Leonard Cohen – Cântecul de la capătul drumului


By Adriana Cârcu

Prin martie aflu că Leonard Cohen va face un turneu mondial.  De necrezut.  De nesperat.  În Germania sunt planificate două concerte, unul la Berlin şi unul undeva pe graniţa cu Elveţia.  Biletele se vând la un preţ exorbitant.  Încerc să primesc o acreditare de presă.  Nu reuşesc. Fac un calcul logistic. Ezit o vreme şi renunţ.  Ideea nu-mi dă pace.  Continui să urmăresc turneul pe web. Fac un nou calcul, studiez variante şi mă hotărăsc să merg la concertul din Amsterdam pe 12 iulie.  Începe vânătoarea de bilete.

După ce am reuşit să-mi asigur un bilet de pe piaţa neagră la un preţ pe care n-am să-l divulg nimănui, după spaima trasă acum câteva zile când am auzit că Leonard Cohen s-ar fi îmbolnăvit, după cele opt ore petrecute în cinci trenuri toate deviate din cauza unei catastrofe feroviare în zona Köln-ului – timp în care la Emmerich pe graniţa cu Olanda, cu cinci minute înainte de anunţarea unui tren special, lacrimile mele au ţâşnit ca dintr-un izvor când am aflat că prima conexiune posibilă mă va aduce la Amsterdam exact la 20:50 – după ce am lăsat bagajele la hotel şi, fără să mai intru în cameră, am sărit într-un taxi, iată-mă în Westerpark, în inima Amsterdamului, îmbrăcată doar cu o jachetă de vară pe o temperatură de 15 grade, aşteptând să înceapă concertul împreună cu alţi 18 mii de incurabili.  Foamea am uitat-o, mi-e cam sete, dar nu mă mişc din loc; sunt chiar în mijlocul parcului şi nu vreau să-mi pierd locul.  Ca de obicei mă uit în jur şi ce văd nu mă surprinde; mai toţi spectatorii cam de vârsta mea, mai toţi cu un aer uşor intelectual, uşor nostalgic.  Aud vorbindu-se engleză, germană, olandeză şi sârbă.  Aud frânturi de conversaţie despre Janis Joplin, despre Nico, despre Mount Baldy şi despre ploaia care planează iminent asupra noastră.  Cineva spune că textele lui Cohen sunt pline de ploaie şi mă trezesc şi eu spunând “His whole life is full of rain”.  Tipul din stânga mea mă aprobă cu vehemenţă.  Un vânt tăios ne apropie şi mai mult.

La 19:35 scena se luminează şi instrumentişti, toţi purtând pălării, îşi iau locurile.  Vocalistele din background împreună cu Sharon Robinson încep refrenul de la Dance Me Through the End of Love.  Leonard Cohen intră pe scenă de parcă s-ar fi aflat întâmplător prin apropiere, se apropie de microfon, pune mâinile căuş ca şi cum ar feri o flacără şi începe să cânte.  Preţ de aproape trei ore va derula cu farmec şi discreţie filmul amintirilor sale şi pe cel al amintirilor noastre.

Vocea lui adânc şoptită e dorul însuşi.

Aplauzele sunt măsurate pentru că publicul preferă să audă bine, să-l perceapă şi să cânte într-o celebrare calmă în ton minor, care va deveni de fapt marca acestui spectacol.   Elegant, uşor adus de spate, ţinuta lui dă o combinaţie subtilă de rafinament şi umilinţă.  E îmbrăcat în costum, poartă pălărie – pe care o va ţine în dreptul inimii ori ce câte ori va prezenta un membru al formaţiei sau va mulţumi pentru aplauze înclinându-se, – şi un zâmbet seducător, cumva sfios, cumva ironic, care nu-l va părăsi toată seara.  Ne spune, „Vă mulţumesc pentru că aţi aşteptat atâta timp în frig.  Suntem cu toţii onoraţi că vă aflaţi aici.” După Ain’t No Cure for Love Leonard Cohen cântă Bird On The Wire într-un registru nou, mai ferm, mai împăcat.  Acum pare mai acasă în propria-i viaţă, decât demult în tinereţe când interviurile îl redau timid şi cumva stânjenit, suferind acut de însingurarea poetului.  Everybody Knows urmează In My Secret Life. Cânt şi eu – sau mai degrabă o incantaţie –  Hey That’s No Way to Say Goodbye, având grijă să nu-mi deranjez vecinii.  Leonard Cohen cântă Susanne la ghitară, aşa cum a cânta acest cântec întotdeauna; după I’m Your Man poetul adaugă cu un zâmbet, “Here is the man and he is still working for your smile”.  Prima parte se încheie cu Anthem.

În pauză începe să plouă mărunt.  Îmi acopăr capul cu mâinile şi încerc să mă înghesui în vecina din dreapta care a deschis o umbrelă.  Cineva îmi oferă o duşcă de whisky dintr-o ploscă plată de metal.  O ajut pe fata blondă din faţa mea să-şi îmbrace pelerina din plastic transparent şi ea mă invită sub o aripă.

La începutul părţii a două, în timp ce, la îndemnul lui, “the supreme Webb sisters” continuă să cânte refrenul de laTower of Song pe voci îngereşti, Leonard Cohen, după ce le priveşte o vreme admirativ, ne rezumă istoria căutărilor sale, “Am descătuşat misterele; am pus întrebările, am studiat complexităţile şi în această seară am avut o revelaţie. Acuma ştiu răspunsul. Răspunsul este: Do ram dam dam/De do ram dam”*. Ploaia se opreşte la The Gipsy’s Wife, iar pe Boogie Street norii încep să se împrăştie.  La apus apare o fantă de-a lungul căreia navighează pâlcuri de zdrenţe violete.  Cerul se deschide luminos în timp ce cântăm cu toţii Hallelujah.  La sfârşitul cântecului poetul ne priveşte şi spune  „You are all covered with sunshine”.  Pe ecranele ce încadrează scena străluceşte o mare aurie de capete. PeTake This Waltz ne legănăm cu toţii ca un lan sub vântul fierbinte al Andaluziei. Cineva mă ia de braţ. Acum este chiar cald.

Poetul se înclină cu respect şi, prezentând în cuvinte pline de admiraţie fiecare membru al formaţie, îşi ia rămas bun.  Va mai cânta alte şapte cântece cu aceeaşi energie măsurată, câteodată întorcându-se de la jumătatea drumului spre culise, câteodată revenind pe scenă în pas sprinten.  Mă încearcă un fel de mândrie că într-o seară friguroasă ca aceasta Leonard Cohen se simte bine la un concert în mijlocul unui turneu cu siguranţă extenuant.  Cântăm cu toţiiSisters of Mercy şi If It Be Your Will.  După Closing Time şi I Tried to Leave You bardul încheie seara cu jurământul de fidelitate a lui Ruth în versiunea muzicianului de country George Morgan:

Încotro vei merge tu voi merge şi eu,

Unde vei locui tu voi locui şi eu

Poporul tău va fi poporul meu,

Încotro vei merge tu voi merge şi eu. **

Luminile s-au stins.  În timp ce mă îndrept spre ieşire constat că s-a făcut foarte frig; de fapt tremur din adâncuri.  E destul de întuneric.  Calc într-o băltoacă.  Deşi impresiile mele au nevoie de timp, ştiu de pe acum că acest spectacol nu seamănă cu nimic din ce am trăit vreodată.

Cântecul împăcat al acceptării. Dansul de dincolo de noapte.

Mă îndrept spre un grup de tineri şi-i rog să-mi spună cum pot ajunge cât mai repede la Rembrandt Plein.  O fată îmi spune, “It is quite a journey”.

Îi răspund în gând, “You bet it is”.

_____________________

* I  have unraveled the mysteries,

I have asked the questions,

I have studied the complexities.

Here, tonight I had a revelation

And now I know the answer.

The answer is: Do ram dam dam/De do ram dam

** Whither Thou goest I will go
Wherever Thou lodgest I will lodge
Thy people shall be my people
Whither Thou goest I will go

Amsterdam, 13 iulie 2008

articol apărut şi în revista Orizont

Un gând despre &8222;Leonard Cohen – Cântecul de la capătul drumului&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s