Nils Petter Molvaer – Culori, zgomote şi stări. Interviu de Adriana Cârcu


Trompetistul  şi compozitorul norvegian Nils Petter Molvaer este unul dintre principalii exponenţi ai Jazz-ului Nordic, o ramificaţie geografică ce şi-a dobândit, mai ales în ultimul deceniu, statutul de gen în sine. Stilul lui îmbină elemente instrumentale tradiţionale cu tehnica electronică într-o fuziune cu o amprentă ritmică specifică şi cu un pronunţat caracter meditativ. Interviul de  mai jos a fost realizat în luna noiembrie la Mannheim cu ocazia festivalului Enjoy Jazz. Varianta engleză a interviului a apărut în revista de specialitate All About Jazz, iar o parte din cea română, în revista Orizont.

Ajung la Die Alte Feuerwache exact la patru jumate, când e programată şi proba de sunet. În timp ce mă îndrept spre backstage, printr-o uşă din hol prind cu coada ochiului luminile roşietice ale unei cafenele.  Managerul lui Nils îmi spune că am 25 de minute – atât şi nimic mai mult -, după care mă întreabă dacă nu vreau să-l aştept mai bine în cafenea. Ba vreau.  Intru şi caut din ochi un loc mai liniştit. E zgomot. Mă aşez într-un colţ, comand apă cu lamâie, îmi pun reportofonul  pe pauză şi mă pregătesc pentru chinurile aşteptării.

Înainte să mă dumiresc, Nils Petter Molvaer intră în cafenea şi se îndreaptă zâmbind spre masa mea. Ne dăm mâna şi eu am deja certitudinea că vom face un interviu bun. Mă prezint scurt şi intrăm direct în miez. După timpul pe care şi-l ia ca să reflecteze la câte o întrebare, deduc că nu i-a mai fost pusă şi mă bucur. Sărim de la un subiect la altul, ne întregim reciproc câte un gând şi, uneori, vorbim amândoi deodată.   La sfârşit, când îl întreb dacă vrea să vadă transcriptul interviului, îmi răspunde cu acelaşi zâmbet: Nu e nevoie, am încredere în tine.  Ne dăm iar mâna (de două ori, ca sa fie sigur) şi Nils Petter Molvaer pleacă la proba de sunet. Mă uit la ceas – interviul a durat 50 de minute.

Adriana: Nils Petter, cum ai defini într-un singur cuvânt muzica pe care o faci?

Nils Petter: Trebuie să-ţi mărturisesc că este un cuvânt pe care-l caut de vreo cincisprezece ani. Aş defini-o drept deschisă.

În mai multe cuvinte?

Într-o frază aş defini-o drept energia degajată de tensiunea dintre contraste.

Trebuie să fi existat un moment în evoluţia ta, când ai ştiut că eşti muzician şi că-ţi vei urma drumul. Poţi identifica acel moment?

Mi-l amintesc chiar foarte bine. Aveam vreo 16 ai şi lucram ca zidar la construcţia unui bazin de înot când, din senin, i-am spus colegului meu că eu voi deveni muzician. A fost ca o revelaţie.  La ora aceea luasem nişte ore de muzică şi cântam deja într-o trupă.  Curând după aceea m-am înscris la o şcoală de muzică unde am întâlnit muzicieni foarte buni. Mai târziu, când am vrut să dau admitere la conservatorul de la Trondheim, nu am fost admis pentru că nu aveam bacalaureatul.  Urma să frecventez cursurile doar ca auditor, dar nu m-am prea ţinut de treabă şi peste încă vreo doi ani am plecat la Oslo.  Acolo lucrurile au început să se întâmple foarte repede. La scurt timp s-a format grupul Masqualero şi din momentul acela am început să trăiesc din muzică.

Când ai început să compui?

Am început destul de devreme.  Când eram cu trupa de la şcoală scriam deja acordurile pentru muzicieni iar la Masqualero am început să compun de-a binelea.  Prima piesă s-a numit Remembrance, iar pentru al doilea album am scris deja lucruri care, într-un fel, au condus la ceea ce fac azi. Apoi s-a întâmplat un lucru straniu.  Sidsel Endresen, care este o bună prietenă de a mea, mi-a adus o casetă cu muzică făcută la computer, pe care i-o văzusem prin anii ’80 – am început să fac muzică electronică foarte devreme. Pentru că ea nu folosise temele de pe caseta aceea, le-am dezvoltat şi ele au devenit primul meu album, Khmer. Tot la vremea aceea am început să fac şi muzică de balet.

Poţi urmări aici un fir evolutiv?

Pentru mine personal a fost foarte semnificativă munca cu un interpret de muzică tradiţională norvegiană, care acum are aproape 80 de ani. Mi-au plăcut întotdeauna ritmul şi the grooves, apoi a urmat o vreme când am început să umblu prin cluburi şi să lucrez cu DJ’s. La un moment dat am vrut să îmbin toate aceste influenţe şi am căutat o formă care să le încorporeze, iar rezultatul a fost Khmer. Dacă te uiţi la referinţe ai să vezi că, la vremea aceea, eu şi cu Bugge Wesseltoft făceam cam acelaşi lucru, fiecare în parte. Apoi, pe la sfârşitul anilor ’80, am făcut o trupă împreună, cu el şi cu Audun Kleive şi Bjørn Kjellemyr la secţia ritmică.

Şi  azi?

Felul  în care lucrez azi cu trupa este mult mai deschis. Ce vei vedea astă seară este numai improvizaţie. Acest stil s-a dezvoltat natural din felul în care improvizez.  Acum încerc să lucrez mai mult cu culori decât cu acorduri; lucrez cu zgomote şi  stări. Construiesc doar schelete pe care se poate interacţiona.

Ce factori ţi-au definit stilul, ce opţiuni?

O referinţă importantă ne duce iar înapoi la începutul anilor ’80.  În vremea aceea nu ascultam prea mult jazz.  Mă plictisisem cumva de trompetă şi cântam într-un fel foarte aspru.  Atunci i-am auzit pentru prima dată pe suflătorii duduk, suflătorii shakuhachi şi pe John Hassell, trompetistul. Toate astea au fost ca o revelaţia. Apoi am început să lucrez cu folcloristul norvegian despre care-ţi spuneam şi el mi-a povestit cum simte el lucrurile, astfel încât, la un moment dat, în loc să-mi ascund trompeta, am început să lucrez cu ea pornind de la aceste premise.  Nu voiam să sun ca un saxofon şi nu voiam să fac pe nebunul; ceea ce voiam era să-mi creez o voce.  Nu voiam să sun ca nimeni altcineva. Tehnica poate fi frumoasă, dar pentru mine era mai important să am o voce. O voce poate fi dulce, dar nu numai atât; ea poate exprima furie, nebunie, frustrare; poate fi tot ce vrei tu.  Mai târziu am auzit fluierele ney din Africa de Nord şi Asia Centrală şi sunetele din Armenia, din Bulgaria şi din România.  Toate, sunete foarte frumoase. Aceste sunete tradiţionale m-au influenţat mai mult decât jazz-ul. De asemenea, am început să-l ascult pe Brian Eno care mi s-a părut fascinant.

Ai lucrat în mod conştient la ton sau el s-a născut pe cale naturală?  Îmi amintesc cum Miles povestea într-un interviu  că, după ce întrerupsese şapte ani cântatul din cauza drogurilor, i-au mai trebuit încă vreo trei ca să-şi recapete tonul.

Sigur că poţi lucra la ton.  Hotărăşti cum vrei să sune şi te concentrezi pe acel ton folosind tehnica necesară.  Pentru mie este însă mai mult o chestiune organică. Există manageri care încearcă să te facă să suni ca unul sau ca altul, dar le spun mereu că nu e posibil. După cum spuneam, pentru mine tot procesul este mai degrabă o chestiune de a exprima ceva cu propria mea voce decât de a-mi construi una artificială. Există cineva care o face, şi e cunoscut, dar nu-ţi spun cine e (zâmbeşte).

Jazz-ul nordic s-a dezvoltat spectaculos, mai ales în ultimul deceniu, iar azi jazz-ul contemporan nu mai poate fi conceput fără această dimensiune.  Ai o explicaţie pentru acest fenomen?

Pot să speculez.  Ştii, noi muzicienii nordici formăm, de fapt, o comunitate mică, unde totul este transparent.  Ne angajăm în proiecte mici cu muzicieni tradiţionali, cu muzicieni clasici sau cu artişti de sunet.  Şi apoi avem o tradiţie foarte puternică, care nu are nimic de a face cu muzica americană.  Îmi place muzica americană, dar noi pornim de la premise diferite.  Americanii improvizează după swing şi după standarde sau după musical-uri din anii douăzeci.  Ceea ce e OK, doar că noi pornim de altundeva.  Nu ştiu cum se naşte muzica nordică şi de ce se dezvoltă în felul acesta, dar, cum spuneam, avem o  sinergie excelentă şi nu există concurenţă.  E o comunitate foarte deschisă, sau cel puţin eu o percep astfel.

Care este, după părerea ta, trăsătura caracteristică a jazz-ului nordic?

Muzicieni ca Jan Garbarek, Terje Rypdal sau Jon Christensen au renunţat la swing în piesele mai vădit jazzistice fără să fie conştienţi de aceasta, dar ei au fost primii care au dovedit că se poate.

Ca să fiu sinceră, eu personal, am cam obosit să tot aud că dacă o piesă nu are swing sau groove sau nu e cântat de instrumentişti de culoare, nu e jazz. Ce este jazz-ul pentru tine?   Tu îl vezi ca pe un termen restrictiv?

Jazz este totul de la Louis Armstrong la Cecil Taylor.  Acesta a fost un pas foarte mare, într-un fel. Pentru mine, în momentul în care încerci să-l pui într-o categorie, l-ai şi limitat. Cred că cei mai mulţi muzicieni ar vrea să fie altundeva.  Eu nu numesc muzica pe care o fac jazz; îi las pe alţii s-o judece.  Pentru mine jazz-ul are de a face cu interacţiunea şi cu improvizaţia, iar baza pe care improvizezi nu este atât de importantă atâta vreme cât e ancorată în real.  Jazz-ul  este pentru mine o platformă de pe care pot improviza.  Într-un fel, ceea ce facem noi este mai vechi şi mai “free” decât ceea ce fac americanii.

Eşti conştient de impactul pe care acest nucleu de muzicieni îl are asupra evoluţiei jazz-ului european?  Ai dori să comentezi asta?

Ca muzician mă gândesc uneori la acest lucru, dar nu-l văd prea clar. Văd de unde am început, văd că acum călătorim în toată lumea dând concerte şi mai văd că oamenilor le place, dar încerc să mă concentrez pe muzică.  Cred că întrebarea asta este mai degrabă pentru critici şi jurnalişti ca tine.

Modelele ritmice, procesarea instrumentelor şi tonurile lungi – procedee pe care tu le-ai influenţat şi dezvoltat în continuare -, dau performanţei o calitate hipnotică sau chiar rituală, care, de multe ori transportă publicul într-o stare vecină cu transa. Crezi că aceasta corespunde unei anumite dezvoltări intrinseci sau are şi o implicaţie de natură sociologică?

Ceea ce eu încerc să fac la fiecare concert este să creez o stare în care pur şi simplu să exişti, acolo şi atunci. Eu nu aş numi-o transă, ci mai degrabă flux.  Dar pe de altă parte, cred că ai dreptate, oamenii au nevoie de acel fluid energetic ca să scape de cotidian.  E ca şi cum ai contempla un obiect frumos, ca şi atunci când faci dragoste.  Te laşi să fii. Cred că este o situaţie de interacţiune, pe care oamenii ar trebui s-o trăiască mai des în zilele noastre.

Aceasta este o întrebare pe care o pregătisem pentru mai târziu, dar pentru că ai pomenit fluxul de energie, aş vrea sa te întreb ce se întâmplă atunci când închizi ochii şi în jurul tău e doar muzică iar tu eşti acolo, doar cu instrumentul tău.  La ce te gândeşti în acele momente? Este ceva ce se poate descrie?

Închid ochii ca sa nu mă las distras decât de sunet şi ca să mă pot concentra în totalitate la ceea ce fac, ca să curg cu fluidul, ca să găsesc drumul.  Eu aş spune că în acele moment nu gândesc deloc; este mai degrabă ca o stare de meditaţie, care te ajută să te centrezi.

Ai comunicare cu publicul?

Absolut! Atunci comunici cel mai bine.

Există diferenţe sesizabile de la public la public?

Da, există. Le poţi constata prin vibraţii, prin energia care se pune în mişcare. Este acelaşi lucru ca şi atunci când întâlneşti o persoană pentru prima dată. Simţi imediat dacă are o energie bună. Cântatul este un act organic; simţi imediat dacă vibraţiile sunt bune sau nu. Iar dacă ele sunt cu adevărat bune, momentul acela îţi rămâne în memorie pentru totdeauna.

Acum, când concertezi în lumea întreagă – tocmai vii de la Strasbourg, mâine pleci în Spania şi după aceea în Polonia  -, simţi vreo diferenţă în percepţie? Există regiuni pe care, prin comparaţie, le-ai defini drept “calde”?

Bineînţeles.  Apropos, turneul  în Polonia tocmai a fost anulat pentru că organizatorul a fugit cu toţi banii. Dar ca să revin la întrebarea ta, sigur că există diferenţe.  Şi să ştii că există multe regiuni calde pe hartă.  Tocmai îmi vine în minte un club din Praga numit Roxy, sau un club mic din Polonia şi cele mai multe cluburi în Germania. Nemţi, ca şi aici la Enjoy Jazz, sunt foarte receptivi la muzica noastră.

Germanii sunt un public deschis către toate genurile de muzică; asta cred că se datorează faptului că sunt un popor foarte muzical.

Adevărat. De asemenea publicul din ţările estice şi central europene e foarte deschis la muzica noastră. Tocmai am încheiat un turneu în Orientul Mijlociu. În Istanbul am cântat într-un club fantastic numit Babylon; o locaţie foarte pitorească.

De ce acele ţări şi nu altele?

Cred că motivul este că au fost oprimate un timp atât de îndelungat şi acum, când s-au deschis, sunt proaspete şi înfometate de lucruri noi.  În comparaţie cu New York sau Paris, unde există o tradiţie puternică şi unde oamenii, practic, au crescut cu jazz.

Anul trecut ai cântat la Festivalul de jazz de la Gărâna. Marius Giura, promotorul festivalului e un bun prieten de al meu.  Care a fost impresia ta?

Gărâna e fantastică. Un loc incredibil. Ne-a prins o furtună teribilă, dar întreaga atmosferă a fost magică. Au acolo un public foarte bun.  Te rog, salută-l pe Marius din partea mea.

Unde ai avut cel mai numeros public?  Cât de mare poate deveni un public de jazz?

Cred că cel mai numeros public l-am avut la un open air în Karlsruhe numit Das Fest. Acolo au fost vreo 60.000 de oameni.

Ştiu că faci şi muzică de film. În ce fel intervii când compui? Ilustrezi?

Ceea ce încerc de fiecare dată este să găsesc ceva care să învăluie sufletul personajului. Aş spune că mai degrabă amplific decât ilustrez.  Poţi să ilustrezi când ai un peisaj, dar când faci muzică adevărată încerci să pătrunzi în sufletul personajului.

Când e bun un film? Când îţi aminteşti muzica sau când nu ţi-o aminteşti?

Cred că atât filmul cât şi muzica sunt bune atunci când îţi aminteşti tema principală. Ai văzut Dancing with the Wolfs? Muzica nu a fost deloc reuşită. Ce-mi place sunt motive precum cel din Jaws sau temele lui Stanley Kubrik. Îţi aminteşti tema din Eyes Wide Shut? Sau tema aceea frumoasă din Deer Hunter?  Îmi place mult, de exemplu,  muzica lui Ennio Morricone sau a lui Goran Bregovic. Dacă stai să te gândeşti, în film există, din păcate, destul de rar teme care încearcă că amplifice sufletul.

Care sunt planurile şi proiectele tale în anul 2011?

Acum, că am împlinit cincizeci de ani, încerc să-mi păstrez sănătatea, să-mi îngrijesc corpul şi mintea, şi încerc să  petrec cât mai mult timp cu copiii mei. În prima jumătate a lui ianuarie am de gând să dezvolt câteva idei în studio şi să încep lucrul la un nou album care, dacă totul merge bine, va fi lansat în toamnă sau poate chiar la sfârşitul verii. Voi face muzica la două filme, unul dintre ele un proiect polonez, şi voi face, fireşte, şi câteva turnee.

Lucrezi singur în studio?

În parte singur, dar şi cu noul meu ghitarist, Stiam Westerhus.  Vom vedea ce iese. Rămân deschis.

Este chiar cuvântul cu care ai început acest  interviu.

_________________________________________

Foto: Alex Moldovan, Gărâna 2009

Un gând despre &8222;Nils Petter Molvaer – Culori, zgomote şi stări. Interviu de Adriana Cârcu&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s