The Mars Volta – De-Loused in the Comatorium


mars volta

The Mars Volta este una din trupele îndeajuns de originale ale noii perioade muzicale, cu un brand individualizat (eu, cel puţin, încă nu am auzit o altă trupă care să extragă măcar adecvat influenţe mars-voltiene) şi prevalent tonic-agresiv. Nu vorbim de nişte ”milenarişti” răzgâiaţi, ci de ceva mult mai complicat. E adevărat însă că trupa a fost în permanenţă capabilă să genereze controverse, pe baza aceloraşi valenţe. Pe cât de mult au devenit un notabil cult (încadrabili în ”şic şi şoc”, poate), pe atât au generat şi conflicte, fiind angrenaţi, odată cu fiecare album, într-un love-hate memorabil – în special în lumea rock-ului progresiv nou, în care au fost, îndrăzneţ, încadraţi. Altfel, ambele cazuri reflectă popularitatea pe care au obţinut-o. Au fixat de la bun început un pivot în cadrul furtunii indie-alternative printr-o electrică lovitură de heavy music, în care însă abundă mult straniu şi provocator.

De-Loused In The Comatorium (un titlu emblematic pentru conceptul întunecat, şi pe-alocuri funebre în care suntem introduşi) este, într-un mod cu totul favorabil, albumul năucitor şi excelent şlefuit al trupei, izolându-se ca importanţă de orice altceva a urmat după, în ciuda unui Francis The Mute de o monumentală complexitate (restul istoricului devine deja de gustibus, de la un Amputechture care – pardon – sucks ass la recentul decafeinizat Octahedron). Ca debut (mulat dur după o serie de EP-uri, precum Tremulant) depăşeşte aşteptările, prin elementele sale aburinde ce nu dau deloc impresia artistică desăvârşită şi totuşi sună grozav. Experienţa decide asupra a unui, cel puţin, convingător proiect: mult ”bloodbending” temperamental; coerenţa unei lucrări dedicate, totuşi, nervilor tari; fiorii şi sunetul lipsit de amorţeală ce transpiră dintr-un amestec picant şi devorant de muzică, rock şi pulsuri.

Cedric Bixler-Zavala (nu, nu vorbim de noul Geddy Lee) se impune în calitate de membru iconic, cu o voce înaltă (îngrijită, totuşi), o atitudine hiperkinetică (contagioasă şi pentru restul trupei) şi cu un lirism care pune la mare încercare credinţa ascultătorului – versurile sunt într-adevăr un şir interminabil de abstracţiuni, năzăriri şi durităţi conceptuale. Chiar dacă, odată cu multe reascultări, materialul îşi dezvăluie secţiunile mai fluente, cred că s-a decis de mult ca melomanii să asculte pur şi simplu ce se cântă şi cum, iar experţii să rămână a pune în balanţă cât de bizar-joyciene sau lamentabil-pompoase sunt textele. Tabloul e întregit, cel puţin la nivelul acestui prim album, de instrumentalitatea indie/core, impusă cel mai mult de amorul psihedelic pentru hard rock, jam şi garnisiri tehnice al lui Omar-Rodriguez Lopez (al doilea membru iconic) şi al lui Jon Theodore. Cu De-Loused, Mars Volta adoptă deschişi un hibrid de rock heavy şi alternativ, reuşind prin asta şi ceva impresionant, greu de definit, dar mai uşor de resimţit drept un maelstrom de senzaţii şi atacuri, de groove-uri banale sau explozii ce pătează. De reproşat ar fi doar doza de pop, metal sau rock la plezneală în cadrul acestui nor dens. Pe de altă parte, experimentalul, mutaţiile şi eclectismul, toate depline şi preţioase în următoarele lucrări, sunt latent dezvoltate şi introduse aici.

Un total de zece piese te zdruncină timp de peste o oră, fără a constitui cel mai solid indiciu al calităţii fenomenale ce-o posedă albumul (repet, combinaţia dintre muzică şi concept, fără goluri plictisitoare, şi adrenalina suculentă de rock senzaţii, cântăreşte mai mult). Majoritatea nu sunt deloc dificil structurate, formând un flux prin una sau două teme (de natură vocală sau de un calibru jam-instrumental), improvizate fără limite sensibile, pentru ca apoi să fie suspendate într-o atmosferă mult mai aridă (prilej uneori pentru sunete şi texturi experimentale, care prin formă leagă sau tranzitează înspre următoarea parte). Simţitor însă, intensitatea narativă a muzicii este la fel de plauzibilă. Doar grupând primele piese, coagularea fascinantă şi înţepătoare a compoziţiilor dovedeşte mult: Inertiatic într-un stil indie-metal facil dar tonic, Roulette Darts cu un rock încins ce se volatilizează melancolic în a doua sa parte, Drunkship Of Lanters (piesă de referinţă), prezentând o paletă de culori hardcore cu dezlănţuiri intermitente, şi Eriataka, alternând la fel de direct între momente visătoare şi asceze stridente. Dar periplul continuă, cu un vârf de pretenţiozitate, din moment ce Cicatriz e o masă de energie imensă, încercând şi un moment unic, printr-o improvizaţie aleatorie, într-un spaţiu anaerob (merită poate făcută analogia cu crimsonianul Moonchild). Poate doar în a doua parte a albumului (cezura mi se pare evidentă, cel puţin calitativ), piese mai minore slăbesc şi lanţul: This Apparatus Must Be Unearthed e de pus în rândul pieselor de-o magnetizantă, dar fad-merituoasă popularitate; Televators (re)mixează hard şi prog, iar cu Take The Veil Cerpin Taxt oboseala creativă a albumului e atinsă, totuşi finalul este unul formidabil.

În esenţă, The Mars Volta contrariază, şi nu doar prin acest debut. Iar lumina cade pe ei felurit, în special în interiorul fandom-ului progresiv, dar (bănuiesc) şi-n general: modest sau ”bun şi atât” pentru orice fan alergic la noile tendinţe; fără dubiu grozav sau uimitor pentru fanii apropiaţi, dar şi pentru cei care ajung fascinaţi de acest curent de muzică nouă şi de new prog; extraordinar atunci când taie adânc în carne vie, parazitează narcotic spiritul, şi, prin urmare, are evident toate ingredientele perfecte. Multe din cele de mai sus nu se schimbă nici până în prezent, însă, în contrast cu rezultatele ulterioare variabile, De-Loused In The Comatorium rămâne cea mai bună carte de vizită. Şi, plusez, un album definitoriu al deceniului pe cale să se încheie.

19 gânduri despre &8222;The Mars Volta – De-Loused in the Comatorium&8221;

  1. Lanternativa zice:

    Riff-urile chitarii dintre 0.19-0.40 / 1.15-1.40 mi-au amintit de cele prezente in BM, mai ales la Celestia in superbul Apparitia – Sumptuous Spectre.

    Intr-adevar un album foarte complex pe care este greu sa-l surprinzi chiar si intr-o recenzie atat de completa ca a ta😀

    Eu personal nu ma regasesc foarte mult in acest tip de muzica, dar sunetele de la sfarsitul piesei Inertiatic (3.50-4.26) m-au cucerit.

    Pentru cei interesati, iata versurile (foarte faine! – asta referitor la dihotomia gen melomani / experţi pe care nu o impartasesc):

    Now I’m lost

    Last night I heard lepers
    flinch like birth defects
    its musk was fecal in origin
    as the words dribbled off of its chin
    it said I’m lost
    I’m lost

    Now I’m lost

    Dolls wreck the minced meat of pupils
    cast in oblong arms length
    the hooks have been picking their scabs
    where wolves hide in the company of men
    it said I’m lost
    I’m lost

    Now I’m lost

    Are you peaking in the red
    perforated at the neck

    What of this mongrel architect
    a broken arm of sewers set
    past present and future tense
    clipside of the pinkeye fountain

    Now I’m lost

    It’s been said
    long time ago
    you’ll be the first and last to know

    You’ll never know

    • Richard Bach zice:

      Se va observa (si ma auto-critic prin asta, bineinteles) ca nu reflectez asupra versurilor – ar fi si punctul meu cel mai slab. In cazul acesta, referirea viza a sublinia ca versurile sunt un mare „hotspot” in cadrul receptarii. Cu alte cuvinte, aceste texte neobisnuite sunt pe buzele tuturor, intotdeauna.

      Inertiatic contine refren si versuri scurte, concentrate, deci as zice ca e o experienta ceva mai usoara. Extremele atinse iau de regula forma unui „jam session”, de-a lungul a 5 pana la 10 minute fara respiro, capabil de a fi interpret in absolut toate felurile. Doar ultimul lor album intruchipeaza un limbaj sincretic mult mai relaxat si accesibil.

  2. ora25 zice:

    hehehe, „sunetul lipsit de amorţeală”! da, chiar!… cântă cu atâta foame încât o ţin strâns-strâns să nu piardă vreo secundă muzical nelucrată (din viaţa lor). abundă aluziile sonore, nu mă întrebaţi „la ce” că nu ştiu nici să le delimitez una de alta, nu-s neapărat consecutive, se mai şi circumscriu/adâncesc una pe alta. impresionante resursele mobilizate. mă refer şi la trimiteri şi la antagonisme, respectiv la drujbele şi flexurile tocite şi imediat înlocuite şi iar uzate iar schimbate pentru a duce la miez moale transparent (şi nu neapărat vocal cum păţim cel mai des pe lume). şi invers. n-am reuşit să surprind nimic pasiv. nu că aş fi vânat aşa ceva. dar când trece muzică de-asta pe lângă tine, ai senzaţia că restul sunetelor stau pe loc, atâtica de mare e diferenţa, densitatea..
    vocea înaltă – „îngrijită, totuşi”? dinspre spart muşcat spre apos fragil şi dinspre suiş tăiş spre zgrepţănat mic printre licheni?
    (prezenţa scenică îmi cam deturnează capacităţile acustice proprii. that mic would have made such a cocktail).
    excelentă muzica, mulţumesc pt. recomandare. recenzia are ceva toxic – nu mi-o lua, auctore, în nume de rău dar a cam trebuit să mă scot cu cuţitul de prin hăţişuri; jumate din vină îmi aparţine dar şi tu eşti egoist şi faci numa’ ce-ţi place. (a se vedea cum unii îşi „trunchiază” altruist recenziile când observă că se lungesc). mă gândeam că scopul ar fi să momească, nu să sature.

    iaca şi pentru fetele leneşe: http://www.megaupload.com/?d=DI4SI06F

    • Richard Bach zice:

      Foarte frumos descris în prima parte, mă bucură impactul creat astfel.

      Îngrijită cu sensul de cultivată, nu ”molto gracile”. Nu e taman ușor, și cred că dacă tipul nu și-ar fi deprins ”skill”-ul sau ar fi urcat forțat înspre așa înălțimi, stabilindu-se în ceva nenatural, rezultatul ar fi fost total mizerabil. La capitolul ”cum sună”, se deschide aceeași poartă înspre ciudățenii, asperități și tot așa, precum dictează muzica instrumentală. Deci da, cred că, în comparație cu alții (of, dar paranteza asta am deschis-o degeaba, că nu am comparațiile pregătite la mine), Cedric și-a creat *o* voce.

      Cu stilul de recenzat, ce-mi recunosc ca lăcomii evidente ține de descrieri și la deschideri de paranteze. Recunosc sincer că nu prea am remediu pentru paragrafele atât de consistente – sau lungi – dar garantez că nici nu le urmăresc draconic. N-aș spune că abundă ideile majore pe care le conturez, dar ideile la/pornind de la idei le creez câteodată fără să vreau. Astea fiind zise, nu sunt cu certitudine un om axat pe recomandări (deci momirea/săturarea or face ele parte implicit din orice recenzie, dar nu și din țelurile mele), ci mă tem că-mi doresc mai mult să fiu analitic.

      Mă bucur din nou că sugestia a fost primită, m-am temut că prea dau cu pumnul în masă, sau arunc trăsnete, având în vedere cel puțin două din albumele prezentate anterior.

  3. ora25 zice:

    nu, problema nu era cu „îngrijită” ci cu „totuşi” dar să trecem repede peste acest potenţial de puricări aiurea. Sunt convinsă că nu intenţionat ne tratezi cu încolăciri, de-aia mi-am exprimat speranţa că poate cu altă ocazie faci în aşa fel încât felu’unu, felu’doi şi desertul să nu fie puse chiar unele peste altele. Înţeleg mila de a tăia din text, you have to be strong😀.
    Da. Şi mie mi-a fost frică iniţial că dai cu pumnul. (ceea ce s-ar fi întâmplat în situaţia în care muzica ar fi fost proastă).

  4. cu mars volta am aceeaşi senzaţie faţă de voce pe care o am şi cînd încerc să ascult rush: nu o pot suporta!
    în schimb părţile instrumentale sunt delicioase.

  5. ora25 zice:

    😀😀 e prea îngrijiţică şi metrosexuală? ‘au îţi trezeşte amintiri..

    cum, nu-ţi plăcea ţie tori amos?😛

  6. ora25 zice:

    cristi, tu ştii ce-i mai bine pentru tine. sunt oameni care nu tratează cu seriozitate miorlăielile aşa cum alţii schimbă canalul la o voce cavernoasă😛. doar e vorba de un „eunuch provocateur”, n’est-ce pas?

    • la verite est que je ne sais pas😛
      il m’agasse e c’est tout

      iar cum bruma mea de franceză scrisă a luat aici sfârşit, atac la baionetă după cum urmează: şi king diamond are în arsenal voci piţigăiate, dar el nu mă deranjează cîtuşi de puţin. banuiala mea e că linia melodică o fi ceva mai inspirată.

      • ora25 zice:

        recunosc că aşa ceva nu gust nici în intimitatea propriei mele bucătării, cu mixerul pornit într-o mână şi cu cuţitul de unt în alta. i-am observat performanţele – sau mai bine zis demonstraţiile vocalice cu coada urechii dar arsenalul de care zici + arsenalul de care nu zici mă lovesc prea repede pentru a mai realiza ce anume m-a lovit. şi tot aşa, pe linia melodică aş fi dat şi eu vina.

  7. Lanternativa zice:

    Sunt curios care va fi urmatorul album pe MM :S

    P.S. Auzi Bach (ö.Ö), bucura-te ca macar adminii ti-au pus recenzia sub eticheta „rock”. Ca mie mi-au pus-o sub eticheta „stuff”…laolalta cu „Salut lume”🙂🙂🙂

    • Richard Bach zice:

      Cât timp n-a ajuns la ”ah, my ears!”…Primul meu contact cu Inertiatic n-a fost chiar excelent.

  8. Lanternativa zice:

    Hai ca mi-au mai tras o categorie!🙂 Bre, nicicum nu’i bine…

    ”ah, my ears!”?! Pai stai sa vezi ca ma gandesc sa scriu ceva despre Merzbow🙂 Am insa sinistra impresie ca recenzia nu va fi acceptata pe MM.

    P.S. Era doar o impresie, ce sa mai…

    • Richard Bach zice:

      Nope. Despre altceva în afară de muzică nu am nimic deosebit de spus. Iar pentru asta stau pe câteva forumuri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s