Gărâna Jazz Fest 2010. Muzici şi ploi


Ediţia din 2010, a paisprezecea, a fost una a echilibrului din mai multe puncte de vedere. Să le luăm pe rând. Au fost două zile de soare şi plajă şi două zile de ploi zdravene care ne-au zăpăcit şi au stricat apele [sic!] celor veniţi cu cortul, adică cei mai mulţi. Stilurile abordate în cele patru seri au trecut de la acid-ul lejer şi cantabil al celor la Funky Growl şi jazz-rockul spectaculos marca Djabe la free-jazzul produs de cuplul Rypdal/Vitous. N-au fost trupe (dar au fost, în schimb, piese!) care să mă ridice entuziasmat de pe buştean (pentru cei care nu ştiu asta, la concertele de la Gărâna se şade pe nişte buşteni groşi tăiaţi şi întinşi în faţa scenei), dar nici care să mă dezamăgească în vreun fel; ceea ce e mare lucru. Lumea, ca în fiecare an, mai bună sau mai nebună.

Acum câteva săptămâni, pe pagina de Facebook a festivalului se stârnise o discuţie aprinsă în jurul subiectului publicului. Printre soluţiile propuse de opinenţi se număra şi nişarea mai accentuată a festivalului, eventual restrângerea la un singur stil – unul dur, prohibitiv, desigur, care să îndepărteze persoanele plictisite venite acolo doar pentru a-i enerva pe ceilalţi. După părerea mea, se înşală cei ce-şi închipuie că restrângerea plajei stilistice ar duce la scăderea numărului de neaveniţi. Dimpotrivă, asta n-ar face decât să crească numărul celor care, nemulţumiţi că prestaţia unora sau altora dintre artişti nu se coboară la nivelul lor, îşi vor cere furioşi banii înapoi, măsurând totul după slaba lor putere de a înţelege şi simţi, convinşi că au fost traşi în piept şi că li se livrează rebuturi. Dată fiind frumuseţea geografică zonei, probabil că şi un festival de metal extrem ar beneficia de un public numeros, cu excepţia notabilă că enervantele comentarii n-ar fi auzite de nimeni.

Majoritatea oamenilor nu sunt, asta e limpede, deschişi la experiment. Funcţionează aici un fel de sistem lăutăresc (sau by request, dacă preferaţi o exprimare mai elegantă): am plătit, deci cânţi ce vreau eu. Şi cum vreau eu. Iar în legătură cu preţul biletelor, care anul acesta a fost de sub 40 de euro pentru 4 zile de concerte, am de făcut o singură remarcă. Acum doi ani, l-am văzut pe Tomasz Stanko într-un concert la Barcelona (alături de Marcin Wasilewski & co.) Preţul biletului a fost de 30 de euro. De căciulă. Pentru banii ăştia, au cântat o oră. Nu o oră şi jumătate, nu două. În fine.

Joi am ascultat-o pe Elina Duni. Posesoare a unei voci deosebite, sensibile, domnişoara de origine albaneză are un potenţial cert. Dar aş aprecia prezenţa alături de ea pe scenă a unor muzicieni mult mai inovativi, mai îndrăzneți, dispuși şi capabili să meargă mai departe decât ceea ce s-a făcut şi s-a mai auzit de atâtea ori. Compoziţiile lor sunt puternic impregnate de influenţe etno-balcanice, numeroase fiind preluări ale unor piese sau motive populare adaptate registrului jazz. Nu a lipsit piesa ce dă titlul ultimului ei album, Lume, lume, a Mariei Tănase.

Concertul Rypdal/Vitous/Cleaver care a urmat a împărţit publicul în două. Ultimul album Rypdal, Crime Scenes, trebuie ascultat în condiţii audio optime pentru a putea fi digerat cum se cuvine. Iar cu privire la Vitous, nu e genul care să facă concesii gustului general. Şi n-a făcut. Un concert dens, apropiat mai degrabă zonei free, în care orice urmă de ritm sau melodie recognoscibilă era întâmpinată de mulţi cu uşurare. Unul dintre concertele tari, destinate ascultătorilor profesionişti, unul dintre vârfurile festivalului.

Pentru mulţi, Funky Growl a fost, judecând după comentarii şi chipurile fericite, o revelaţie. Trupa sună brici: o muzică extrem de antrenantă, care te prinde şi te face să bâţâi involuntar în ritm. Un coşmar, din câte mi-am dat seama, pentru ascultătorii purişti. Mie unul mi-au plăcut.

Vineri. Trebuie să spun că nu mă dau în vânt după Bela Fleck. Dar, la drept vorbind, nu prea cunosc lume care să se dea în vânt după el. Albumele scoase alături de trupa lui, The Flecktones, premiate sau nu, au răsunat de câteva ori răzleţ din boxele mele, după care s-au refugiat cuminţi şi prăfuite pe raftul cu CD-uri. Când am aflat însă numele unuia dintre cei care urmau să-l însoţească la Gărâna m-am înseninat brusc. Şi nu sunt singurul care a simţit astfel. Zakir Hussain este unul dintre legendarii maeştri ai instrumentelor de percuţie orientale. Şi, chiar dacă poziţionat ex-centric pe scenă, a fost adevărata vedetă a serii de joi şi, de fapt, a întreg festivalului. Asta s-a simţit în special la nivelul aplauzelor şi uralelor care i-au însoţit momentele solo. Contrabasistul Edgar Meyer, mai degrabă necunoscut pe la noi, a stârnit şi el atenţia prin dezinvoltura interpretării. La cererea muzicienilor, acesta a fost unicul concert al serii. Fără trupe în deschidere, fără trupe care să le urmeze. M-am bucurat teribil că în playlist şi-a făcut loc şi piesa Making Music, compoziţie a lui Hussain inclusă pe discul omonim din 1987, primul album solo al artistului şi cel mai drag mie. Un concert super-profesionist, de la nişte oameni care şi-ar putea edita fără nici o problemă pe CD fiecare „performanţă” live. Pentru că sunt buni. Şi nu dau rateuri.

Sâmbătă s-a decretat codul galben pe plaiul gărânean şi, ca urmare, a început să plouă torenţial, cu un dispreţ total faţă de iubitorii de jazz. Practic, natura vs. cultura. Şi nu s-a mai oprit. Multă vreme. Am înţeles de la cunoscuţii care campaseră în zona apei că jandarmii le puseseră în vedere să se mute într-un loc mai ferit, prilej de peripeţii care de care mai interesante, dar care, sunt convins, vor face sarea şi piperul excursiei. Asta peste ani. Până atunci, rămâne stresul veşnic al soluţiei ieftine de cazare la care noi am renunţat de vreo doi ani. A, jurnaliştii tâmpiţi n-au ratat ocazia de a face o prezentare apocaliptică a situaţiei pe la diferite televiziuni, alarmând în van rude din toate ţara – lipsite, multe, de şansa unei legături telefonice funcţionale care să-i scutească de îngrijorarea firească. Să-i iertăm, atâta ştiu, atâta fac.

Concertul Marcin Wasilewski Trio, primul din cea de-a treia seară de festival, l-am pierdut tocmai din pricina intemperiei care a lovit nemilos şi a drumului de câţiva kilometri pe care l-am avut de parcurs până la Gărâna de la Brebu Nou, satul vecin în care am locuit. Din relatările martorilor, concertul a fost unul de excepţie, lucru cu privire la care n-am nici cea mai mică îndoială. Am ajuns taman după retragerea lor de pe scenă. Ghinion.

Cu buna dispoziţie dispărută în urma ratării concertului favoriţilor mei, am urmărit cam fără chef recitalurile care au urmat. Poate şi pentru că Brederode Quartet şi Muthspiel Trio au avut nişte show-uri lipsite de elemente spectaculare ostentative. Ambele concerte intrau în categoria celor care e de preferat să fie urmărite într-o sală, tihnit, fără gălăgie, comentarii şi împinsături. Trupa lui Brederode sună extraordinar atât pe album, cât şi live. Wolfgang Muthspiel nu m-a impresionat în nici un fel – let’s blame it on the rain…

Nu acelaşi lucru se poate spune despre ungurii de la Djabe, care au dat dovadă de o tehnică de PR remarcabilă – evident repetată şi pusă la punct în decursul anilor – şi care au câştigat rapid simpatia ascultătorilor şi cu ajutorul modului simpatic de prezentare, al  glumiţelor şi al solourilor individuale în timpul cărora toţi ceilalţi membri ai trupei ieşeau de pe scenă, lăsând solistului spaţiu de desfăşurare şi întreaga atenţie a mulţimii. Tonici şi revitalizanţi, excelenţi instrumentişti, au constituit nu o surpriză – stilul ca atare respinge inovaţia – ci un prilej de bucurie, atât a noastră, cât şi a lor, sper, oferit de nişte oameni care par să se simtă cu adevărat bine cântând împreună.

Duminică, nori şi ploaie din nou. Pofta de muzică, nealterată. Iar prima trupă a serii a constituit o revelaţie pentru mulţi: duoul Trygve Seim/Frode Haltli. O muzică introspectivă, cu mici izbucniri free. Mânuind un acordeon care face toate lucrurile de la care te-ai aştepta mai puţin (în sensul cel mai bun), Frode cântă cu ochii închişi, parcă în transă, iar chimia dintre cei doi funcţionează perfect.

Patricia Barber. Pur şi simplu nu e genul meu. Deci…

Dan Berglund’s Tonbruket îşi putea găsi liniştită locul în orice manifestare de rock progresiv. După apariţia primului album post-E.S.T. a devenit clar cine se afla în spatele pasajelor heavy ale trioului condus de regretatul Esbjorn Svensson. Trupa lui Berglund sună categoric mai bine în concert decât pe album, apropierea de scenă – şi de boxe – ajutând mult la crearea atmosferei potrivite pentru asemenea audiţii. Deşi îi aşteptam cu un oarecare scepticism – albumul, în ciuda calităţilor evidente şi a eforturilor mele sincere de a intra în stare, n-a reuşit nicicum să mă prindă, lucrurile au evoluat pozitiv, cea de-a doua jumătate a recitalului găsindu-mă în faţa scenei. Ultima piesă cântată a fost in memoriam: Song for E…

N-am mai rămas la Bega Blues Band. Ne-am suit în limuzină şi ne-am îndreptat spre luxoasa noastră reşedinţă. Seara se încheiase mult prea bine pentru a mai risca ceva.

Cam asta a fost. Vom merge, dacă astrele se vor dovedi favorabile, şi la anul. Şi la festivalul de la Timişoara, organizat de aceeaşi echipă condusă de Marius Giura – asta dacă se va ţine. Şi sper din tot sufletul să se ţină, pentru că cel puţin unul dintre numele vehiculate a făcut să-mi lase gura apă. Din nou. Dar despre acestea, în curând.

3 gânduri despre &8222;Gărâna Jazz Fest 2010. Muzici şi ploi&8221;

  1. dana zice:

    „despre acestea, în curând” nu stiu când va fi… rog frumos, alex, anume ce nume a făcut să-ţi lase gura apă?🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s