„N-am nimic de spus, şi o spun cu glas tare” Meditaţie la picioarele minimalismului: Cage si Perrot


Untitled-1Am fost rugat să scriu o recenzie, încă una, pe MM. Aşadar, m-am pus imediat pe treabă. Timpul era de partea mea: aveam în faţă aproape o săptămână întreagă pentru a mă hotărâ asupra temei şi pentru a scrie textul. După 2 zile, nu aveam scris nimic. După 3, nici atât. Mi se părea că ştiam despre ce vreau să scriu, însă nu ştiam cum. Începeam să intru în panică, conştient din ce în ce mai mult de faptul că termenul limită mă va găsi în aceeaşi situaţie. Deadline-ul, oferit cu atâta mărinimie de unul dintre cei doi cenzori principali (Alex), ameninţa să se transforme într-o Iron Maiden cât se poate de reală. Aşadar, mi-am impus să fiu calm, lucid şi sistematic. Ştiam că cea mai bună metodă pentru a ieşi dintr-un asemenea impas publicistico-existenţial era identificarea atentă a cauzelor care mă ţin blocat!

De obicei, răspunsul la cele mai dificile întrebări se găseşte chiar la „locul crimei”. Aşadar, intru pe Muzika Magika să aflu răspunsuri. Ajuns aici, privirea mi-a căzut pe Etichete. Subit, un Eureka m-a lovit cu putere: dintre toate etichetele ce definesc  varietatea sonoră a albumelor deja prezentate cea mai erectă era minimalism.

Asadar, m-am hotărât să scriu despre ceea ce place, despre ceea ce vor oamenii sa audă: despre minimalism. Şi nu în general, ci despre un artist anume: John Cage şi Romain Perrot (mai cunoscut sub numele său de scenă: Vomir). Nu sunt doi, cumva?! Nu chiar, căci Cage si Perrot îşi definesc existenţa artistică prin faptul că sunt contrariul absolut al celuilalt, ei suprapunându-se însă perfect pe teritoriul comun al lipsei totale de variaţie sau dinamică sonoră.  Între 4’33” for piano al lui Cage si un (oricare) Untitled a lui Perrot nu există nici o diferenţă: amândoi prezintă, metaforic, tăcerea şi sunetul în cea mai pură formă posibilă, inexistentă  în lumea reală. Sunetul pur şi tăcerea pură sunt concepte mai degrabă filosofico-religioase decît realităţi organice. De aceea curentul minimalist (cu toate variaţiunile sale) este unul spiritual şi / dar, în acelaşi timp, unul profund intelectual. Dacă veţi avea curiozitatea de a asculta sau citi interviuri cu marii maeştri ai minimalismului repetitiv (Terry Riley, John Cage sau Philip Glass) veţi rămâne surprinşi de cât de multe trimiteri la „realităţile“ religioase (nu neapărat creştine) puteţi  identifica şi, în acelaşi timp, cât de raţionale sunt cosiderate, de către ei înşişi, a fi compoziţiile lor.

Dar să revenim la cei doi artişti şi la cele două opere menţionate. Ascultându-le, suntem puşi în faţa unui sunet egal cu el însuşi, teoretic pur, sau a unei linişti, teoretic, totale. Asistăm la nimic altceva decât la extinderea / desfăşurarea unei singure clipe pe un anumit segment de timp – mai scurt sau mai lung – unde clipa este cea mai simplă entitate temporală, ea fiind compusă (aşa cum atomul este compus) din tacere + sunet. Muzica tinde să se transforme astfel dintr-o artă temporală într-una spaţială. Dacă compozitorii occidentali de factură clasică obişnuiau, fără excepţie, să-şi prezinte operele prin schimbarea continuă a formei muzicale, compozitorii minimalişti-repetitivi pun în faţa ascultătorilor posibilitatea de a experimenta schimbarea fără ca ei înşişi să schimbe ceva. Ascultătorul glisează, extatic, spre un statut dublu asumat de compozitor şi interpret-hermeneut, el preluând materialul „brut“ oferit şi prelucrându-l / interpretându-l la infinit, de este posibil. Nu va şti niciodată unde se termină liniştea şi unde începe sunetul. Unde se termină sunetul şi unde începe el însuşi, ascultătorul, să se definească ca atare. Diferenţa dintre „a asculta“ şi „a auzi“ devine imperceptibilă. Deoarece sunetul poate oferi experienţa liniştii, iar liniştea nu (mai) este doar echivalentul relaxării psiho-somatice, ci şi al presiunii sufocante, al unei apăsări întunecate, secvenţiale.

Evident, acestea sunt interpretari personale. Cage oferă cel puţin o alta – şi mă refer la 4’33’’. Perrot, la fel: HNW-ul (harsh noise wall) este un tip de nihilism sonor, o imersie totală în sunetul pur, într-un sunet fără un „dincolo“, un sunet static, imobil, ce nu trimite către ceva, acest lucru fiind simbolizat şi de faptul că la toate apariţiile sale publice, artistul poartă pe cap un sac din plastic (de aici sufocantul de mai sus), el rămânând absolut nemişcat – culcat sau în picioare – şi tăcut pe toată durata „concertului“.

Cage si Perrot sunt (poate) cele mai extreme cazuri din peisajul atât de complex al curentului minimalist. Sunt cele două margini ale spectrului, cei care au definit şi încă definesc muzica contemporană experimentală, ei reprezentând, după părerea mea, două referinţe obligatorii pentru toţi cei interesaţi nu doar în minimalismul american, ci şi în stiluri ca ambient, dark, drone, noise sau HNW.

Întorcându-mă de unde am plecat, aş putea spune că eticheta minimalism, care încă îşi păstrează statutul privilegiat, poate deveni cu uşurinţă o echivalenţă a obsesiei. Pentru că, în fond, lumea – sonoră sau nu – a curentului minimalist pune pe cel interesat în faţa eternei dilemei augustiniene: ştiu atât de bine ce reprezintă / este acest stil, însă dacă îmi veţi cere să-l explic, mie sau altora, nu voi reuşi să o fac. Evidenţa o aveţi mai sus.

Închei această prezentare-meditaţie parafrazându-l pe marele Olivier Messiaen, care spunea:

Generally modern music is aggresive, highly intellectual, very interesting, gripping, but it isn’t pretty

P.S. Ah, recenzia… Îmi cer scuze, am uitat de dânsa. Poate data viitoare.

Un video cu Vomir:

Un video cu 4’33’’:

23 de gânduri despre &8222;„N-am nimic de spus, şi o spun cu glas tare” Meditaţie la picioarele minimalismului: Cage si Perrot&8221;

  1. ora25 zice:

    5. nici eu n-am nimic de spus şi o spun negru pe alb.

    2.îmi pare foarte rău că am un comentariu aşa de nesuferit şi de off topic dar şi pentru că lanternativa are această karmă grea legată de diacritice, pe care o vedem luând forme diverse…. am zis să mă evidenţiez mişeleşte în luptă:
    http://diacritica.wordpress.com/2009/06/15/i-din-a-si-a-din-i/

    9. … cu Vomir m-am mai chinuit şi parcă a mai fost menţionat pe aici (cred că în dialogurile lante – bach). e ca acufenele mele care se bat cu acufenele lor. nu îmi induce „imersia în sunet pur” şi tot mă trimite la „un dincolo” numai că refuz eu să mă duc. dar în fine, chiar nu am o ureche foarte volitivă, ştiu. Terry Riley, Philip Glass şi John Cage sunt un vis (Glass e un vis mai siropos-cărnos).

    4. Îmi pare că „Meditaţia” a speculat foarte bine polarizarea sunet/linişte, exploatând-o cu folos spre reprezentarea minimalismului; îmi mai pare şi că deja enervanta sintagmă „less is more” e ilustrată fericit, evitându-se taxonomii şi controverse privind multitudinile de paliere pe care care se întâmplă minimalismul. Pe de altă parte, mi-ar plăcea să văd – poate într-una din recenziile viitoare – o meditaţie despre minimalism care să nu se sprijine pe cei doi stâlpi (tăcere – sunet). n-o fi imposibil…

    * foarte simpatice povestioarele lui cage despre ospicii, condimente şi pantoful căruia i se simte lipsa într-o încăpere.

  2. Lanternativa zice:

    @ ora25:

    # ora25, s-ar parea ca la aceasta prezentare nimeni nu are nimic de spus, cel putin pana acum😀 Ma bucur ca nici tu nu ai avut, insa ai spus-o!

    # Am ales sa incep cu cei doi deoarece ii consider importanti pentru intelegerea „multitudinilor de paliere pe care care se întâmplă minimalismul” – cum foarte bine ai spus.

    # Un alt motiv pentru care i-am prezentat pe cei doi a fost si acela ca multi ascultatori de muzica „minimalista” au impresia ca totul se reduce la Glass sau Riley (cele mai accesibile piese ale lor, evident), neluand in seama cat de multa reflectie teoretica se afla in spatele acestui gen. Minimalismul prinde la multi atata timp cat i se (mai) poate recunoaste o armonie cat de cat melodica. In clipa cand iesi si din acest spectru…devine complicat.

    # „n-o fi imposibil… ” – Nimic nu-i imposibil. Poate ilizibil…🙂

    ___________

    0+0. Daaaa, chestiunea cu diacriticele este noua mea batalie – pe care sper sa o castig pana la urma. Si mai am una, pe care am descoperit-o de curand: „nici o” si…, recunosc, nu prea mai stiu cum sa continui. Asta e. Sigurul contact pe care il mai am cu limba sunt de ceva timp doar cartile si, mai recent, blogul. Iar cartile sunt destul de vechi…

  3. ora25 zice:

    câştigă însă destul de mult teren tendinţa omuleţilor de a dispreţui melodicul, din principiu, şi de a pune dizarmonia „pe cele mai înalte culmi”, tot din principiu. în fine, nu am cercetat, e o părere.

    cred că ceilalţi participanţi la trafic ar avea mai multe de spus despre prezentarea ta, pentru că, spre deosebire de mine, sunt ascultători de muzică dedicaţi, implicaţi, scormonitori, creatori de. … or fi preocupaţi de schimbarea guvernului😀.

    (da, explicaţiile academicienilor care mai schimbă norma gramaticală din când în când, să nu ne plictisim, sunt când în favoarea păstrării filonului latin, când în favoarea simplificării fără sinchis. realitatea e că limba română e încă în probe).

  4. Mda. Comentarii. Păi să comentăm atunci. Problema cu minimalismul e simpatică foc. În toate artele. Părerea mea (avizată, ca de obicei) e că minimalismul extrem sau pur mai ţine doar accidental (sau ca descendenţă) de o artă specifică (muzica, în cazul de faţă) şi mai mult de artă în general, contează, mai precis, ca statement artistic. E de frecventat, de cunoscut, nu de ascultat. Limitele fizice ale operei de artă – despre care vorbim de fapt – au exercitat o fascinaţie permanentă în tot secolul XX. Şi au fost din belşug tratate şi puse la încercare. Revenind la minimalism, acesta e, cred eu, mai degrabă o metodă decât un stil. Care poate fi folosită în spaţii mult mai largi decât cele în care se crede de obicei.

      • Lanternativa zice:

        Maestre, am citit de la bun inceput ce ati scris.🙂

        Sa inteleg ca minimalismul pur este / a devenit mai mult un punct de reper ce functioneaza dincolo de clasificari gen muzica, pictura etc.? Daca da, sunt de acord. De fapt cam asa am scris si eu: 4’33”-ul si Perrot sunt niste repere ale limitei fizice si teoretice a artei contemporane (dincolo de 4’33” si Untitled e cam greu sa treci…).

        Iar aceste repere, cred, trebuie cunoscute pentru a intelege alte miscari ce se revendica de aici (dark, ambient etc.):

  5. Richard Bach zice:

    Foarte ușoară piesa ”4.33”, și eu știu s-o cânt.😛

    Nu țin minte nicio altă referință la Vomir în comentariile de pe-aici.

    Atât sub aspect acustic, cât și sub aspect conceptual (teoretic, simbolic, whatever), tăcerea și sunetul în stările lor pure nu au fost abordate de niciunul dintre cei doi. Nici măcar metaforic. Doar ”in the ear of the behearer” (ca să nu ne scape din vedere că oferim interpretări peste interpretări). Altfel, pe bune, nah.

    CAGE

    Cage reușește ceva la capitolul sunetului pur. Cel generat. Sunetul cu s mare e în continuare în lumea ideilor. Deci o să mă axez pe tăcere.

    i. Tăcerea din 4’33” se reduce (wow, minimalism divizibil minimalistic – e un subiect ok, ora25? :D) la interpretare sau la muzica ce, conform așteptărilor, nu se produce/prezintă.

    ii. Așa cum faptul că(să presupunem) ”nimic nu se face” nu înseamnă automat că ”nimic nu se întâmplă”, așa 4’33” e un ”nimic nu se cântă”, față de care însă ”nimic nu sună” e o eroare.

    iii. Cage a fost dezamăgit că s-a vorbit despre tăcere. La nivelul actului muzical-artistic, tot ce se poate, dar și aici Cage impune o secvență de mișcări, care, mai presus de a fi o satiră la conduitele interpretative și la formele muzicale, mai mult dezminte întocmai formarea tăcerii pure. Dar, desigur, artistul în sine încearcă să nu producă niciun sunet, ceea ce-i un ”pe cât posibil”.

    iv. Și eu m-am gândit inițial că doar în acest spațiu e proiectată semnificația mesajului creat de Cage, dar se vede treaba că autorul s-a gândit cu precădere la *exterior*. Toate interferențele sunt sunete nescrise în partitură.

    v. Totul e din perspectiva lui Cage. ”There is no such thing as silence” și ”There is no noise, only sound” sunt ambele puse în amplicare.

    VOMIR

    După părerea mea, Vomir, față de Cage, nu întrunește niciuna din premise: nu are în vedere nici tăcerea, nici de sunetul ”în cea mai pură formă posibilă”.

    i. Opusul tăcerii (teoretic) pure nu e ceea ce (practic) face Perrot.

    ii. În cel mai bun caz, acoperă tot ce-ar putea fi spatiu gol în plan acustic (dar spațiu gol = spațiul lipsit de sunet = tăcere?, totul în interiorul unei sunet?? hmpf).

    iii. Mă îndoiesc că Perrot se ocupă de sunet în sine. Operând cu modele multiple de sunete, și la el, Sunetul (s mare) e în continuare în lumea ideilor.

    iv. Dizertația nu ține deci de tăcere pură sau sunet pur, doar poate lipsa tăcerii (dar, sincer, dacă, de exemplu John Cage îi dovedește imposibilitatea prin cel mai fin și minuscult sunet produs, cam ce dorește herr Perrot, cu așa o umplere până la refuz?). La care se adaugă lipsa dinamicilor sonore și restul, expuse corect în text.

    v. Off-topic, sunt curios dacă Perrot chiar a declarat explicit că urmărește astfel de scopuri. De fapt, observ că e tipul care nu declară nimic. Să nu fie doar un ”nihilist” pur și simplu? Un om certat cu muzicalitatea? Un deus ex machina al noise-ului?

    –-

    În paralel fie zis, la nivelul studierii fenomenelor sonore, Cage a fost incredibil de exhaustiv. Perrot vinde același produs. Îmi asum prejudecata, în cazul în care e văzută astfel.

    Rog autorul să nu considere că aș desființa ceea ce a scris prin observațiile făcute/gândurile expuse. Dimpotrivă, a fost un ”very nice read”.😀

  6. ora25 zice:

    e ok, nu mă luaţi în seamă… (pe vomir nu bag mâna-n foc că l-am văzut pe aici, deci nu vă chinuiţi).

  7. Lanternativa zice:

    @ Bach:

    Multumesc pentru mega-analiza🙂

    „De fapt, observ că e tipul care nu declară nimic” – tocmai am pus pe Lante un material in care Vomir declara destule.

    Buuun. Despre interpretarile lui Cage am scris („Cage oferă cel puţin o alta”) – puteam sa o scriu exact (sau aproape) pe cea care ai oferit-o tu si care urmeaza linia canonica: atentia la sunetele exterioare, demonstratia ca nu exista silece in realitate etc. M-am gandit insa sa propun o interpretate personala la 4’33”. Caci, pana la urma, asta se urmareste… „Ascultand” piesa, fiecare aude ceva, un altceva. Eu am „auzit” ceea ce am scris mai sus. M-am pus in locul ascultatorului si nu al compozitorului.

    Interpretarile la 4’33” sunt infinite, nici una nefiind cea „corect / definitiva”. Uite ici una:

    Finally, I view the presence of silence in Cage’s work in relation to a potentially homosexual aesthetic, particularly as read in by the younger visual artists attracted to his work and ideas – Caroline Jones

    Iar intr-un curs, Cage insusi spunea despre 4’33”

    „What we re-quire is silence”.

    Asadar, as fi putut face o lista imensa de nume si interpretari, insa nu acesta era scopul, nu?

    „la nivelul studierii fenomenelor sonore Cage a fost incredibil de exhaustiv. Perrot vinde același produs” – nu sunt de acord. Multi altii, cu mult inaintea lui Cage, au studiat fenomenele sonore. Ma gandesc doar la Russolo si scoala sa, care au explorat pana la refuz sunetul. Perrot vinde acelasi produs? Da’ de unde…

    P.S. Vomir: am scris despre el putin mai sus.

  8. Richard Bach zice:

    Singurul „trigger” al replicii mele a fost acesta: „amândoi [Cage si Perrot] prezintă, metaforic, tăcerea şi sunetul în cea mai pură formă posibilă”. La care introducerile la fiecare în parte au dat verdictul (cel aparținându-mi, desigur). Cage: sunet urmărit, tăcere nu; Vomir nu, ambele.

    Interpretările – la care nu m-am referit în mod expres – sunt interpretări sunt interpretări.

    *salt la capăt* Ce am indicat e că dacă Cage ar fi fost asemenea lui Vomir, toate compozițiile sale ar fi ”4 33”-uri. A făcut mult, mult mai multe, o gramadă reunindu-se în același studiu sonor.

    NU am zis că John Cage ar fi fost primul.

    Singura incertitudine o am vizavi de Vomir, fiindcă nu am de unde să știu dacă toate albumele sale sunt la fel, ca stil (nu prin tratarea diferitelor materiale). Impresia mea este că, spre deosebire de repertoriul compozitorului Cage, artistul Vomir trasează o unică direcție.

    • Lanternativa zice:

      Da, ai dreptate. Intr-adevar, daca e sa luam toata opera lui Cage vom putea descoperi o varietate de compozitii – lista este impresionanta.

      Nu este si cazul lui Vomir – si am sugerat acest lucru prin acel „(oricare) Untitled”. Da, Vomir trateaza o unica directie. Dar repet, oricat de ciudat ar parea in monolitismul sonor al lui Vomir exista variatie, exista complexitate. Cel putin pentru mine. Si s-ar parea si pentru MB care a surprins foarte bine faptul ca „oamenii dadeau din cap, als ob era un RITM pe acolo pe undeva”.

      De aceea m-am oprit doar la aceste doua exemple – care, de fapt, nu sunt doua: e un 4’33” si o oricare din piesele lui Vomir – pentru ca cei doi artisti nu sunt asemenea. Cum ar putea fi? Am pus fata in fata (doar) aceste doua exemple pentru ca am fost fascinat de extraordinara diferenta dintre ele si de posibilitatea de a construi un discurs – personal – despre curentul minimalist pornind de la aceasta confruntare.

      Asadar, sunt de acord si repet: nu exista AICI sunet pur, nu exista AICI tacere absoluta.

      • Lanternativa zice:

        P.S. „nu exista AICI sunet pur, nu exista AICI tacere absoluta.” – existenta lor poate fi doar sugerata intr-un „dincolo” (asa cum a facut Olivier Messiaen in unele opere) sau complet negata deoarece „inexistente în lumea reală” (iar aici avem 4’33 si Unitiled-urile).

        Prea multe ghilimele. lol

      • Richard Bach zice:

        # primul reply, ultimul rând:
        nici exista *aici*, nici *prin asta*😉 Exceptând efortul lui Cage cu privire la sunet, în timp ce aruncă în focul din sob caracteristicile muzicii și a zgomotului.

        #al doilea reply: e clar că ne întărim deja aceleași afirmații. La Cage aprob, e clar, se ocupă de una, refuză alta. Dar că programatismul lui Vomir ar fi concentrat pe aceleași forțe opuse, eu personal mă declar neconvins.

  9. MB zice:

    @ Lanternativa…

    „interpretarile la 4’33” sunt infinite…”
    Nu ma voi hazarda sa fac si eu una. Vroiam doar sa atrag atentia asupra importantei care, se pare, este acordata TIMPULUI.
    Tacerea este cronometrata. Putina filosofie asupra timpului nu cred ca strica. Sa ne aducem aminte de „As SLow aS Possible”…
    Am zis ca tacerea e cronometrata? Poate ca sunetul e de fapt masurat…Ma feresc de interpretari.
    Cage s-a inspirat mult (poate prea mult?) din buddhismul zen. Iar Zenul, o spun toti maestrii lui, de la Bodhidharma pana la Deshimaru, nu are nevoie de interpretari.

    Despre Vomir….Am observat ca oamenii dadeau din cap, als ob era un RITM pe acolo pe undeva…Poate se ascundea in infrasunete… Inclin spre Cage, in acord cu observatia generala a Lanternativului…”e prea multa reflectie teoretica in spate…”
    deci nimeni nu poate trece, in maniera serioasa, fara o reflectie teoretica personala peste Cage & co.

    • Lanternativa zice:

      @ MB:

      „deci nimeni nu poate trece, in maniera serioasa, fara o reflectie teoretica personala peste Cage & co.” – este ceea ce am incercat sa fac. Iar referitor la „interpretari”, „reflectii” si „zen”, ca sa nu supar pe nimeni (glumesc) mi-am intitulat fitzuica: meditatie. Pentru ca in fond asta si este: o meditatie personala referitor la interactiunea dintre mine – ca intreg – si cele doua piese propuse. Si cum in/despre zen exista milioane de carti si studii care incearca sa…nu interpreteze, asa si aici: incercand pe cat posibil sa nu interpretam, cu atat mai mult si mai mult interpretam😀

  10. există muzică inspirată şi muzică neinspirată
    muzica unora poate fi zgomotul altora
    dar mai există şi impostură care e luată pe post de artă

    bucata lui john cage e inspirată, însă nu suficient. cred că ar fi trebuit tăiată la mixaj. dacă ajungea undeva între 2:50 şi 3:33 ar fi fost o bijuterie pop, perfectă pentru radio şi ar fi avut o şansă la „heavy rotation”

    aşa că propun şi eu o mică sinteză între vomir şi cage

  11. Richard Bach zice:

    Stau și mă întreb dacă și artiștii care bagă minute de pauză (”silence”) în albumele lor au și ei o legătură. King Crimson, spre exemplu, adoră să facă asta, în ProjeKcts, înspre sfârșit. Marillon au un epic de 29 de minute în This Strange Engine, 12 minute cântă, 16 ioc, apoi un minut de hlizeli luat din cadrul unui band practice.

    Evident, e mult mai artificial, poate doar live ar fi ceva, dar pe fundalul timpilor morti de pe album, nu o fi același exercițiul cage-ian?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s