Sigur Rós – ()

Inspirat de momentul dedicat trupei amiina, am decis să aduc în prim-plan mai-marea trupă Sigur Rós, un alt ansamblu de renume al deceniulu şi în special un fenomen muzical. Dincolo de toate epitetele cu care au fost gratulaţi (de la josnicul ”miorlăit de pisică” la susceptibilul ”musique angélique”), realizările islandezilor rămân, invariabil, dificile de tratat şi subiective prin prisma sentimentelor încercate.

Mulţi se pot îndrăgosti de melanjul de ambient arctic şi post-rock practicat în mod constant de Sigur Rós, chiar dacă acesta păcătuieşte printr-un oarecare ezoterism. Având în vedere emoţiile şi doza de viziune criptică generată de melodiile şi ritmurile eterice (în loc să fie interpretate golaş), nu mă pot gândi decât la un efort de transcendenţă. În acelaşi timp, elocvenţa tipic-nordică se dezvăluie de la sine. Statornicindu-se pe aceeaşi frecvenţă a misteriosului învăluitor, ( ) (al treilea lor album, creat în 2002) reuşeşte să capete izul de capodoperă. Faţă de învălmăşeala obositoare de pe Agaetis Bryjun, ( ) evoluează pe o treaptă superioară în genul ”muzicii de sunet”, lipsindu-i capriciul simfonic, dar compensând prin gustul dark, lirismul îndestulat (dens-instrumental, respectiv incantaţional-vocal) şi nuanţele provocatoare.

Spiritul muzicii e cristalizat de opt piese, sub o serie de melodii, teme şi atmosfere culese pentru ceea ce reprezintă în comun, dar care conţin şi indicii diferite. Toate piesele sunt Untitled, la fel cum poate fi considerat şi titlul, dacă ne-am imagina spaţiul gol dintre paranteze. S-ar putea sugera ideea ”muzicii lipsite de identitate” – preferinţa reflectând oricum proeminenta excentricitate nativă post-rock-ului (în răsturnare cu şi mai excentricele nume sau titluri interminabile). Nu-i de uitat nici limbajul nou folosit, numit Vonlenska, prin care se urmăreşte aceeaşi imbold către autointerpretare, dăruit ascultătorului.

În ciuda riscurilor mari ca albumul să nu dezvolte un ataşament pentru ceva aparte (un lucru deloc neobişnuit, pentru aşa un tour de force ambiental), materialul muzical de pe ( ) reflectă cu triumf şi deosebitul, iar diversitatea sparge coaja unui stil sigurrossian etanş. Cu mici excepții, fiecare piesă are o câte o singură temă, un mesaj la fel de unic, însă coloratura impresionistă este intensă şi fractală.

Nu mai iau fiecare piesă la rând. Vorbim şi aşa de un big swing în care meditaţia este garantată; nu însă şi liniştea, biruită de prea multe fluctuaţii. Versurile sunt scurte şi amare, emoţiile plutesc în tonuri spelbe, dar iau foc în subconştient. Voluptăţi rock minime, plăceri lirice nenumărate, topite în vibraţii. Replicile un pic mai dinamice nu gravitează în aceeaşi proporţie, dar ascut aceeaşi atmosferă halucinantă arcuită instrumental şi sunt binevenite într-o lucrare muzicală ce pare să abandoneze logica contrastelor pentru fixaţia stării de spirit. Insist totuşi pe Untitled #8, o pièce de résistance a trupei, păstrată pentru a surprinde la deznodământ. Spectrul rămâne iniţial plutonic, începând cu un swing instrumental mai clar conturat, urmat de tânguirea vocală, ambele producând ardoare din ceva relativ simplu; a doua parte reprezintă însă unica ruptură a albumului, înălţând, din registrele cele mai grave şi din pasiunea unei noi energii, o voce interioară impulsivă, ce repetă frenetic canonul sau glisează spre note înalte, totul pe fundalul unui tumult dirijat fără cusur. O piesă pur şi simplu fenomenală.

Bogat, sumbru, epuizant, din ( ) răzbat nu umbrele unei muzici opace şi înecate, ci strălucirea unor reflecţii profunde şi a unor emoţii rare.