5 faze întunecate ale Lunii

[nu, nu este vorba despre perioada aceea …]

The Dark Side of the Moon este probabil albumul Pink Floyd cu cel mai mare succes comercial, o capodoperă a rockului progresiv din anii 70, iar pentru amatorii de experienţe cinematico-psihedelice o excelentă coloană sonoră pentru Vrăjitorul din Oz (cel cu Juddy Garland, evident). Dar pentru alţii este o provocare şi totodată un prilej de experiment muzical.

Primul pătrar

Unul dintre acestea este The Dub Side of the Moon (Easy Star All-Stars, 2003), o reinterpretare în cheie reggae a partiurii pinkfloydiene care ar putea oripila pe mulţi, dar care mie mi se pare că înseninează tonul „grav” al originalului. Dark Side se pretează la tratamentul dub pentru că tempourile sunt destul de lente. După acest lifting facial, albumul apare, dacă nu şi mai psihedelic, atunci măcar ceva mai proaspăt şi mai senin. Mărturie stau reinterpretările la Time, Money şi Us and Them, al căror hipnotism este aici potenţat la maximum.

Lună plină

Un alt experiment, şi mai aventuros, este The Dark Side of the Moon A Capella (Vocomotion, 2005), unde vocea umană ia locul tuturor instrumentelor. Inspiraţi poate de albumele şi concertele lui Bobby McFerrin (e doar o speculaţie) echipajul de 8+1 (voci şi beat-box) reuşeşte să reproducă destul de fidel partitura originală. Dar nu acesta este meritul principal, pentru că ar fi fost prea puţin. Timbrele şi culorile se păstrează într-adevăr aproape intacte în noul context, al cărui sound însă nu este lipsit de carnaţia necesară unui opus de factură rock. Momentele de maxim sunt The Great Gig in the Sky (cum era şi de aşteptat), Money şi On The Run.

Lună nouă

A treia reinterpretare a albumului survine în cheie jazz, din partea unui cvartet format din Seamus Blake (ts), Ari Hoenig (tobe), Sam Yahel (hammond) şi Mike Moreno (chitară). Dominat de aplombul organistului, The Jazz Side of the Moon (Chesky Records, 2008) respectă spiritul partiturii dar îşi ia libertăţile necesare pentru a produce o muzică inspirată, secondată de un sunet de nota 10. Experiment în experiment, sound-ul ar merita el singur o analiză separată şi exterm de amănunţită. Cum nu sunt inginer de sunet, precizez doar că pentru înregistrare s-a folosit un singur microfon Soundfield Mark 5 modificat (nu fiţi impresionaţi, de fapt habar nu am ce înseamnă asta) şi un preamp custom made, pe lămpi (no multitrack, no overdub, no compression – aşa se laudă cei de la casa de discuri Chesky pe coperta interioară a cd-ului). Astfel, sunetul este captat cât se poate de natural, conservându-se totodată spaţialitatea originală a instrumentelor: tobele în dreapta, orga în stânga, chitara între acestea două, mai spre dreapta şi în spate, iar saxofonul aproape pe centru şi ceva mai în faţă în raport cu chitara. O audiţie la căşti va fi revelatoare, nu numai pentru efectul de spaţialitate, ci şi pentru căldura şi claritatea sunetului, al cărui gust şi textură mie îmi evocă densitatea, culoarea şi consistenţa unei „negrese” (prăjitura! nu vă gândiţi la prostii…). Piesele remarcate de mine sunt Time (unde parcă Robert Fripp îşi dă întâlnire cu Steve Reich) şi Breathe (groovy şi atmosferică totodată).

Ultimul pătrar

Mary Fahl (ex-October Project) are o voce croită pentru rock. Un timbru plăcut, cu un bas bine definit şi cu un registru decent, artista americană reuşeşte – graţie şi instrumentaţiei inteligente de care are parte pe acest album, încă nescos oficial pe piaţă (V2 Records, 2006) dar care poate fi ascultat integral pe myspace (pagină neoficială) – să reproducă atmosfera înregistrării originale, dar şi să aducă partiturii vocale un plus de culoare. Time are echilibrul majestuos al unei bucăţi epice, Brain Damage devine în interpretarea sa un cântec de leagăn post-modern, The Great Gig in the Sky este reorientat la antipozii vocalizelor extrem-viscerale, iar Money devine o capodoperă a reorchestrării în cheie world music – de departe cea mai inspirată bucată  de pe album. Per ansamblu este reinterpretarea cea mai aproape de spiritul Pink Floyd. Iar riscul manierismului este exclus, deoarece soundul este acela al anilor 2000.

Coda

Înregistrarea-tribut a celor de la Flaming Lips (proaspăt scoasă pe piaţă luna trecută, pe 22 decembrie, The Flaming Lips and Stardeath and White Dwarfs With Henry Rollins and Peaches Doing The Dark Side of the Moon) este poate cea mai rock dintre toate. Titulatura kilometrică ne anunţă încă din start că oamenii ţin morţiş să reînvie spiritul psihedelic, iar adevărul este că Henry Rollins & co reuşesc să revitalizeze calmul spaţiilor vaste, tipic floydiene, şi să ne delecteze cu o nouă faţetă a acestui opus claisc al muzicii rock. Evident că favorita mea este tot Money (subconştientul îmi trimite o aluzie freudiană, altfel nu îmi explic), însă de reorchestrări interesante au parte şi Time, Us and Them (poate cea mai psihedelică aici, împreună cu Brain Damage), sau Speak to Me/Breathe (bucată parcă proaspăt scoasă din subconştientul lui Syd Barrett).

Acestea fiind spuse vă mai bat la cap cu o scurtă discografie suplimentară, în spiritul celor prezentate aici:

• Bjork – Medulla;
• Bobby McFerrin – The Voice;
• Easy All Stars – Radiodread, Easy Star’s Lonely Hearts Dub Band.
• Roberto Gatto – Omaggio al Progressive Rock;
• The Crimson Jazz Trio – The King Crimson Jazz Book 1&2.