Din cronicile RIO: Stormy Six – L’Apprendista


Stormy_Six_1977În urmă cu 30 de ani, în timp ce multe din trupele de cursă lungă care definiseră deceniul ajungeau la capătul puterilor sau sorbeau din cupa convertirii, cinci dintre cele mai strălucite ansambluri de avangardă rock răbufneau în faţa dezinteresului şi lipsei de afinitate pentru acest curent, unul la fel de important şi constant din cadrul aceleiaşi ere ”progresive”. Tonul l-au dat britanicii de la Henry Cow, stupefiaţi că plutesc în anonimat chiar la ei acasă, dar mai ales decepţionaţi de mariajul cu Virgin Records, care nu s-au împăcat niciodată cu arta suverană a trupei, ajungând inevitabil să le ceară din ce în ce mai mult o muzică care să (se) vândă (pe sine însăşi) – pare oare acest gen de conflict unul timpuriu sau e totul deja prea târziu?

Cea mai notabilă dintre reacţii a fost Rock In Opposition, un festival independent al ”muzicii pe care casele de discuri nu vor ca tu să o asculţi”. Cel puţin din această perspectivă, RIO a dobândit, într-o primă fază, claritatea unui manifest publicat de un colectiv neadmis în peisajul industriei muzicale; ulterior (şi mai degrabă neplanificat), totul s-a restrâns la un cerc închis, dar brusc influent, de artişti intelectuali, elitişti, neconvenţionali, reafirmând sau creând mai departe o operă matură, nebuloasă şi necompromisă, împreună cu un canon anevoios în principii, diferitele ascultări din acest ”catalog privat” fiind capabile să dea naştere, pe alocuri, la momente epifanice.

Saltul de la ”10 minute de faimă” (cum a descris Chris Cutler impactul evenimentului) la un gen muzical, deliberat astfel din exterior, e unul de-o pură convenţie. Influenţele sau colaborările ulterioare au format o astfel de gândire, dovadă că astăzi, prin reînvierea spiritului concertelor RIO, trupele noi aduc tribut promotorilor. Ţinut pentru prima dată în martie 1978, festivalul RIO nu poate fi considerat în sine decât un punct culminant sau o mică întâlnire între clasici: cu Henry Cow şi Samla Mannas Mamma la fine de carieră, în timp ce Stormy Six era o trupă şi mai veche, schimbându-şi culorile şi componenţa după fiecare album cât să nu îmbătrânească de tot, numai Univers Zero şi Etron Fou Leloublan îşi făceau un debut pe cinste din această participare, pregătind aşadar ceva nou, la răscrucea dintre perioade. Stilurile incluse în programul declarat al unei ”muzici prin excelenţă” nu simplifică nimic, dat fiind clusterul format din atâtea bucăţi disonante, personalizate: avangarda rupt din coasta modernă a clasicismului, experimentalul liber, infuzia sadea de dark chamber rock sau, dimpotrivă, erupţiile cacofonice, absurde sau groteşti.

E imposibil de precizat care dintre cele cinci trupe originale ar fi mai neobişnuite. Culmea este însă că Stormy Six, deşi au avut poate rolul decisiv în închegarea acestei mişcări (înfiinţând un prototip RIO numit ”L’Orchestre” înainte cu câţiva ani, luând primii legătura cu Henry Cow, după care şi răspunderea unui al doilea festival, la Milan, în 1979), dau de înţeles, prin albumele lor de vârf, că s-ar asocia cel mai puţin atât cu avangarda în sine, cât şi cu valul RIO. Puţin neînsemnând nicidecum, dar îndeajuns de simptomatic. Trecutul lor activist, asociabil poate cu aceeaşi vâltoare socialistă din krautrock-ul german, păleşte ca semnificaţie la capătul anilor ’70, dar mai ales prin noile tuşeuri ale muzicii, marea impresie fiind aceea că se cultivă forţa suplă sau valorile aproape tradiţionale de prog rock (în paralel şi prog folk), înainte de a se avânta în alte sfere, cu un vârf sensibil de opinie novatoare.

Poate nedumeririle nu-şi au rostul dată fiind eterogenitatea exemplară şi pentru celelalte trupe, totuşi Stormy Six au acel dram foarte interesant de incompatibilitate: nici componistica contemporaneităţii, nici acusticismul ermetic, nici simfonismul depresiv, nici accesele comic-isterice – nimic de acest fel nu le este propriu. În schimb, un album precum L’apprendista (1977) e de cele mai multe ori considerat a fi o mostră tardivă de rock progresiv splendid (ceea ce se adevereşte calitativ), într-un stil italian uşor defectiv (adică liric in nuce, dar mai deloc amorezat de art rock-ul vandergraaf-ian; melodic la bază, dar refractar simfonicului visător; creativ şi scânteietor, dar fără a miza pe impulsivitate). Efortul este unul intelectual, meşteşugit şi bine servit interpretativ, măruntele cvasi-abstracţiuni ivindu-se, fără a fi pregătite, din frumuseţea intrigant de naturală a muzicii. În modul acesta, conceptul de ”rock in opposition” ia doar o formă nebănuită.

Cred mult în caracterul de ”rock polifonic” al albumului, transmis de la conturul melodic până în nucleul stilistic, unde multe se combină cu uşurinţă, dar refuză subordonarea: astfel L’apprentista se compune din ardoarea palidă, însă melodic desăvârşită, a simfonicului italienesc, metrica de pendul clasic (dar şi uşor ruginit) al progului sau impulsul trubaduresc de folk. Pluralismul instrumental prinde puteri după o vreme, vioara, xilofonul, mandolina sau fagotul deschizând larg temele. Trupa se inspiră mult, cea mai puternică analogie fiind cu Gentle Giant; tot la fel de bine însă aduce un pic şi cu Ougenweide ori Bayon (la partea de folk medieval sau exotic) sau ispiteşte cu gândul la niscaiva ”cantofabule”, dacă înţelegeţi unde vreau să bat. Intervin, în momente de o subtilă ieşire din contur, pasajele în timpi compuşi, sacadate şi nestructurate, aşchii desprinse poate chiar de la Henry Cow. Peste acestea, deşi nu preponderent, se manifestă nevoia sau atracţia pentru jazz, sunete fără contur şi o fantezie mai rumenă.

Indiferent cât de îndrăzneţi au fost până la urmă Stormy Six (şi când), aici ei dezvoltă la maxim ceea ce pe engleză se numeşte ”artistry”. Recunosc, de siguranţă, că nu e garantat pe gustul tuturor, ci mai degrabă un ”acquired taste”, lipsit de arome tari. Dar luat drept rock progresiv, L’Apprentista este o mică bijuterie.

2 gânduri despre &8222;Din cronicile RIO: Stormy Six – L’Apprendista&8221;

  1. ora25 zice:

    toate buneee şi frumoaaaseee, partea de „canto” e de „fabule”, mie personal mi-a stricat tot cheful italiana respectiva. ca si cand ai pune intr-o minunată montură o bomboana silvana. ştiu că pe-aici sunt mari iubitori de paste italieneşti, le cedez şi porţia mea. interesantă şi scrisa şi partea instrumentală.

  2. Richard Bach zice:

    Se poate. Nici mie nu-mi place în totalitate vocalul, la ultima ascultare primele piese au scârțâit. După aceea se integrează mult mai bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s