace.com/ela_necrogore

www.myspace.com/necrovile

www.myspace.com/clitgoregrind

THOU/MOLOCH – „Tears that Soak a Callous Heart” [Feast of Tentacles / Perpetual Motion Machine]

Există o categorie de artişti care refuză să se arunce în braţele „industriei muzicale” şi se ghidează după dictonul „do it yourself.” Este şi cazul acestor două formaţii de sludge/doom din Marea Britanie (Moloch) şi SUA (Thou), care au decis să îşi reunească forţele pentru acest EP, editat doar pe vinil şi pe casetă. Într-un fel, poate ar fi justificat să spunem că o lansare pe CD sau oferirea posibilităţii de a-l descărca oficial ar face ca muzica lor – care este fără cusur – să fie accesibilă unui public mai larg. Însă, până la urmă, trebuie să respectăm decizia artiştilor, ei sunt suverani asupra propriei creaţii.

Pentru amatorii de sludge/doom, Thou nu mai are nevoie de nicio prezentare. Este una dintre puţinele formaţii care, deşi au scos o grămadă de materiale discografice în ultimii trei ani, au păstrat calitatea nealterată, ceea ce poate părea incredibil pentru unii. Pe aceştia îi invit să asculte cu atenţie toată producţia muzicală a cvintetului din Baton Rouge, Louisiana, şi se vor convinge singuri. Cele două piese cu care contribuie la acest EP vor fi pe placul celor care caută agresivitate, melodie şi poezie într-o formă întunecată şi epică. Trupa îşi urmează încet şi neabătut propria cale, fără să îi pese de modele trecătoare, şi fără să caute succesul cu orice preţ. Îşi clădeşte o moştenire muzicală solidă, care să reziste în timp şi să stârnească pasiuni peste ani şi ani. În ceea ce priveşte muzica celor de Moloch, aceasta se află sub influenţa unor formaţii legendare gen Grief, Eyehategod sau Dystopia. Aici totul e simplu, fără niciun artificiu muzical, însă foarte eficient, iar efectul este pur şi simplu devastator. După ce asculţi cele trei piese, ai impresia că un buldozer tocmai a trecut încet peste tine şi te-a făcut una cu asfaltul. Cei patru britanici din Nottingham nu au reinventat roata, nici nu aveau vreun motiv să o facă, deoarece totul merge ca pe roate… mă rog, şenile, dacă ne gândim la buldozer.

Dacă vă pasionează sunetul analog, „daţi o fugă” pe Internet şi comandaţi EP-ul pentru că merită, iar dacă acesta vi se pare cumva „învechit” sau „demodat,” aşteptaţi până apare o ocazie de a-l achiziţiona în format digital, pentru că şi aşa merită. Acest material musteşte a pasiune şi sinceritate, nimic mai mult. Punct.

Adresa site-ului oficial Thou: http://noladiy.org/thou.html

Pagina de Myspace a trupei Moloch: www.myspace.com/molochscum

Pagina de Myspace a casei de discuri Feast of Tentacles: www.myspace.com/feastoftentacles

Laurie Anderson – „Homeland” (2010)

Mare fan ce pretind că sunt (care mi-am petrecut primele nopţi albe ascultând cap-coadă imensul United States Live), încetasem totuşi de o bună bucată de vreme să mă mai întreb care sunt noutăţile produse de Laurie Anderson. Am fost luat prin surprindere de Homeland şi de cât de mult înseamnă acest nou album. Cel mai uşor se poate vorbi despre hiatusul discografic căruia i s-a pus capăt după opt ani, detaliu însă înşelător pentru o perioadă în care Anderson a rămas activă prin colaborări şi implicări. Homeland devine un asemenea proiect, cu siguranţă cel mai emblematic dintre toate, prezentat parţial în serii de concerte încă de acum doi ani, dar care o introduce în acest moment pe Laurie Anderson în cel de-al patrulea deceniu de creaţie, unul onorant pentru orice mare artist.

Sunt valorificate multe referinţe clasice, nedezminţindu-se a fi o lucrare cu o puternică semnătură de autor: conceptul inventiv de ”art pop”, tuşe armonizate de ambiental, electronic, iar mai presus de orice, sinteza dintre muzică, naraţiune, poezie, tehnică şi efecte. Homeland plusează în acelaşi timp, fiind nespus de serios şi îndeajuns de profund, având conotaţii scrutătoare.

Pot fi anticipate comentariile pe marginea unui concept critic extins (deja descris în recenzii muzicale drept un ”state-of-the-union” artistic sau vocea unei ”conştiinţe a Americii”), cu inserţii sociale, politice sau de altă natură, cu referiri la sistem, societate şi crizele pe care cele două şi le împart, cu ironizări, portretizări, deplângeri. Din fericire, nu activismul domină muzicalul, concepţia sensibilizează în loc să pară ţipătoare, prospeţimea ideilor îi revine artistei, iar elegiacul, ironicul, pesimismul sunt doar câteva răsfrângeri ale unei expresivităţi aprinse.

Legătura dintre muzică şi versuri pare mai închegată decât oricând, dar permite variaţii. Transitory Life ar fi un bun exemplu în care momentul cel mai aşteptat este acela în care Anderson rămâne într-o lumină rece de reflector, singură pe scenă, în întunecimea sălii de club (sau al unui cadru mult mai interior), pregătită să cânte – fără ca acompaniamentul în sine (un lamento tribal uşor străin de stil, dar aranjat încât să sune modal-andersonian, pe o rezonanţă ambientală cu un puls timbral grav de bas) să fie unul sumar. Îţi dai seama pe loc şi cât de fermecătoare, stilizată a rămas vocea ei. În general, partea instrumentală primeşte destule sensuri proprii. Momentele de „stand-up” se opresc acolo unde încep asocierile cu anumiţi colaboratori. Antony Hegarty (Antony & the Johnsons) are un ”cameo” remarcabil, iar John Zorn intervine cu succinte tulburări şi izbucniri de downtown jazz la saxofon.

Pentru un album considerabil de lung, dar elocvent susţinut, este un merit tradiţional să-l numeşti cel mai reuşit din ultima vreme (ceea ce, în cazul lui Anderson, ar putea da timpul înapoi cu două decenii). A doua jumătate de material este totuşi mai interesantă. Un surplus de dinamism se petrece cu Only An Expert, riscând prin o uşoară banalitate sau un laitmotiv ostentativ, cu un mesaj expediat fără subtilităţi, priza ironică fiind mai slabă decât de regulă (în oglindă, cel mai rudimentare sketch-uri din anii ’80 făceau trimiteri sau produceau declicul savuros). Imediat are loc o admirabilă reîncadrare în tipar, cu uşoare nostalgii: Falling e genul de miniatură în care atmosfera şi efectele vocale contează, putând fi o replică eterică la abstractul Walking & Falling din 1983, după care Another Day in America devine momentul culminant al albumului, tributar și el naraţiunilor de pe United States Live, în care se ţese un fir conducător între aforisme (”and by the way, here‘s my theory of punctuation: instead of a period at the end of each sentence, there should be a tiny… clock, that shows you how long it took you to write that sentence”), poveşti şi scene, pe un fond muzical rarefiat, dar gradual tensionat. The Beginning of Memory este o bijuterie mică, impecabilă prin forma scurt-înţepătoare, preset electronic şi alegorie. Rămâne la urmă Flow, un canon instrumental modern, expresia simplă a unui moment violonistic la care Anderson n-ar fi putut să renunţe pentru un tablou atât de cuprinzător.

Don’t listen to the system, listen to Laurie Anderson. Merită ascultarea.