Recomandările lunii noiembrie

Festivalul de Jazz de la Timişoara 2009. Anulat.

In perioada 27-29 noiembrie urma sa se desfasoare la Timisoara a patra editie a Festivalului de Jazz Timisoara. In ciuda faptului ca programul era foarte atragator, nu a gasit sustinerea financiara necesara. Cu toate ca Primaria Timisoara a sustinut acest eveniment, banii nu au fost suficienti.

In acest an nu a existat nici un sponsor interesat de acest festival.

Acest fapt se intampla chiar in anul in care cele doua festivaluri organizate de noi au fost invitate in “EUROPE JAZZ NETWORK”, cea mai importanta organizatie de gen din  lumea jazz-ului.

E trist ca Timisoara nu poate sustine un asemenea eveniment. Pana in ultima clipa am crezut ca toate promisiunile si intelegerile noastre vor fi onorate si respectate, dar se pare ca in acest an au fost alte prioritati.  Multumim colegilor din presa care au fost alaturi de noi si au semnalat programul acestui festival.
N-a fost sa fie!

Cu deosebita consideratie,
MARIUS GIURA
Presedinte
FUNDATIA CULTURALA JAZZ BANAT

Sursa: MuzicadeVest.ro

Printre alţii, urmau să cânte VASSILIS TSABROPOULOS şi ARVE HENRIKSSEN…

Ce să mai zic. Plm.

Molvaer înainte de Molvaer (2)

 

E poate de aşteptat ca evoluţia unui artist, în materie de sound propriu, să fie una liniară – de la A(nonimat) la O(riginalitate). Însă lucrurile nu se întâmplă chiar atât de „logic”, dovadă şi albumele la care trompetistul norvegian a participat ca sideman înainte de a edita cd-uri în nume propriu. Există un contrast între Nonsentration (Jon Balke, 1992), So I Write sau Exile (Sidsel Endresen, 1990, respectiv 1994), şi Hastening Westward (Robyn Schulkowsky, 1995). Dar acest contrast reprezintă totodată şi o tatonare, o apropiere printr-o spirală din ce în ce mai strânsă de sunetul dorit.

Chiar dacă pe albumul lui Balke (înregistrat în 1990) Molvaer stă, relativ docil, în siajul orchestraţiei (dar cu rezultate acustice extrem de interesante), simţim că se apropie tot mai mult de onomatopeele sale caracteristice (atenţie la bucata Circling The Square). La fel stau lucrurile şi în colaborările cu Endresen şi Schulkowsky, mai ales în duetul cu percuţionista americană, unde spaţiile sunt mai largi şi unde norvegianul se aventurează în dialoguri ample cu percuţia (fie ea pre-înregistrată, fie în priză directă).

Dovada că trompetistul se simte foarte bine în compania percuţionistelor o aduce şi colaborarea cu Marylin Mazur (Small Labyrinths, 1994, album pe care se apropie exponenţial de sunetul pe care-l ştim astăzi – Visions in the Wood este un excelent exemplu). Pentru albumul din acelaşi an cu Sidsel Endresen, Molvaer trebuie să se adapteze unui alt tip de exigenţe muzicale, şi o face cu brio, fără să-şi piardă din aplomb. Litaniilor vocalistei îi contrapune o trompetă „de respiraţie”, împăcată cu şi exploatând la maximum contextul folk în care este nevoită să se desfăşoare.

Experienţa acumulată în compania tuturor acestor muzicieni se regăseşte în muzica pe care o face în nume propriu, unde întâlnim spaţiile ample ale lui Jon Balke, exuberanţa ritmică a lui Marylin Mazur, atonalismul lui Don Cherry, gustul pentru melodia meditativă cultivat de Sidsel Endresen, sau eleganţa frazei lui Arild Andersen. Toate potenţate cu justa doză de profesionalism nordic şi curajul de a face exact muzica pe care o simte.

Dragi ascultători

Începând de azi se vor posta şi recomandări neînsoţite de cronică, informaţii legate de noi apariţii, concerte, ştiri de foarte larg interes muzical ş.a.m.d., fără număr, fără număr. Just say so, don’t be shy. Iar în căsuţa din dreapta, sus (communication), vă puteţi conversa la liber. Dacă vreţi. Dacă nu, nu.

GODMODE – ON (A&A Records)

La patru ani după apariţia albumului de debut, pe care personal îl consider foarte bun şi care prin urmare ar merita mai multă atenţie, Godmode îşi lansează noul album, intitulat simplu ON, sub egida A&A Records pe data de 12 noiembrie. Fără îndoială, primul lucru care frapează după ce asculţi albumul este diversitatea acestuia. Din punct de vedere muzical, ON acoperă un spectru foarte larg, de la sonorităţi rock/metal moderne (Survivor Guilt sau New Tricks), excelente pentru apariţiile live, până la cele acustice, hip-hop, sau electro (vezi apariţia lui DJ Wicked sau piesa Break). Dar nu vă speriaţi, audiţia albumului va fi o experienţă plăcută, în special datorită agilităţii şi naturaleţii cu care trupa abordează această varietate stilistică. Diversitatea vocală este un alt aspect al albumului demn de menţionat. Vocalistul Paul îşi demonstrează mai bine ca oricând versatilitatea vocală deja binecunoscută, abordând mai multe stiluri, de la vocile mai agresive (de ex. Survivor Guilt) la cele foarte melodioase (vezi piesele acustice sau semi-acustice). La aceasta se adaugă două apariţii vocale foarte inspirate. Prima este cea a lui Adi Despot (Viţa de Vie) pe piesa La Fel, pe care o consider una dintre piesele de rezistenţă şi, de ce nu, un posibil hit. De asemenea, merită remarcate şi textele piesei, foarte inspirate şi originale. A doua apariţie vocală e cea a lui Rareş (ex-Narkoma), care îşi etalează talentul aş putea spune înnăscut de vocalist hip-hop. Ultimul aspect al diversităţii pe care aş vrea să-l subliniez este limba textelor. Patru dintre piese au fost scrise în limba română (aici aş vrea să remarc şi piesa În Larg), restul fiind în engleză. Albumul se încheie cu o superbă reinterpretare acustică a piesei The Only Way, inclusă iniţial pe albumul de debut din 2005. Cu acest album, Godmode (Paul – voce, Dan – chitară, Vladimir – bass, şi Bogdan – tobe), beneficiind de o producţie de calitate şi o interpretare pe măsură, demonstrează că merită să pătrundă în rândul elitei rock-ului românesc modern. Evident, recomand albumul celor deschişi la minte şi dornici de a-şi lărgi orizontul muzical. This album will surely turn you ON.

Pagina de Myspace

Tomasz Stanko – Dark Eyes [2009]

Cea mai neagră şi mai apropiată mie trompetă europeană a momentului, Tomasz Stanko, revine cu un nou album scos la ECM şi într-o nouă formulă. Tomasz Stanko: trompetă; Jakob Bro: chitară; Alexi Tuomarila: pian; Anders Christensen: bas; Olavi Louhivuori: tobe. Practic, un cvintet nordic. Renunţând pentru acest proiect la foştii colegi (care activează deja oricum sub numele de Marcin Wasilewski Trio), Stanko nu îşi abandonează, din fericire, vechile năravuri. Totul e aşa cum trebuie să fie.

So nice, care deschide albumul, e o piesă tipică Stanko, care trenează pe aproape şase minute, diafană şi aerisită la maximum, şi-ţi toarce blând în urechi ca o pisică. Pe Terminal 7, poate cea mai bună piesă, lucrurile se schimbă radical. Moleşeala e înlocuită de epic. Se întâmplă lucruri. Atmosfera e de aşteptare, de anticipare. Inspiratul chitarist Jakob Bro, de care mărturisesc că nu ştiam nimic până la acest album, spaţiază generos notele, croşetând pe ritmul şi în spiritul impuse de Maestru. Urmează The Dark Eyes Of Martha Hirsch; apăsătoare în prima jumătate, se deschide frumos (şi ritmic, şi melodic) în cea de-a doua parte. Grand Central e caracterizată de formulele întotdeauna inspirate găsite de Stanko şi de spaţiul de desfăşurare lăsat lui Alexi Tuomarila.

Amsterdam Avenue e şi ea foarte statică şi fragmentată de lungi pauze de respiraţie. Pauze de respiraţie – şi lecţii de muzică. Pe Samba Nova, aceeaşi tăietură clasică a unui stil care nu iese niciodată din modă. Dirge for Europe îl pune din nou în valoare pe Jakob Bro. May Sun e o şoaptă, în timp ce Last Song pare continuarea lui Amsterdam… Ultima bucată, Etiuda Baletowa No. 3, o delicată creaţie a lui Krzysztof Komeda, încheie în nota meditativă ce caracterizează întreg materialul.

Ce m-a încântat cu deosebire e partitura de tobe, din punctul meu de vedere perfectă şi de o discreţie excepţională. Preţ de câteva bucăţi, am decupat mintal jocul cinelelor, delectându-mă doar cu punctările minunate lui Olavi Louhivuori. Vă recomand să faceţi acelaşi lucru.

Ce mai e de spus? Stanko e trompetistul meu preferat. Anul trecut am avut prilejul să-l văd şi să-l ascult live într-un concert ţinut la Barcelona. Ne-am codit puţin înainte de-a ne hotărî să mergem – biletul nu era tocmai ieftin, nu eram chiar pregătiţi, în fine, scuze penibile.

Vă asigur că n-am regretat nicio secundă.

Piesa e de pe albumul Suspended Night. Asta am găsit, asta am pus .

Molvaer înainte de Molvaer (1)

Cu toţii îi cunoaştem sunetul suprasaturat de electroni, îi degustăm frazarea austeră şi ne lăsăm purtaţi în călătorii imaginare pe deasupra banchizelor tot mai ameninţate de încălzirea globală, însă cum a ajuns trompetisul norvegian să-şi construiască sound-ul caracteristic? Întrebare ce ne duce înapoi în timp, în ani 80, la albumele înregistrate sub titulatura Masqualero, împreună cu Arild Andersen contrabas, Jon Christensen, tobe, Tore Brunborg, saxofoane, Frode Alnæs, chitară, Jon Balke, pian electric, acustic şi sintetizator.

De ce este nevoie de această excursie imaginară în timp? Pentru că, lipsită de aportul efectelor electronice, trompeta lui Molvaer îşi dezvăluie mai uşor secretele. De pildă, pe Bande a Part (1986) suflul trompetei este cel deja familiar, dar în spatele lui se pot distinge două rspiraţii distincte: Miles Davis şi Don Cherry. Dacă influenţa celui dintâi nu surprinde astăzi, prezenţa discretă a celui de-al doilea este una care pune într-o nouă lumină expozeurile iconoclaste de acum ale norvegianului. Muzica albumului este plăcută la ascultare şi aproape luminoasă, datorită claviaturilor şi a compoziţiilor calde, relaxante (sic!).

Aero (1987) este un album care sună surprinzător de proaspăt azi, dacă luăm în calcul sound-ul standard al anilor 80, colmatat până la refuz de un post-fusion disco şi greţos. Claviaturile lui Balke lasă locul chitarei lui Alnaes, de certă inspiraţie rypdaliană, care în unele momente dă semne de originalitate şi în general este potrivită în context. În acest spaţiu muzical uşor schimbat, Molvaer se mişcă pe coordonatele unui jazz inspirat, atractiv, însă ferit de comercialism. Sunetul său respectă întru totul calapodul albumului anterior.

Re-Enter (1990) închide cu succes ciclul Masqualero, într-o formulă de cvartet, de această dată lipsind aportul chitarei. Deşi teoretic o formulă mult mai deschisă la experimente, înregistrările sunt mai aproape de muzica lui Miles Davis din perioada anilor 60 şi de producţiile tipice lui Garbarek. Aici, Molvaer îşi explorează posibilităţile coloristice (atenţie la bucata Find Another Animal) la adăpostul unei formule ritmice de nota 10. Albumul este în general lent, aproape ca un cântec de leagăn pentru balenele rebegite de frig. Virtuozitatea nu-şi are loc aici, pentru că ar fi inutilă şi păguboasă, însă aceasta nu înseamnă că trompeta este lipsită de locvacitate.

asiluum

Azi n-o să recomand un album sau o trupă, ci un site. Se numeşte asiluum. Unii dintre voi îl ştiţi, deja, pentru restul o să fie o surpriză, sper, plăcută. În cuvintele lor, this is a non-profit “something” that promotes underground artists. Oamenii din spatele proiectului se numesc Costin Chioreanu şi Marius Costache şi au făcut o treabă extraordinară. Am descoperit nişte muzici foarte, foarte faine aici, acestea fiind preferatele mele: Discordless – 148 Light Years, Semiosis – Pictural şi Dresda – Pequod. Vizitaţi-i neapărat.

Albumele nu se pot descărca gratuit; doar că nu plătiţi cu bani, ci cu atenţie .

Burzum – Filosofem

Varg Vikernes este un muzician controversat. Anul ăsta prin luna mai, am impresia, a ieşit din închisoarea Tromso după aproape 16 ani de detenţie, primiţi în urma uciderii lui Aarseth Oystein, la care s-au adăugat şi acuzaţiile de incendiere şi posesie ilegală de material exploziv. Dar, în fine, detaliile vieţii lui Varg nu interesează cronica de faţă. „Filosofem” este al V-lea album sub titulatura Burzum ( definit ca one-man-band ). Dacă mai există cineva care nu a ascultat încă Burzum, atunci pentru el/ea scriu rândurile astea. Totuşi, nici cei care spun că au ascultat nu sunt scutiţi . De departe, albumul ăsta e cel mai reuşit Burzum din toate cele 7 apărute. În ultimele două nu prea am încredere. Iniţial am vrut să scriu despre Hlidskjalf (fiind ultimul), problema e că nu prea am avut ce scrie. La fel şi cu Daudi Baldrs, m-a nemulţumit complet. Nu pentru că m-aş fi obişnuit eu cu bateria agresivă şi cu urletele disperate, dar mă tem că, muzical, Varg nu prea a avut ce să dea pe albumele astea. Mai potrivit ar fi acum să scoată variante multi-instrumentale, eventual chiar black-metal.

„Filosofem” a fost înregistrat în martie 1993, înainte ca Varg să intre la închisoare, dar a ieşit pe piaţă abia 3 ani mai târziu, pe 1 ianuarie 1996, sub egida Misanthropy Records/Cymophane Productions. Cele şase piese acoperă aproape 65 de minute de melancolie pură. Se spune că e black-metal. Eu personal, mă îndoiesc de lucrul ăsta. E mai degrabă un electronic ambient (Rundgang um die transzendentale Säule der Singularität), un dark atmospheric destul de electrizat (Gebrechlichkeit I), un black ambiental (Erblicket die Töchter des Firmaments) şi într-adevăr un black-metal old-school (Jesus’ tod). Dunkelheit e o piesă care nu se circumscrie nici unui stil. Acum, Lanternativa o să-mi sară în cap, poate nu numai el… Dar aşa văd lucrurile după 14 ani de ascultat Burzum. Sigur, când spui Burzum gândul te duce imediat la un cult- (one-man) band care nu se supune catalogărilor puerile. Cineva trebuie să o facă, însă credeţi-mă pe cuvânt că Burzum este inclasabil.

„Filosofem” (totuşi) – Chitare hipnotice, un keyboard ales cum nu se poate mai bine pe care îl simţi peste tot, abstractizând brutalitatea unei baterii programate să toace mărunt bruma de muzicalitate. Recomand pentru pentru exemplificare prima piesă: Dunkelheit. Avem şi ocazia să medităm, într-o plimbare de 25 de minute împrejurul coloanei solitudinii, cu ajutorul ultimei piese. O bucată foarte uşor de asimilat, cu un sound profund şi minimal în acelaşi timp. De la prima la ultima piesă se desfăşoară o reflexie asupra realităţilor părăsirii şi renunţării.

Din cronicile RIO: Stormy Six – L’Apprendista

În urmă cu 30 de ani, în timp ce multe din trupele de cursă lungă care definiseră deceniul ajungeau la capătul puterilor sau sorbeau din cupa convertirii, cinci dintre cele mai strălucite ansambluri de avangardă rock răbufneau în faţa dezinteresului şi lipsei de afinitate pentru acest curent, unul la fel de important şi constant din cadrul aceleiaşi ere ”progresive”. Tonul l-au dat britanicii de la Henry Cow, stupefiaţi că plutesc în anonimat chiar la ei acasă, dar mai ales decepţionaţi de mariajul cu Virgin Records, care nu s-au împăcat niciodată cu arta suverană a trupei, ajungând inevitabil să le ceară din ce în ce mai mult o muzică care să (se) vândă (pe sine însăşi) – pare oare acest gen de conflict unul timpuriu sau e totul deja prea târziu?

Cea mai notabilă dintre reacţii a fost Rock In Opposition, un festival independent al ”muzicii pe care casele de discuri nu vor ca tu să o asculţi”. Cel puţin din această perspectivă, RIO a dobândit, într-o primă fază, claritatea unui manifest publicat de un colectiv neadmis în peisajul industriei muzicale; ulterior (şi mai degrabă neplanificat), totul s-a restrâns la un cerc închis, dar brusc influent, de artişti intelectuali, elitişti, neconvenţionali, reafirmând sau creând mai departe o operă matură, nebuloasă şi necompromisă, împreună cu un canon anevoios în principii, diferitele ascultări din acest ”catalog privat” fiind capabile să dea naştere, pe alocuri, la momente epifanice.

Saltul de la ”10 minute de faimă” (cum a descris Chris Cutler impactul evenimentului) la un gen muzical, deliberat astfel din exterior, e unul de-o pură convenţie. Influenţele sau colaborările ulterioare au format o astfel de gândire, dovadă că astăzi, prin reînvierea spiritului concertelor RIO, trupele noi aduc tribut promotorilor. Ţinut pentru prima dată în martie 1978, festivalul RIO nu poate fi considerat în sine decât un punct culminant sau o mică întâlnire între clasici: cu Henry Cow şi Samla Mannas Mamma la fine de carieră, în timp ce Stormy Six era o trupă şi mai veche, schimbându-şi culorile şi componenţa după fiecare album cât să nu îmbătrânească de tot, numai Univers Zero şi Etron Fou Leloublan îşi făceau un debut pe cinste din această participare, pregătind aşadar ceva nou, la răscrucea dintre perioade. Stilurile incluse în programul declarat al unei ”muzici prin excelenţă” nu simplifică nimic, dat fiind clusterul format din atâtea bucăţi disonante, personalizate: avangarda rupt din coasta modernă a clasicismului, experimentalul liber, infuzia sadea de dark chamber rock sau, dimpotrivă, erupţiile cacofonice, absurde sau groteşti.

E imposibil de precizat care dintre cele cinci trupe originale ar fi mai neobişnuite. Culmea este însă că Stormy Six, deşi au avut poate rolul decisiv în închegarea acestei mişcări (înfiinţând un prototip RIO numit ”L’Orchestre” înainte cu câţiva ani, luând primii legătura cu Henry Cow, după care şi răspunderea unui al doilea festival, la Milan, în 1979), dau de înţeles, prin albumele lor de vârf, că s-ar asocia cel mai puţin atât cu avangarda în sine, cât şi cu valul RIO. Puţin neînsemnând nicidecum, dar îndeajuns de simptomatic. Trecutul lor activist, asociabil poate cu aceeaşi vâltoare socialistă din krautrock-ul german, păleşte ca semnificaţie la capătul anilor ‘70, dar mai ales prin noile tuşeuri ale muzicii, marea impresie fiind aceea că se cultivă forţa suplă sau valorile aproape tradiţionale de prog rock (în paralel şi prog folk), înainte de a se avânta în alte sfere, cu un vârf sensibil de opinie novatoare.

Poate nedumeririle nu-şi au rostul dată fiind eterogenitatea exemplară şi pentru celelalte trupe, totuşi Stormy Six au acel dram foarte interesant de incompatibilitate: nici componistica contemporaneităţii, nici acusticismul ermetic, nici simfonismul depresiv, nici accesele comic-isterice – nimic de acest fel nu le este propriu. În schimb, un album precum L’apprendista (1977) e de cele mai multe ori considerat a fi o mostră tardivă de rock progresiv splendid (ceea ce se adevereşte calitativ), într-un stil italian uşor defectiv (adică liric in nuce, dar mai deloc amorezat de art rock-ul vandergraaf-ian; melodic la bază, dar refractar simfonicului visător; creativ şi scânteietor, dar fără a miza pe impulsivitate). Efortul este unul intelectual, meşteşugit şi bine servit interpretativ, măruntele cvasi-abstracţiuni ivindu-se, fără a fi pregătite, din frumuseţea intrigant de naturală a muzicii. În modul acesta, conceptul de ”rock in opposition” ia doar o formă nebănuită.

Cred mult în caracterul de ”rock polifonic” al albumului, transmis de la conturul melodic până în nucleul stilistic, unde multe se combină cu uşurinţă, dar refuză subordonarea: astfel L’apprentista se compune din ardoarea palidă, însă melodic desăvârşită, a simfonicului italienesc, metrica de pendul clasic (dar şi uşor ruginit) al progului sau impulsul trubaduresc de folk. Pluralismul instrumental prinde puteri după o vreme, vioara, xilofonul, mandolina sau fagotul deschizând larg temele. Trupa se inspiră mult, cea mai puternică analogie fiind cu Gentle Giant; tot la fel de bine însă aduce un pic şi cu Ougenweide ori Bayon (la partea de folk medieval sau exotic) sau ispiteşte cu gândul la niscaiva ”cantofabule”, dacă înţelegeţi unde vreau să bat. Intervin, în momente de o subtilă ieşire din contur, pasajele în timpi compuşi, sacadate şi nestructurate, aşchii desprinse poate chiar de la Henry Cow. Peste acestea, deşi nu preponderent, se manifestă nevoia sau atracţia pentru jazz, sunete fără contur şi o fantezie mai rumenă.

Indiferent cât de îndrăzneţi au fost până la urmă Stormy Six (şi când), aici ei dezvoltă la maxim ceea ce pe engleză se numeşte ”artistry”. Recunosc, de siguranţă, că nu e garantat pe gustul tuturor, ci mai degrabă un ”acquired taste”, lipsit de arome tari. Dar luat drept rock progresiv, L’Apprentista este o mică bijuterie.

ISIS – Wavering Radiant

Ascult ISIS de câţiva ani buni şi noul lor album, Wavering Radiant (2009, Ipecac Recordings / Conspiracy Records), nu face decât să îmi confirme faptul că există trupe care evoluează în mod constant şi natural de la un album la altul. Prin Celestial (2000, Escape Artist Records) şi Oceanic (2002, Ipecac Recordings), ISIS au pus bazele unui stil oarecum propriu; sunt totuşi 2 albume destul de sinuoase şi ai nevoie de puţină răbdare să le asculţi. Pasul următor a fost făcut de Panopticon (2004, Ipecac Recordings), un album greu de tot, un album care marchează prima, dar nu şi ultima colaborare cu unul din membrii trupei TOOL, şi anume basistul Justin Chancellor, pe piesa Altered Course. In The Absence Of Truth (2006, Ipecac Recordings), deşi  poate un pic mai „moale” decât precedentul, a fost un experiment reuşit.

In 2009, ISIS au reuşit să se reinventeze. Nu zic asta pentru că albumele anterioare ar fi plictisitoare sau repetitive. Pur şi simplu avem de-a face cu un nou mod de abordare a pieselor.  7 piese (mă rog, de fapt sunt  8, daca e să punem la socoteală şi bonus track-ul  ”Way Through Woven Branches”, apărut pe ediţia japoneză ) care te trec prin diverse stări. “Hall Of The Dead” începe cu un riff absolut demenţial, courtesy of Adam Jones/TOOL, prezent pe 2 piese de pe acest album. Ce m-a surprins (în mod plăcut) a fost prezenţa în abundenţă a părţilor de keyboards, fapt oarecum neglijat (sau poate mai putin evidenţiat) pe albumele precedente. Vocea lui Aaron Turner e parcă mai puternică decât oricând, indiferent că e vorba de growls sau de clean vocals. “Ghost Key” are pasaje care îmi aduc aminte de THE CURE; e una din cele mai melodioase piese de pe album, foarte catchy şi cu multe texturi. “Hand Of The Host” e epopeea albumului, prin cele aproape 11 minute ale ei; un lux pe care şi l-au permis cei 5 oameni din ISIS şi deja un trademark pentru ei (cel puţin pe acest album nu există piese mai scurte de 7 minute, bineînteles nepunând la socoteală piesa care dă titlul albumului, un fel de intermezzo/interludiu). Ascultarea albumelor de asemenea factură presupune din start eliminarea gândirii de genul “ok, piesa trebuie să aibă stofa, refren, strofă, refren, solo, refren şi gata“. Trebuie să fii dispus să accepţi provocarea unei piese lungă de 7, 8 sau 10 minute. Asta pentru că, cel puţin în cazul albumului de faţă, reward-ul e mare.

“Wavering Radiant“ e un album rotund, mult mai şlefuit decât tot ce au făcut ISIS până acum. Nu am de unde să ştiu dacă e “vina” producţiei sau a producătorului, însă prefer să cred ca e vorba de evoluţia lor ca muzicieni. Elementul de jam session prezent pe albumele anterioare pare să fi căpătat un nou sens, existând mult mai multă coerenţă în piese (mă refer la pasajele instrumentale, care aduc textură peste textură şi construiesc un univers sonor dens, însă plin de surprize). Încercaţi să ascultaţi “20 Minutes, 40 Years“ sau “Threshold Of Transformation“, piesa cu care se închide, magistral, acest album, şi aveţi toate şansele să vă pierdeţi în labirintul dintre note. Întrebarea care rămâne este : vreţi să mai găsiţi drumul spre ieşire?

Conjuncţii ritmico-melodice: Hussain-Meyer-Fleck

Întâlnirea de gradul trei dintre contrabasistul Edgar Meyer, percuţionistul Zakir Hussain şi banjoistul Bela Fleck este una inedită şi promiţătoare, mai ales prin prin potenţialul muzicienilor. Albumul lor, editat în acest an, The Melody of Rhythm, este un experiment aproape reuşit – ceea ce nu e puţin lucru.

Edgar Meyer posedă deopotrivă eleganţa frazării din muzica clasică şi supleţea improvizatorului. Nu vă aşteptaţi de la el să se comporte ca un contrabasist tipic de jazz. Meyer stăpâneşte foarte bine tehnica arcuşului, abilitate care îi permite să exprime o paletă largă de ritmuri şi armonii. În dialogurile strânse cu tabla, vocea lui se apropie foarte mult de aceea a sarangi-ului, chiar dacă dintr-un registru ceva mai grav.

Zakir Hussain dictează ritmica cu dexteritatea unui miriapod, iar Bela Fleck demonstrează încă o dată că expresivitatea banjoului depăşeşte cu mult graniţele bluegrass. Dansul său suplu vine să caroieze abstract tuşele gri schiţate de contrabas. Percuţionistul indian îşi etalează încă o dată capacitatea de adaptare la diferite muzici, contribuind esenţial la coeziunea trioului şi exemplificând concret cum anume ritmul devine melodie iar melodia ritm (ca două feţe ale aceleiaşi monede de aur).

Suita de trei mişcări orchestrale – care oferă totodată şi titlul albumului – sunt pata de culoare inedită a acestui cd. Nu doar Edgar Mayer se simte în largul său în cadrul acesta simfonic, ci şi Hussain sau Fleck. Orchestraţia are meritul de a nu strica balansul ritmic, exerciţiul simfonic fiind, în cel mai rău caz, interesant în sine – chiar dacă relativ inutil şi prea pompos (pentru gustul meu). Libertăţile improvizatorice nu se prea împacă cu rigoarea unei orchestre simfonice (şi nici nu trebuie). Cele trei bucăţi sunt, din acest punct de vedere, mai degrabă alocuţiuni separate, la o reuniune ONU, decât dialoguri colocviale la o halbă de bere pe terasă.

Restul de şase piese de pe cd, abordate strict în formulă de trio, se mişcă cu repeziciune de pe malurile fluviului Mississippi pe cele ale Gangelui şi înapoi, îndulcind cât se poate de mult amarul „pilulei” simfonice. Remarcatele mele sunt Babar, Out of the Blue şi Then Again. Dacă nu ar fi fost pentru derapajul simfonic, The Melody of Rhythm ar fi fost un album de nota 8/9. Acestea fiind lucrurile, ne mulţumim cu 6 mici bijuterii şi aşteptăm viitoare colaborări – mai îndrăzneţe, sper eu – ale celor trei instrumentişti.

„N-am nimic de spus, şi o spun cu glas tare” Meditaţie la picioarele minimalismului: Cage si Perrot

Am fost rugat să scriu o recenzie, încă una, pe MM. Aşadar, m-am pus imediat pe treabă. Timpul era de partea mea: aveam în faţă aproape o săptămână întreagă pentru a mă hotărâ asupra temei şi pentru a scrie textul. După 2 zile, nu aveam scris nimic. După 3, nici atât. Mi se părea că ştiam despre ce vreau să scriu, însă nu ştiam cum. Începeam să intru în panică, conştient din ce în ce mai mult de faptul că termenul limită mă va găsi în aceeaşi situaţie. Deadline-ul, oferit cu atâta mărinimie de unul dintre cei doi cenzori principali (Alex), ameninţa să se transforme într-o Iron Maiden cât se poate de reală. Aşadar, mi-am impus să fiu calm, lucid şi sistematic. Ştiam că cea mai bună metodă pentru a ieşi dintr-un asemenea impas publicistico-existenţial era identificarea atentă a cauzelor care mă ţin blocat!

De obicei, răspunsul la cele mai dificile întrebări se găseşte chiar la „locul crimei”. Aşadar, intru pe Muzika Magika să aflu răspunsuri. Ajuns aici, privirea mi-a căzut pe Etichete. Subit, un Eureka m-a lovit cu putere: dintre toate etichetele ce definesc  varietatea sonoră a albumelor deja prezentate cea mai erectă era minimalism.

Asadar, m-am hotărât să scriu despre ceea ce place, despre ceea ce vor oamenii sa audă: despre minimalism. Şi nu în general, ci despre un artist anume: John Cage şi Romain Perrot (mai cunoscut sub numele său de scenă: Vomir). Nu sunt doi, cumva?! Nu chiar, căci Cage si Perrot îşi definesc existenţa artistică prin faptul că sunt contrariul absolut al celuilalt, ei suprapunându-se însă perfect pe teritoriul comun al lipsei totale de variaţie sau dinamică sonoră.  Între 4′33” for piano al lui Cage si un (oricare) Untitled a lui Perrot nu există nici o diferenţă: amândoi prezintă, metaforic, tăcerea şi sunetul în cea mai pură formă posibilă, inexistentă  în lumea reală. Sunetul pur şi tăcerea pură sunt concepte mai degrabă filosofico-religioase decît realităţi organice. De aceea curentul minimalist (cu toate variaţiunile sale) este unul spiritual şi / dar, în acelaşi timp, unul profund intelectual. Dacă veţi avea curiozitatea de a asculta sau citi interviuri cu marii maeştri ai minimalismului repetitiv (Terry Riley, John Cage sau Philip Glass) veţi rămâne surprinşi de cât de multe trimiteri la „realităţile“ religioase (nu neapărat creştine) puteţi  identifica şi, în acelaşi timp, cât de raţionale sunt cosiderate, de către ei înşişi, a fi compoziţiile lor.

Dar să revenim la cei doi artişti şi la cele două opere menţionate. Ascultându-le, suntem puşi în faţa unui sunet egal cu el însuşi, teoretic pur, sau a unei linişti, teoretic, totale. Asistăm la nimic altceva decât la extinderea / desfăşurarea unei singure clipe pe un anumit segment de timp – mai scurt sau mai lung – unde clipa este cea mai simplă entitate temporală, ea fiind compusă (aşa cum atomul este compus) din tacere + sunet. Muzica tinde să se transforme astfel dintr-o artă temporală într-una spaţială. Dacă compozitorii occidentali de factură clasică obişnuiau, fără excepţie, să-şi prezinte operele prin schimbarea continuă a formei muzicale, compozitorii minimalişti-repetitivi pun în faţa ascultătorilor posibilitatea de a experimenta schimbarea fără ca ei înşişi să schimbe ceva. Ascultătorul glisează, extatic, spre un statut dublu asumat de compozitor şi interpret-hermeneut, el preluând materialul „brut“ oferit şi prelucrându-l / interpretându-l la infinit, de este posibil. Nu va şti niciodată unde se termină liniştea şi unde începe sunetul. Unde se termină sunetul şi unde începe el însuşi, ascultătorul, să se definească ca atare. Diferenţa dintre „a asculta“ şi „a auzi“ devine imperceptibilă. Deoarece sunetul poate oferi experienţa liniştii, iar liniştea nu (mai) este doar echivalentul relaxării psiho-somatice, ci şi al presiunii sufocante, al unei apăsări întunecate, secvenţiale.

Evident, acestea sunt interpretari personale. Cage oferă cel puţin o alta – şi mă refer la 4’33’’. Perrot, la fel: HNW-ul (harsh noise wall) este un tip de nihilism sonor, o imersie totală în sunetul pur, într-un sunet fără un „dincolo“, un sunet static, imobil, ce nu trimite către ceva, acest lucru fiind simbolizat şi de faptul că la toate apariţiile sale publice, artistul poartă pe cap un sac din plastic (de aici sufocantul de mai sus), el rămânând absolut nemişcat – culcat sau în picioare – şi tăcut pe toată durata „concertului“.

Cage si Perrot sunt (poate) cele mai extreme cazuri din peisajul atât de complex al curentului minimalist. Sunt cele două margini ale spectrului, cei care au definit şi încă definesc muzica contemporană experimentală, ei reprezentând, după părerea mea, două referinţe obligatorii pentru toţi cei interesaţi nu doar în minimalismul american, ci şi în stiluri ca ambient, dark, drone, noise sau HNW.

Întorcându-mă de unde am plecat, aş putea spune că eticheta minimalism, care încă îşi păstrează statutul privilegiat, poate deveni cu uşurinţă o echivalenţă a obsesiei. Pentru că, în fond, lumea – sonoră sau nu – a curentului minimalist pune pe cel interesat în faţa eternei dilemei augustiniene: ştiu atât de bine ce reprezintă / este acest stil, însă dacă îmi veţi cere să-l explic, mie sau altora, nu voi reuşi să o fac. Evidenţa o aveţi mai sus.

Închei această prezentare-meditaţie parafrazându-l pe marele Olivier Messiaen, care spunea:

Generally modern music is aggresive, highly intellectual, very interesting, gripping, but it isn’t pretty…

P.S. Ah, recenzia… Îmi cer scuze, am uitat de dânsa. Poate data viitoare.

Un video cu Vomir:

Un video cu 4’33’’:

Sigur Rós – ()

Inspirat de momentul dedicat trupei amiina, am decis să aduc în prim-plan mai-marea trupă Sigur Rós, un alt ansamblu de renume al deceniulu şi în special un fenomen muzical. Dincolo de toate epitetele cu care au fost gratulaţi (de la josnicul ”miorlăit de pisică” la susceptibilul ”musique angélique”), realizările islandezilor rămân, invariabil, dificile de tratat şi subiective prin prisma sentimentelor încercate.

Mulţi se pot îndrăgosti de melanjul de ambient arctic şi post-rock practicat în mod constant de Sigur Rós, chiar dacă acesta păcătuieşte printr-un oarecare ezoterism. Având în vedere emoţiile şi doza de viziune criptică generată de melodiile şi ritmurile eterice (în loc să fie interpretate golaş), nu mă pot gândi decât la un efort de transcendenţă. În acelaşi timp, elocvenţa tipic-nordică se dezvăluie de la sine. Statornicindu-se pe aceeaşi frecvenţă a misteriosului învăluitor, ( ) (al treilea lor album, creat în 2002) reuşeşte să capete izul de capodoperă. Faţă de învălmăşeala obositoare de pe Agaetis Bryjun, ( ) evoluează pe o treaptă superioară în genul ”muzicii de sunet”, lipsindu-i capriciul simfonic, dar compensând prin gustul dark, lirismul îndestulat (dens-instrumental, respectiv incantaţional-vocal) şi nuanţele provocatoare.

Spiritul muzicii e cristalizat de opt piese, sub o serie de melodii, teme şi atmosfere culese pentru ceea ce reprezintă în comun, dar care conţin şi indicii diferite. Toate piesele sunt Untitled, la fel cum poate fi considerat şi titlul, dacă ne-am imagina spaţiul gol dintre paranteze. S-ar putea sugera ideea ”muzicii lipsite de identitate” – preferinţa reflectând oricum proeminenta excentricitate nativă post-rock-ului (în răsturnare cu şi mai excentricele nume sau titluri interminabile). Nu-i de uitat nici limbajul nou folosit, numit Vonlenska, prin care se urmăreşte aceeaşi imbold către autointerpretare, dăruit ascultătorului.

În ciuda riscurilor mari ca albumul să nu dezvolte un ataşament pentru ceva aparte (un lucru deloc neobişnuit, pentru aşa un tour de force ambiental), materialul muzical de pe ( ) reflectă cu triumf şi deosebitul, iar diversitatea sparge coaja unui stil sigurrossian etanş. Cu mici excepții, fiecare piesă are o câte o singură temă, un mesaj la fel de unic, însă coloratura impresionistă este intensă şi fractală.

Nu mai iau fiecare piesă la rând. Vorbim şi aşa de un big swing în care meditaţia este garantată; nu însă şi liniştea, biruită de prea multe fluctuaţii. Versurile sunt scurte şi amare, emoţiile plutesc în tonuri spelbe, dar iau foc în subconştient. Voluptăţi rock minime, plăceri lirice nenumărate, topite în vibraţii. Replicile un pic mai dinamice nu gravitează în aceeaşi proporţie, dar ascut aceeaşi atmosferă halucinantă arcuită instrumental şi sunt binevenite într-o lucrare muzicală ce pare să abandoneze logica contrastelor pentru fixaţia stării de spirit. Insist totuşi pe Untitled #8, o pièce de résistance a trupei, păstrată pentru a surprinde la deznodământ. Spectrul rămâne iniţial plutonic, începând cu un swing instrumental mai clar conturat, urmat de tânguirea vocală, ambele producând ardoare din ceva relativ simplu; a doua parte reprezintă însă unica ruptură a albumului, înălţând, din registrele cele mai grave şi din pasiunea unei noi energii, o voce interioară impulsivă, ce repetă frenetic canonul sau glisează spre note înalte, totul pe fundalul unui tumult dirijat fără cusur. O piesă pur şi simplu fenomenală.

Bogat, sumbru, epuizant, din ( ) răzbat nu umbrele unei muzici opace şi înecate, ci strălucirea unor reflecţii profunde şi a unor emoţii rare.

Elend – Winds Devouring Men

Elend şi-a început activitatea ca grup experimental în 1993, fără să aibă pretenţia vreunui succes de piaţă. În primul rând din cauza stilului, prea puţin comercial, chiar daca încadrabil într-o nişă cu mare priză la adolescenţi: un gothic atmosferic ornamentat cu urlete bine dozate, melodios şi odios în acelaşi timp. Oricum, nu e de lepădat niciun minut din această primă trilogie, greşit înţeleasă după părerea mea. Nu are nimic de a face cu satanismul şi nici cu  fetele şi băieţii îmbrăcaţi în negru, care citesc Cioran şi poartă pentagrame la gât.

Colaborarea foarte bună a celor doi muzicieni (Alexandre Iskandar, violonist francez  şi Renaud Tschirner, compozitor austriac ) va face din Elend un arhetip pentru ceea ce înseamnă de fapt neoclassical. Nu îmi aduc aminte să fi ascultat ceva asemanător.

Creaţia lor se împarte în două cicluri foarte neasemănătoare, distincte ca stil, structură şi mesaj. Între 1994 şi 1998, Elend elaborează primul ciclu, care conţine trei albume, sub denumirea de Officium Tenebrarum ( Leçons de Tenebres – 1994, Les Tenebres du Dehors – 1996, The Umbersun – 1998) la care se adugă o variantă a materialului din 1996, numită Wheeping Nights, din care au fost scoase les hurlements şi în care au fost adăugate două piese noi. Al doilea ciclu, de asemenea o trilogie (Winds Devouring Men – 2003, Sunwar The Dead – 2004, A World in Their Screams – 2007), se traduce printr-o diminuare a rolului sintetizatoarelor, printr-un pas înainte făcut spre muzica atonală, oarecum minimalistă, cu accente camerale, reci. Pe scurt, trilogia Winds Cycle e marca unei sonorităţi unitare, calculate şi foarte originale în mesaj. Versurile aparţin unei elite din care fac parte Eschil, Sofocle, Macrobius, Hesiod, Rimbaud, Elliot.

Primul album al celei de-a doua trilogii, Winds Devouring Men, face obiectul acestei scurte cronici. A ieşit la trei case de producţie: Holy Records (labelul-tată), Profecy Records (labelul-mamă) şi la Goimusic (why not?). În 60 de minute şi 20 de secunde, cei care se ascund sub numele Elend fac o demonstraţie simplă: sunt cei mai buni. De la industrial landscape la noise şi de la symphonic goth la darkwave, acoperă tot ce se poate în doar 10 piese. Albumul trebuie înţeles unitar. Piesele formează un întreg foarte bine închegat. Există pauze între piese, dar fiecare o continuă pe cealaltă. Prima compoziţie este un prolog în care se găsesc motive din toate bucăţile ce îi vor urma. Cu ajutorul lui Sebastien Roland (mentorul de la Eros Necropsique) şi al sopranei Nathalie Barbary, artiştii de la Elend fac trecerea de la senzaţia de sufocare de la precedentul The Umbersun către devastarea totală din ulteriorul Sunwar The Dead. Oare ce aş putea să mai adaug? Nimic. Ascultaţi-l.

Lullatone – Plays Pajama Pop Pour Vous

Din seria experimentelor minimaliste  reuşite, azi Lullatone. Legenda spune că americanul Shawn James Seymour şi Yoshimi Tomida, o japoneză aflată la studii în SUA, s-au cunoscut pe când erau studenţi, s-au luat şi s-au mutat, după terminarea studiilor, într-un mic apartament din Tokyo. Muzician experimentalist, Shawn s-a reapucat aici de compus – doar că, pasăre de noapte, a ales să facă muzica cel mai puţin susceptibilă de a tulbura somnul micuţei sale nipone. Astfel a luat naştere un nou proiect la limita bizarului, a kitschului şi drăgălăşeniei, a „interesantului” (categorie artistică nu tocmai de bun augur), cochetând doar involuntar cu grotescul atât de trendy azi. Spun la limita pentru că, hotărât lucru, ei reuşesc să evite cumva sau să exploateze productiv derizoriul şi se instalează confortabil în nişa stilistică ce pare anume creată pentru ei.

Filiaţia numelui devine evidentă după primele secunde: scurte, ipotetice cântece de leagăn adresate nu (doar) copiilor, ci unui public cultivat, dresat să recunoască artisticul în cele mai felurite manifestări. Imagistic vorbind, avem de-a face cu înfăţişarea unei lumi în miniatură, cu exemplificarea de scene din viaţa unor păpuşi, chiar mai mici şi mai fragile decât cele care îşi spun amiina (despre care am tratat anterior), ceea ce nu-i puţin lucru. Aspectul acesta e cultivat la maximum: produsul muzical lipsit de aspectul vizual (şi în fond, de cel teoretic) îşi pierde rotunjimea, ameninţând să strice un echilibru şi aşa fragil. Proiectul celor doi e consecvent tocmai pentru că  aplică regresia la toate palierele: compoziţional, instrumental şi liric. E o regresie atât de specifică sofisticăţeniei vremurilor noastre, înapoierea voită la o inocenţă discutabilă – cu alte cuvinte conştientizată, deci oarecum perversă). Un simulacru, deci, de copilărie nu putea fi mai bine evocat decât printr-o muzică-simulacru, printr-o aproape-muzică. Voce, percuţie, diverse alte instrumente (unele, prezenţe exotice acum nu mai mult de două decenii), cum ar fi glockenspiel, clavieta, o clapă ieftină Casiotone SK1 – instrumente simple, cu spectru cromatic redus, dar potenţial expresiv maxim. Pe alocuri, lo-fi e mult (sau puţin?) spus: midi-uri. Versurile vorbit-şoptite în engleză şi în japoneză de către Yoshimi împrumută şi ele masca unei naivităţi asumate, voluntare, „artistice”.

Monoton? Evident, în cele din urmă. Obositor? Deloc. În plus, la o adică, chiar poate fi folosită cu succes la exorcizarea copiilor care nu vor în nici un chip să adoarmă.

But enough with the bullshit. Let’s play some funky music.

The Mars Volta – De-Loused in the Comatorium

The Mars Volta este una din trupele îndeajuns de originale ale noii perioade muzicale, cu un brand individualizat (eu, cel puţin, încă nu am auzit o altă trupă care să extragă măcar adecvat influenţe mars-voltiene) şi prevalent tonic-agresiv. Nu vorbim de nişte ”milenarişti” răzgâiaţi, ci de ceva mult mai complicat. E adevărat însă că trupa a fost în permanenţă capabilă să genereze controverse, pe baza aceloraşi valenţe. Pe cât de mult au devenit un notabil cult (încadrabili în ”şic şi şoc”, poate), pe atât au generat şi conflicte, fiind angrenaţi, odată cu fiecare album, într-un love-hate memorabil – în special în lumea rock-ului progresiv nou, în care au fost, îndrăzneţ, încadraţi. Altfel, ambele cazuri reflectă popularitatea pe care au obţinut-o. Au fixat de la bun început un pivot în cadrul furtunii indie-alternative printr-o electrică lovitură de heavy music, în care însă abundă mult straniu şi provocator.

De-Loused In The Comatorium (un titlu emblematic pentru conceptul întunecat, şi pe-alocuri funebre în care suntem introduşi) este, într-un mod cu totul favorabil, albumul năucitor şi excelent şlefuit al trupei, izolându-se ca importanţă de orice altceva a urmat după, în ciuda unui Francis The Mute de o monumentală complexitate (restul istoricului devine deja de gustibus, de la un Amputechture care – pardon – sucks ass la recentul decafeinizat Octahedron). Ca debut (mulat dur după o serie de EP-uri, precum Tremulant) depăşeşte aşteptările, prin elementele sale aburinde ce nu dau deloc impresia artistică desăvârşită şi totuşi sună grozav. Experienţa decide asupra a unui, cel puţin, convingător proiect: mult ”bloodbending” temperamental; coerenţa unei lucrări dedicate, totuşi, nervilor tari; fiorii şi sunetul lipsit de amorţeală ce transpiră dintr-un amestec picant şi devorant de muzică, rock şi pulsuri.

Cedric Bixler-Zavala (nu, nu vorbim de noul Geddy Lee) se impune în calitate de membru iconic, cu o voce înaltă (îngrijită, totuşi), o atitudine hiperkinetică (contagioasă şi pentru restul trupei) şi cu un lirism care pune la mare încercare credinţa ascultătorului – versurile sunt într-adevăr un şir interminabil de abstracţiuni, năzăriri şi durităţi conceptuale. Chiar dacă, odată cu multe reascultări, materialul îşi dezvăluie secţiunile mai fluente, cred că s-a decis de mult ca melomanii să asculte pur şi simplu ce se cântă şi cum, iar experţii să rămână a pune în balanţă cât de bizar-joyciene sau lamentabil-pompoase sunt textele. Tabloul e întregit, cel puţin la nivelul acestui prim album, de instrumentalitatea indie/core, impusă cel mai mult de amorul psihedelic pentru hard rock, jam şi garnisiri tehnice al lui Omar-Rodriguez Lopez (al doilea membru iconic) şi al lui Jon Theodore. Cu De-Loused, Mars Volta adoptă deschişi un hibrid de rock heavy şi alternativ, reuşind prin asta şi ceva impresionant, greu de definit, dar mai uşor de resimţit drept un maelstrom de senzaţii şi atacuri, de groove-uri banale sau explozii ce pătează. De reproşat ar fi doar doza de pop, metal sau rock la plezneală în cadrul acestui nor dens. Pe de altă parte, experimentalul, mutaţiile şi eclectismul, toate depline şi preţioase în următoarele lucrări, sunt latent dezvoltate şi introduse aici.

Un total de zece piese te zdruncină timp de peste o oră, fără a constitui cel mai solid indiciu al calităţii fenomenale ce-o posedă albumul (repet, combinaţia dintre muzică şi concept, fără goluri plictisitoare, şi adrenalina suculentă de rock senzaţii, cântăreşte mai mult). Majoritatea nu sunt deloc dificil structurate, formând un flux prin una sau două teme (de natură vocală sau de un calibru jam-instrumental), improvizate fără limite sensibile, pentru ca apoi să fie suspendate într-o atmosferă mult mai aridă (prilej uneori pentru sunete şi texturi experimentale, care prin formă leagă sau tranzitează înspre următoarea parte). Simţitor însă, intensitatea narativă a muzicii este la fel de plauzibilă. Doar grupând primele piese, coagularea fascinantă şi înţepătoare a compoziţiilor dovedeşte mult: Inertiatic într-un stil indie-metal facil dar tonic, Roulette Darts cu un rock încins ce se volatilizează melancolic în a doua sa parte, Drunkship Of Lanters (piesă de referinţă), prezentând o paletă de culori hardcore cu dezlănţuiri intermitente, şi Eriataka, alternând la fel de direct între momente visătoare şi asceze stridente. Dar periplul continuă, cu un vârf de pretenţiozitate, din moment ce Cicatriz e o masă de energie imensă, încercând şi un moment unic, printr-o improvizaţie aleatorie, într-un spaţiu anaerob (merită poate făcută analogia cu crimsonianul Moonchild). Poate doar în a doua parte a albumului (cezura mi se pare evidentă, cel puţin calitativ), piese mai minore slăbesc şi lanţul: This Apparatus Must Be Unearthed e de pus în rândul pieselor de-o magnetizantă, dar fad-merituoasă popularitate; Televators (re)mixează hard şi prog, iar cu Take The Veil Cerpin Taxt oboseala creativă a albumului e atinsă, totuşi finalul este unul formidabil.

În esenţă, The Mars Volta contrariază, şi nu doar prin acest debut. Iar lumina cade pe ei felurit, în special în interiorul fandom-ului progresiv, dar (bănuiesc) şi-n general: modest sau ”bun şi atât” pentru orice fan alergic la noile tendinţe; fără dubiu grozav sau uimitor pentru fanii apropiaţi, dar şi pentru cei care ajung fascinaţi de acest curent de muzică nouă şi de new prog; extraordinar atunci când taie adânc în carne vie, parazitează narcotic spiritul, şi, prin urmare, are evident toate ingredientele perfecte. Multe din cele de mai sus nu se schimbă nici până în prezent, însă, în contrast cu rezultatele ulterioare variabile, De-Loused In The Comatorium rămâne cea mai bună carte de vizită. Şi, plusez, un album definitoriu al deceniului pe cale să se încheie.

Swod – pur şi simplu, acum

În general, recenziile oficiale tind să aibă titluri pompoase, care să ”sune” bine. Motivele sunt diverse însă ele tind să se restrângă in jurul unui discurs de marketing: prezentăm albumul bine – îl vindem bine. Nu există nume de formaţie care să nu poată fi prezentat, nu există nume de artist care să nu poată fi caracterizat, nu există stil care să nu poată fi catalogat. Identificarea minuţioasă a influenţelor dintr-un anumit album este întotdeauna mântuitoare căci, de multe ori, nefiind în stare să numim prezentul, ne refugiem in trecuturi comune ce nu definesc decât parţial ceea ce auzim, trăim în momentul numit acum. Iar a eşua în definirea acum-ului înseamnă a păşi într-o lume nesigură, ciudată, aproape necunoscută.

Având în vedere gândurile răzleţe de mai sus, am ales să vă prezint proiectul Swod pur si simplu, aşa cum este el doar în momentul în care se ascultă, doar în acum-ul său cel mai intim: pian şi pizzicato electronic, îngheţ şi patinaj (uneori) artistic, decadenţă fin-de-siècle cu răbufniri în ritm de gheizer, voci pierdute, răzleţe, ce se aud de după colţuri, ploi ce vin de jos şi urcă`n sus, umbre de urme şi urme de umbre. Ştiţi, Swod ne aduce aminte de multe lucruri. Şi aş dori să vă spun doar unul dintre ele, unul care m-a izbit în timp ce ascultam Sekunden (2007): în infima perioadă dintre două sunete, se află la fel de multă muzică şi tăcere ca în toate compoziţiile perioadei clasice luate împreună. Ştiu, sună absurd, dar nu este…

Sfatul meu, dacă îmi pot permite aşa ceva, este să ascultaţi Swod (nu au editat ”decât” două albume) cu ochii închişi, întinşi pe podea în camera Dumneavoastră şi, conştienţi de acum-ul clipei, să vă lăsaţi să alunecaţi. Unde? O să vedeţi!

Cântecul lalelelor negre

The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble e genul de vietate sonoră de care te îndrăgosteşti imediat şi vrei neapărat să o iei acasă. EP-ul din acest an, Mutations, este exemplul perfect de simbioză între sonorităţile ambientale, balansul minimalist trip-hop şi peisajele sonore post-rock.

Malaxorul sonorităţilor drone macerează, cu ajutorul neobosit al computerului, intrumente muzicale dintre cele mai diverse: violoncel, trombon, chitară, vioară, bas, pian sau fender-rhodes. Vocea, riguros feminină, se îmbină plăcut cu fundalul ce emană o energie calmă. Incantaţiile evocă peisaje urbane luminate difuz şi complice, ca în Caos Calmo, Serpent, Shadows sau Symmetry of 6’.

Olandezii de la The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble au reuşit să depăşească cu succes exigenţele cinematice ale albumului de debut (2006) şi să treacă dincolo de o muzică pur decorativă, realizînd o serie de mutaţii stilistice, zic eu, de bun augur. Elementul „dark” este mult mai accentuat, în detrimentul celui de inspiraţie „jazz”, iar acest fapt conferă o şi mai clară individualitate muzicii lor, neafectând însă nici creativitatea de ansamblu şi nici diversitatea sonoră concretă. În jungla stilistică post-rock, nu-jazz, ambient-drone (whatever) este din ce în ce mai greu să te orientezi dacă nu ai simţurile estetice suficient de dezvoltate. Gideon Kiers, Jason Köhnen, Hilary Jeffery, Charlotte Cegarra, Eelco Bosman, Sadie Anderson şi Nina Hitz au dovedit că nu au căzut încă în păcatul prostului gust.

Vă rog să nu mă credeţi pe cuvânt şi să vă convingeţi singuri de toate acestea dând o tură pe pagina lor myspace http://www.myspace.com/tkde sau pe site-ul oficial al proiectului http://www.tkde.net/. Iar dacă muzica lor vă prinde atunci, ca totul să fie mai complicat, vă recomand şi The Mount Fuji Doomjazz Corporation, alter-egoul TKDE.

Ascultare plăcută!

amiina – Kurr (2007)

Pentru cei care nu ştiu, amiina e numele cvartetului de coarde care i-a însoţit în turnee pe cei de la Sigur Ros, participând şi la înregistrările lor de studio, pe () şi Takk. Cele patru islandeze (Hildur Ársælsdóttir, Edda Rún Ólafsdóttir, Maria Huld Markan Sigfúsdóttir şi Sólrún Sumarliðadóttir) au făcut în 2004 pasul magic spre o carieră solo de succes. Succes de underground, desigur. Acum, albumul. Singurul punct înşelător e imaginea de pe copertă: nu tricotatul e punctul forte al celor patru. Prezenţa educaţiei clasice se ghiceşte în simţul măsurii, în compoziţiile inteligente mai degrabă decât intuitive. Balansul minunat gradat al compoziţiilor şi producţia impecabilă sunt o bucurie. Printre instrumentele lor preferate se numără sintetizatorul, chitara, harpa celtică, armoniumul, glockenspiel, violoncelul, vioara, viola, kalimba, mandolina şi tot felul de clopoţei. Aceasta e o parte din etichetele aplicate muzicii lor: post-rock, ambient, minimalist, contemporary classical.

Albumul Kurr (2007), singurul lor LP, e o mică, preţioasă capodoperă. M-am îndrăgostit de el de la primele sunete, în care se simte, fără dubiu, vâna nordică. Pentru mine, e muzica unor păpuşi sensibile, bolnave de fragilitate, care au ales să se tratează singure prin meloterapie. Câteodată, te pot vindeca şi pe tine de lipsa de melancolie. Sonorităţile sunt sobre, austere şi emoţionante. Se poate întâmpla ca în timpul audiţiei să-ţi doreşti să te întinzi pe jos, să te scufunzi prin podea sau doar să te topeşti. Când vorbesc, au cele mai delicioase voci cu putinţă. Când cântă, te poartă în locuri inedite şi imaginare. Episodic, frânturi din piesele lor mi-au evocat următoarele: scene emoţionante din copilărie – care nu s-au petrecut, de fapt, niciodată; prezenţa unor prieteni dragi, dar fictivi; venirea circului în oraş; imagini cu cerul pustiu şi cu pădurea norvegiană; sentimentul acut al morţii; sentimentul acut de viaţă. Nu se recomandă celor care se grăbesc la serviciu, întâlnire sau meci – în general celor care se grăbesc.

Un Patitucci anamnetic

Ocazional, lui John Patitucci îi iese câte un album bun. Acesta este cazul şi cu Remembrance, ultimul opus înregistrat sub comanda basistului american. Lipsa pianului îi face mult bine lui Patitucci, iar prezenţa inconfundabilă a saxofonistului Joe Lovano (probabil unul dintre cei mai subestimaţi muzicieni de jazz) este un plus pentru album în ansamblu. Dacă înainte contrabasul lui John Patitucci transpira tehnicitate, acum, în sfârşit, respiră melodicitate. Ceea ce nu înseamnă un recurs la facil, ci o întregire a expresiei muzicale. Complici sunt şi muzicienii ce formează cealaltă jumătate a secţiei ritmice, bateristul Brian Blade şi percuţionistul Rogerio Boccato.

Albumul se deschide cu Monk/Trane, o compoziţie care încă din titlu ne momeşte cu promisiuni pe care nu ezită apoi să le şi satisfacă aproape pe deplin. Un balans uşor schiţat, dar suficient de consistent pentru a permite întreprinderi improvizatorice de calitate, ce aduce destul de bine cu maniera lui Thelonious Monk de a-şi lua libertăţi ritmice. Tema, însă, se apropie mai mult de melodicitatea lui Sonny Rollins decât de torentele coltraneene – nimic supărător în asta, de fapt. Omagiul saxofonistului american este întregit de a treia piesă de pe album, Sonny Side, un swing în tempo mediu bine susţinut de un Patitucci în vervă mingusiană.

Messaien’s este a doua bucată de pe cd, Patitucci schimbă contrabasul cu chitara bas şi balansul monkian cu un groove dansant. Interesant este că Lovano se aventurează mai mult pe această compoziţie, decât o făcuse anterior.

Un excelent exemplu despre cum pot dialoga patru muzicieni este bucata Mali, în care Lovano se mişcă liber şi inspirat pe suprafeţele cu texturi variate construite de ceilalţi trei, iar condimentul etno este presărat doar atât cât trebuie. Însă piesa mea preferată, după câteva ascultări, este Safari, o compoziţie ce se deschide cu contrabasul ce institue parcă balansul savanei. Saxofonul tenor îl urmează, survolând în tempoul mediu al pasului de elefant ierburile africane. Percuţia evocă, una după alta, vietăţi sonore efemere, pe care nu le vei întâlni în nici un documentar NatGeoWild.

În general, sound-ul este unul destul de aerisit, de multe ori chiar meditativ-atmosferic (ca pe Remembrance sau Meditations), lipsa unui instrument armonic puternic (pian, claviaturi) amplificând acest efect de spaţialitate neîngrădită. Vidul acesta invită şi susţine perfect libertăţile improvizatorice. Există muzicieni care au nevoie de o bază mult mai solidă pentru a-şi etala măiestria şi alţii care se simt într-un astfel de mediu rarefiat ca peştele în apă. Lovano este face parte dintre aceştia din urmă, fapt care se simte din plin pe tot albumul. John Patitucci este lăudabil pentru ştiinţa de a fi creat un astfel de vid eliberator şi de a fi ales muzicienii potriviţi. Şi poate că cea mai importantă realizare a acestui cd este faptul că nu se înregimentează cuminte în nişa albumelor de instrument, cum se poate întâmpla de pildă atunci când se întâlnesc în studio „trei tenori” ai chitarei bas, iar degetele scânteiază în dueluri kung fu de prost gust.

Remembrance este un album echilibrat şi plăcut urechii, pe care, dacă nu te lasă mâna să-l cumperi ţi-l doreşti măcar în format flac. (Eu doar zic, nu dau cu paru’.)

Salut lume!

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!